L-am uitat pe Derrida. Îl uit tot timpul pe Derrida. Întotdeauna încep prin a(-l) uita. Pe 9 octombrie 2004, m-am oprit, supărat, cu pizmă, din a-l mai citi şi am refuzat, pur şi simplu, să-mi efectuez doliul. ("Dacă mori, n-ai decît! Mori şi tu! Foarte bine: mă pot descurca şi singur! Las' că vezi tu: nici n-ai să ştii! Am ţinut destul, pînă acum, doliul distanţei, n-o să mai ţin, acum, şi doliul dispariţiei: de parcă mi-ai fi fost vreodată cu adevărat prezent! Rămîi tu teafăr şi nevătămat, cum ţi-a spus şi prietenul tău, Jean-Luc Nancy." Citez din gînd.)
Derrida - iar cînd spun "Derrida" spun, citesc deconstrucţie - se uită tot timpul. Deconstrucţia ne ţine. A uita şi a face să revină, să se reîntoarcă, a te lăsa debordat.
Dar deconstrucţia ţine tocmai de genul a ceea ce, tocmai, se uită, trebuie să se uite, să fie uitat, să fie dat uitării, să fie refulat, pentru că ea lucrează, este, tocmai, o lucrare a uitării şi asupra uitării, a(supra) refulării, a(supra) memoriei, a datoriei de a moşteni, de a nu te lăsa, doar, moştenit, de a încerca, aici ca şi pretutindeni, ca în politică mai ales, suveran, să fii subiect, să exişti ca subiect, rezistînd tuturor atacurilor - abia ele cu adevărat, eficient deconstructive - de de-subiectivare. De a fi subiect fără sacrificiu, mereu dincoace şi niciodată dincolo şi prin sacrificiu, de sine însuşi şi al altora. Nu doar al celorlalţi, ci al altora, mereu alţii, la infinit.
A uita şi - pentru - a face să revină.
Construcţia înseamnă sacru. Construcţia presupune tehnica, ceea ce am putea să numim creativitatea tehnică. Tehnici de depăşire a "naturii", de ocolire-evitare oarbă a ei, pentru a putea sări, pentru a face să dispară, pentru a umple, a sutura, a satura golul. În construcţie la fel ca şi în politică, golul rămîne întotdeauna neumplut, dar trebuie tot timpul, metonimic, umplut, făcut chiar să dea peste margini.
Or, din acest punct de vedere, deconstrucţia este a-tehnică şi chiar contra-tehnică, în pofida şi împotriva celor care preferă să vadă în ea doar, tocmai, o simplă tehnică, o abilitate, un truc. Deconstrucţia nu se poate automatiza, nu poate fi iterată, transportată.
(Între paranteze.)
(Mircea Eliade, Comentarii la Legenda Meşterului Manole, Bucureşti, Publicom, 1943; reed. Bucureşti, Humanitas, 2004.)
(Mircea Eliade, "«Briser le toit de la maison». Symbolisme architectonique et physiologie subtile" in Mircea Eliade, Briser le toit de la maison. La créativité et ses symboles, Paris, Gallimard, 1986.)
Sacrificiu şi politică, sacrificiu în politică, politică a sacrificiului, prin sacrificiu. Politica nu se sacrifică niciodată: se avortează.
Poate fi decuplată politica de ideea şi de practicile - iar aici avem de-a face cu o întreagă "creativitate simbolică" - sacrificiului?
S-ar putea imagina, concepe şi practica o politică fără sacrificii, oricît de "simbolice" sau de "metonimice" ar fi acestea?
Putem construi fără să sacrificăm?
Şi, mai ales, punctul (de nebunie) care nu va înceta să revină şi asupra căruia voi insista: N-ar exista (necesitate de) deconstrucţie dacă n-ar exista deconstrucţie: în lume, ca "lume", "în lucruri", deconstrucţie "obiectivă" (obiectivată prin construcţie, tocmai).
Deconstrucţiile (întotdeauna la plural, nu ca în titlul colocviului nostru: "Deconstrucţia politicului") împotriva şi asupra deconstrucţiei: deconstrucţii ale deconstrucţiei, deconstruiri ale deconstruirii (pentru a marca, totuşi, iniţiativa, fapta, verbul).
