Sacrificiul nu are subiect, doar obiect, este o devenire-obiect, subiectivare prin "obiectivare" şi "obiectivitate".
Reiau - pentru a lua măsura necesităţii şi a mă măsura cu ea, aşa cum întîmplă şi cum se procedează în Timaios şi în Chora. Pentru a face dreptate la ceea ce Platon numeşte, în acel dialog, "cauza rătăcitoare", rătăcitoare, fără loc, fără chora în Khora, asemeni sofiştilor.
Chora în Chora, şi în locul ei: deconstrucţia prin şi ca politică, metonimizarea "cloturantă" a deschiderii, a Deschisului.
Eliade: problema centrală a locului gol care ţine întreaga construcţie şi orice construcţie, dar care o ţine, tocmai, în deconstrucţie.
Zidirea celuilalt multiubit pentru a se pune capăt construcţiei-deconstrucţie, ruinei care întovărăşeşte şi urmează, noaptea, ziua construcţiei, a creaţiei.
Tocmai acest loc gol - aici, central - este cel care nu trebuie umplut prin sacrificiu. Dar acest eveniment, această "păţanie" este, poate, tocmai ceea ce i se întîmplă întotdeauna venirii (arrivance: "venanţă", "veninţă"?), evenimentului. Chiar dacă, într-o bună şi minunată zi am ajunge (am veni) să-i păstrăm, deschis, locul gol, într-o "democraţie ce va să vină" şi conform unei "ospitalităţi infinite" şi "necondiţionate", noi (ca "noi" coagulant, tocmai) îl aşteptăm, el este aşteptat, poate, întotdeauna şi "dintotdeauna deja", tocmai pentru a putea să încheiem, să finisăm, să (o) terminăm (cu), să ne închidem/"cloturăm" casa-altar-cetate (casaltarcetatea), pentru a putea pune punct - un "point de folie" - construcţiei. Străinul, cel-care(-ne)-vine ("l'arrivant") va fi fiind, poate, întotdeauna de zidit, de sacrificat în mod "constructiv", pentru a putea construi, edifica, înfiinţa. Poate că tocmai aici ne aflăm azi, în lumea contemporană, poate că tocmai asta (ne) vine, (ni) se întîmplă: faptul că "venindul" devine multiubitul de care în sfîrşit vom fi învăţat că avem nevoie pentru a izbuti să construim, să punem capăt construcţiei, să terminăm odată (cu) construirea.
În noiembrie 2001, la Sofia, în Bulgaria, imediat după zidirea flamboaiantă, holocaustică a teroriştilor în hiperconstrucţiile World Trade Center (ei zburaseră, poate, spre locul care era al lor, în locul soţiei mult-iubite a Meşterului Manole: sacrificiul infinit al construcţiei, construcţia, zidirea, clădirea chemînd sacrificiul, chemînd la sacrificiu...), îi spuneam lui Jacques Derrida, în prezenţa sa, vai, că, prin media şi prin virtualizarea "tele-tehno-ştiinţifică" a vieţii din momentul de faţă, nu mai sîntem, poate, nici vii, nici morţi, dar nici spectre! (Vezi "Unde(r)construction. Deconstrucţia «audiovizualului» şi ascensiunea «virtualului» (deconstrucţie şi deconstrucţie", in B. Ghiu, Evul Media sau omul terminal, Cluj, Idea, 2002.) Pe cale de a depăşi, de a ne exila pînă şi din "al treilea gen", cel "choretic", studiat de către el însuşi în Timaios de Platon.
