Londra, încă o dată
Oricine ajunge pentru prima oară la Londra ar trebui să meargă întâi pe Westminster Bridge. Şi cine ajunge a doua oară, la fel. La 7.30 dimineaţa, soarele împungea cerul cu razele lui şi se răsfira pe pod, pe Tamisa, pe trecători; mi-a fost, brusc şi fără vreun motiv anume, bine.
Apoi sunt parcurile. Parcurile din Londra au ceva distinct "british". Nu au somptuozitatea parcurilor pariziene, de exemplu, la care te uiţi cu admiraţie amestecată cu teama de-a călca iarba (pe care, de regulă, nici n-ai voie s-o calci). Nu seamănă nici cu parcurile bucureştene, în care ai senzaţia că eşti urmărit de zeci de perechi de ochi care au ieşit din casă pentru binecuvântatul căscat gura la ce face vecinul şi cu capra lui. Nu, în parcurile londoneze fiecare îşi vede de treaba lui cu relaxatul pe un şezlong, cu hrănitul veveriţelor, cu dormitul pe iarba indecent de verde, cu picnicul ad-hoc sub un copac oarecare. Nu te bagă nimeni în seamă. Nu se uită nimeni la tine să vadă ce faci, cum eşti îmbrăcat, de ce faci poze, adică genul ăla de preocupare românească de a-ţi umple timpul concentrându-te asupra altora, şi nu asupra ta. În Green Park am stat pe iarbă sub un pom şi m-am uitat la avioanele care se pregăteau să aterizeze pe Heathrow; cam la două minute mai trecea unul, eu mă gândeam la oamenii ăia, oare ce or face ei în Londra, dacă se întorc acasă sau vin aici pentru prima dată, dacă sunt emoţionaţi sau plictisiţi sau obosiţi. M-am uitat la nori şi un pic la soare, îmi era bine şi cald când ieşea soarele şi răcoare când se ascundea şi trebuia să mă învelesc, cam astea au fost preocupările mele. Din Green Park am trecut în St. James Park, care e alături. Acolo mi-am găsit o bancă de pe care am căscat gura la raţe, gâşte şi lebede; erau vreo 3 lebede cenuşii mai "nobile" în comportament decât pescăruşii, de exemplu, care sunt nişte scandalagii îngrozitori, erau primii care se aruncau asupra fiecărei firimituri de pâine şi nu dădeau nicio şansă nimănui. Un răţoi grej era cel mai cu capul în nori când venea vorba de a fi pe fază la bucăţile de pâine aruncate de trecători, se trezea mereu prea târziu şi nu se prindea niciodată unde urma să cadă bucăţica; o singură dată a mâncat şi el ceva, când i s-a dat direct în bot, mă scuzaţi, nişte pâine. M-am gândit că aşa sunt, de fapt, şi oamenii: unii aşteaptă să le bagi în traistă, alţii, ca pescăruşii, nu te lasă şi pe tine să mănânci pentru că vor ei să înhaţe tot, ca nişte ulii.
Am mai fost pe Oxford & Regent Street. M-am gândit că aş putea fi ruda săracă aterizată de la ţară, şi atunci am început să mă simt exact aşa. Apoi m-am întrebat de ce est-europenii se diferenţiază, din punct de vedere vestimentar (şi nu numai), de occidentali. De ce se îmbracă sărăcăcios şi cu atâta prost gust (românii) sau strident, "dress to impress" (nişte rusoaice, una era complet îmbrăcată în alb, cu o jachetă scurtă-scurtă şi o fustă şi mai scurtă sub ea, totul alb, ciorapii albi, etc; prietena ei etala o jachetă cu imprimeu leopard). La Somerset House era London Fashion Week - dis-de-dimineaţă nişte fashionistas stăteau cuminţi la coadă ca să cumpere haine de designer; foarte tinere (dar nu numai), îmbrăcate cu gust, dar şi extravagant, se treziseră cu noaptea în cap pentru a mai "prinde" vreo rochie dintre cele expuse; m-am gândit că, prin alte locuri, oamenii se trezesc devreme şi se duc la piaţă şi sunt fericiţi dacă au făcut o "afacere" găsind roşii mai ieftine. Şi apoi se laudă cu asta vecinei, în timp ce la televizor se difuzează o reclamă despre vitaminele pe care le conţine margarina.