Fără deconstruire, construirea, faptul însuşi de a construi, şi de a construi în primul rînd cetatea, de a face politică şi de a construi însuşi politicul - construcţie permanent neterminată - se auto-distruge, mai exact, dacă se poate spune aşa, ne auto-distruge, ne-auto, propriile noastre edificii riscă să ne cadă în cap şi să ne îngroape de vii, şi tocmai asta şi fac în mod efectiv, pentru asta se şi fac, ca să ne mobilizeze întru pericolul morţii active, ca să ne cadă în cap, să ne deschidă, să ne expună riscului, să ne menţină în stare de risc permanent, de necontenit sacrificiu: politica ţine în viaţă pentru a-şi da viaţă. În teamă şi cutremur.
Se pot construi - case, altare, cetăţi, "lume" - fără sacrificii?
Trebuie să reluăm neîncetat raportul arhitectură-politică, această "arhe-arhitectură", pentru a vedea dacă într-adevăr, şi cît de efectiv, arhitectura, arhitectonicul, arhitecturalul, arhi-tectonicul, "solul" fără subsolurile sale, comandă în continuare, "ca ultimă fortăreaţă a metafizicii" ("Point de folie - maintenant l'architecture", in J. Derrida, Psyché. Inventions de l'autre, Paris, Galilée, 1987, p. 482), faptul şi actul politicii.
Dar deconstrucţia (se) construieşte?
Nu construiesc o deconstrucţie, îngrămădesc. Exerciţiu-experienţă de poet. Pentru a-l regăsi pe Derrida prin cuvinte, pe calea scriiturii.
Derrida îi iubea pe poeţi (aşa cum Deleuze, de pildă, îi iubea la nebunie pe romancieri). Pe poeţi, pe pictori, pe anumiţi arhitecţi. Pentru că poezia, cu toate iluziile pe care ea le insuflă, nu se deconstruieşte, dar constituie una dintre liniile forte de deconstrucţie regăsindu-se pretutindeni în acţiune, ascuns, în orice construcţie, mai cu seamă în cea filosofică şi în crearea şi instituirea de concepte politice. Poeticul, ca scriitură primă, dar "delegat"-metaforizantă, care pune lumea în şi ca metaforizare infinită, este tocmai forţa constructiv-deconstructivă exclusă, ţinută ascunsă, îngropată de vie a oricărei construcţii. Metafora este saltul tehnic, arcul, bolta peste "natură" pe care numai poeticul le poate opera, dar pe care omul se şi repede să le traducă în piatră şi în betonul conceptelor filosofico-politice, renegînd însă tocmai poeticul, îngropîndu-l ca gol "tehnic", de tensiune, al saltului, arcului, bolţii. Gînditorii, în calitatea lor autoafişată de constructori, fac poezie, profită de mecanismele poetice şi le parazitează pentru a construi, de pildă, sisteme de drept şi eşafodaje de legi. Tocmai asta le şi permite să avanseze, să fie neîncetat în înaintare, în avangardă, şi să privilegieze progresul, să construiască - cel mai adesea sacrificînd, în primul rînd însăşi forţa din care-şi compun puterea. Însăşi, şi în primul rînd, tocmai "poeticitatea", poezia însăşi, eliminîndu-i pe poeţi, care niciodată nu construiesc, nu ţin să treacă drept constructori, acceptă să rămîne în perpetuă neconstrucţie, pentru a nu antama deconstrucţia.
Donner la mort (în volumul L'Éthique du don, Paris, Métailié, 1992): analiză puternică, densă, definitivă a sacrificiului, a economiei şi mai ales a economismului său.
Sacrificiu: a masca schimbul prin dar pentru a primi iertarea - iertarea pentru originea dublată prin însuşi gestul comis în vederea iertării. Ah, circularităţile vicioase care ne fac să zburăm, care ne fac să simţim că trăim!
Imposibilitatea de a te sacrifica pe tine însuţi: sacrificăm întotdeauna pe altul, altul în general. Terorismul actual, care reia şi re-literalizează o structură comună, o "metaforă lingvistică" curentă în politică, de fapt - subliniază Derrida - o situaţie cotidiană: sacrificarea, de fiecare dată, întotdeauna, a altuia pentru a construi.
(va urma)