Dacă darul este irealizabil, "structural" irealizabil altfel decît sub forma economică, ecomicistă, economizantă a schimbului, riscăm ca politica să-şi însuşească în mod pervers, întorcînd-o în propriul ei beneficiu, lecţia deconstrucţiei şi să se deschidă spre ceea ce şi spre cel care vine, spre eveniment, dar tocmai din preocuparea, aceeaşi, pentru construcţie. Lege structurală contra "lege structurală"! Fenomenul cu pricina este, poate, deja perceptibil, deja decelabil, structura cea mai puternică - iar în politică legea legilor rămîne poate, în continuare, legea celui mai puternic: legea cea mai puternică este legea celui mai puternic; ne aflăm în continuare în aceeaşi logică a forţei, a fortăreţei, a puterii ca re-marcare a forţei, ca re-instituire cloturantă pe baza propriului său gol care e de umplut -, structura de forţă şi de ranforsare a puterii va putea să profite, să altereze, să bastardizeze, să contamineze orice deconstrucţie în propriul său beneficiu. Căci este vorba de o luptă: deconstrucţiile, la plural, se ţes, se urzesc urmînd structura minată, minabilă a construcţiilor, făcînd reţea din "punctele lor de nebunie" (points de folie) (fiecare construcţie este o nebunie; există o nebunie a zidirii; zidirea nu merge fără de nebunie), în fapt însă susţinînd, perpetuînd deconstrucţia "obiectivă", la singular, pe care ele o denunţă şi pe care, tocmai, o fenomenalizează. Oricum am apuca însă lucrurile, construcţia este hibridă, se sprijină, se întemeiează pe, să spunem, energiile dislocante şi dislocative ale deconstrucţiei. Logica perversă, deja alterată şi, deci, infinit alterabilă a deconstrucţiei pe care deconstrucţiile o relevă (ca în topografie), poate prin urmare să-l includă, nu doar, ca pînă acum, să-l excludă pe celălalt, pe altul din celălalt în construcţiile şi în zidirile sale. Şi o face deja. Dintotdeauna deja.
Întotdeauna celălalt, altul, este cel care "sparge acoperişul casei". Să-l subiectivăm însă puţin pe celălalt. Suntem cu toţii (nişte) alţii. Şi ne aflăm tot mai mult între alţii. Societatea actuală se îndreaptă tocmai spre această re-marcare politică a celorlalţi ca alţii, toţi imanenţi. Suveranitatea se află deja în mutaţii, cu noi, zidiţi în Deschis. Iar deconstrucţia, la singular, singulara, unica, unica unificatoare pe dedesubt şi "în gol", în-globează deja deconstrucţiile, la plural, proliferante. Şi iată-ne deveniţi prin urmare, ca alţii, în calitatea noastră de alţii, îndrăgiţii, multiubiţii unui politic care dintotdeauna nu construieşte doar pe cheltuiala "biopolitică" a celorlalţi, a altuia, ci prin sacrificarea sa. Dăm viaţă, cu vieţile noastre, construcţiilor politicii. Care ne face să facem case, locuinţe care sînt întotdeauna "pătrunse", "tranzitate" şi făcute să tremure de altarele ei, de bisericile şi de "bisericuţele" ei: "sacru camuflat în profan" (Eliade). Noi, noi înşine sîntem camuflajul viu al sacrului politic, dîndu-i mimetic viaţă.
Deconstrucţii ale deconstrucţiilor deci, întotdeauna. Pentru că sîntem pătrunşi de arhetip. Arhetipul tranzitează construcţiile noastre, făcîndu-le să tremure şi forţîndu-le să decidă, să se hotărască. Casele noastre sînt locuite, bîntuite de construcţiile politice, de către instituţiile care îşi dispută şi îşi împart întotdeauna aceeaşi suveranitate, "călăuzirea şi edificarea sufletelor", obligîndu-ne să co-abităm, în "propriile" noastre case, cu construcţia, cu nebuniile şi cu sacrificiile ei - cu ritualurile ei, cu ritualizarea mai ales, cu sacrul "camuflat" (război de gherilă, "trupe speciale" ale metafizicului în viaţa cotidiană) în rutinele atît de profane ale vieţii cotidiene.
Tocmai de aceea şi trebuie să dăm atenţie insistenţei lui Eliade, în analiza sa, asupra momentului ritualului în cadrul seriei amintire-legendă-ritual. Ca şi înlocuirii simbolice, simbolizante, a "obiectului" sacrificiului (obiectivarea însăşi, "obiectualizarea" fiind de fapt sacrificiul fundamental) de-a lungul istoriei: om-animal-plantă. Simbolizarea păstrează şi păzeşte memoria. Iar construcţiile politice - care sînt, de fiecare dată, construcţii ale politicului, căci instituţiile se autodistrug, nu ajung niciodată la acoperiş, se întemeiază şi se re-întemeiază, abisal, unele pe ruinele fundamentale ale altora (ruine nu ale clădirilor, ci ale temeliilor şi temeiurilor înseşi), păstrînd locul - nu mai au ziduri, dar pătrund şi tranzitează toate construcţiile, orice construcţie: politicul privit ca o "chora".
(va urma)