A doua zi, seara, am trecut prin Soho. Nu mai fusesem acolo şi m-am simţit fericită în toată animaţia aia, lumea ieşise duminica seara la un restaurant, pub, "gentlemen's club", spectacol etc., după gusturi şi preferinţe, unii doar se plimbau pe străzi, discutau. În Picaddily Circus reclamele străluceau şi m-am ghidat după silueta lui London Eye ca să ajung în zona mai cunoscută de lângă Westminster Abbey, şi apoi la Victoria Station, unde am mâncat şi eu la un Mac, ca tot omul călător.
Aş mai povesti, dar mi-e că mă lungesc prea mult. Aş povesti despre multiculturalismul cu care Marea Britanie se mândreşte, despre turnul Babel din jurul tău şi asiaticii care se fotografiază zâmbind cu gura până la urechi lângă vreun soldat al Maiestăţii Sale care, cu o figură impasibilă, priveşte drept înainte fără să schiţeze vreun gest. Despre faptul că toată lumea ţi se adresează pe un ton normal (da, pentru cineva care vine din Bucureşti, lucrul acesta este de menţionat şi de apreciat, ca pe un aspect al civilizaţiei aproape inexistent în capitala noastră!), că dacă sari din greşeală în faţa unei maşini nu te claxonează nimeni enervat, pentru că lumea nu este nervoasă în Londra / UK, nu ai de ce, viaţa este bună, frumoasă, tandră, cum vreţi voi, singurele feţe posomorâte, hăituite, le-am văzut tot la nişte est-europeni, bulgari, albanezi, ceva de genul ăsta, care se duceau în grup nu ştiu unde. Nu am văzut ţigani cerşind pe stradă, ca-n alte oraşe din vestul Europei şi am simţit că pot să respir, în primul rând pentru că aerul era curat, în al doilea rând pentru că nu era nimic care să mă agreseze auditiv, nu tu manele, nu tu răgete şi hăhăială à la Bucureşti, chiar nu pricep cum trăiesc englezii ăştia aşa liniştit, în înţelegere cu toată lumea, groaznic, ce mai, bine că m-am întors din nou în Bucureşti şi mai pot să inspir şi eu nişte noxe româneşti, să mai ascult o manea difuzată de telefonul unuia, în metrou, să mai văd nişte sindicalişti cum urlă în Piaţa Victoriei şi să ascult nişte ştiri adevărate despre violuri şi corupţie. Că tare bine-i acasă!
Cambridge - It's raining, man!
Cambridge era pe lista mea de destinaţii dorite şi visate, o Veneţie care are, în loc de nenumărate palazzi italiene, un număr impresionant de colegii faimoase ce se întind pe malurile râului Cam. Universitatea de aici este a doua ca vechime în Regatul Unit, după Oxford, fondată ca o replică la acesta din urmă. Isaac Newton, Charles Darwin şi Stephen Hawking sunt doar câţiva dintre oamenii de ştiinţă faimoşi care au studiat la Cambridge, aşa că nu poţi privi oraşul de 100.000 locuitori (dintre care aproximativ 25.000 sunt studenţi) ca pe o aşezare obişnuită; locurile sunt impregnate de istorie, şi nu e o istorie banală şi mucegăită, ci una vie, pe care o simţi la fiecare pas.
La Cambridge se ajunge uşor, în doar o oră cu trenul, de la Londra, fiind astfel o destinaţie perfectă pentru o zi. Am ajuns pe o ploaie măruntă şi fină ca o dantelă care m-a făcut să mă refugiez, înfrigurată şi cu o durere de cap îngrozitoare, într-o cafenea locală. Am stat acolo vreo două ore, eu, care de obicei fac tot posibilul să nu irosesc vreun minut din timpul alocat unei excursii; am băut o cafea imensă, m-am cufundat într-o canapea moale şi, cu muzica liniştitoare din cafenea, am adormit. Din când în când, în local mai intra cineva, îşi comanda o cafea, un ceai, o prăjitură, oamenii îşi citeau ziarul, cartea, sau pur şi simplu îşi verificau emailul. Unii dintre ei erau poate profesori la una dintre facultăţi, alţii erau studenţi sau turişti, ca şi mine. M-am gândit că asta e modalitatea perfectă de a petrece o dimineaţă de duminică ploioasă, lăsându-te în voia lenevelii, a confortului, chiar a vremii aparent haine.
O plimbare pe râul Cam
Nu puteam rata o plimbare cu barca pe râul de la care Cambridge îşi trage numele: Cam. Durează aproximativ 45 de minute şi trece pe lângă cele mai importante puncte de atracţie ale oraşului, pe care le poţi vedea mult mai bine de pe râu decât dacă o iei la pas prin Cambridge, aşa cum aveam să observ ulterior. De parcă clădirile au fost construite pentru a putea fi admirate de pe apă, poduri, malul râului, şi mai puţin din stradă; de altfel, intrarea în colegii nu este permisă tot timpul şi nici gratuită nu este, aşa că varianta plimbării cu barca este de preferat. Se numesc "punts" şi sunt nişte bărci plate, asemănătoare gondolelor veneţiene, atâta doar că se manevrează cu o prăjină de lemn, şi nu cu o vâslă. Eu am avut noroc că a stat ploaia exact în alea 45 de minute şi m-am putut bucura de privelişti, de toamna abia sosită, de raţele care se bălăceau fără grijă pe lângă bărcile de pe râu, de cerul relativ prietenos, de faptul că aveam loc "în faţă" şi nu vedeam decât râul, facultăţile, bibliotecile, podurile, ş.a.m.d.
Toamna în Cambridge şi cugetări pe marginea subiectului în cauză
Pe o vreme similară cu cea de la noi, dar care mie mi s-a părut mai romantică pentru banalul motiv că eram într-o mini-vacanţă şi nu pe drumul către casă-birou-metrou, am vrut să văd ce este în partea mai puţin turistică a oraşului, dincolo de ultimul debarcader, unde începea un fel de ponton / stradă pietonală înfiptă în râu pe piloni de lemn. Am luat-o pe acolo şi am nimerit într-un parc învăluit într-o ploaie măruntă amestecată cu ceaţă, parc în care nişte englezi nepăsători jucau fotbal, fără să se sinchisească de umezeala din aer. Jur că asta mi s-a părut o idee grozavă (eu nu joc fotbal, dar chiar şi aşa...), anume să îţi vezi liniştit de plăcerile tale pe orice vreme ar fi; şi de ce, mă rog, ar trebui să ne stricăm ziua doar pentru că plouă?
Pe de altă parte mi-am dat seama că, din anumite puncte de vedere, vizitarea unor oraşe mici (şi cochete) poate fi mult mai faină decât vizitarea unor metropole, deşi eu până acum am fost un fan declarat al acestora din urmă; în oraşele mici ajungi, fără să îţi propui asta în mod expres, să descoperi şi cotloane ne-turistice unde poţi da nas în nas cu băştinaşii, adânciţi în activităţile lor de zi cu zi, pe când într-un oraş mare eşti aşa de agitat să bifezi cât mai multe dintre atracţiile turistice pe care acesta ţi le oferă la tot pasul încât abia mai găseşti timp să respiri, darămite să mai vizitezi şi vreo suburbie. Şi mie îmi place să scotocesc prin cotloane, să îmi bag nasul prin cartiere mărginaşe şi anonime, să trag cu ochiul la vreun detaliu nesemnificativ pe care alţii, poate, nu dau doi bani. Iar Cambridge este perfect pentru a fi descoperit la pas, în tihnă, eventual cu o umbrelă în mână...