Ape verzi. Mare de oameni despărţindu-se în fire neîntrerupte din furnicarul gării. Valuri de culori umplând străzile, gondolele, canelele, iubirile, orele. Poduri urcate şi coborâte. Drumuri înguste, piaţete ivite de nicăieri şi dispărute fără ştire. Bazilici ascunse, cu turle ascuţite. Ziduri strâmte, între ceruri liniare, vitrine aglomerate, obloane întredeschise.
Ristoranti, suveniruri, măşti de carnaval. San Marco şi
Palazzo Ducale. Leul marcian şi
Caffè Florian.
Serenissima.
Dacă există oraşe în care timpul se suspendă şi ceasul îţi foloseşte drept ornament, atunci Veneţia e primul între ele. Cu fiecare pas te afundă mai adânc în braţele ei umede. Deşi zumzăie ca un furnicar în plină procesiune, te cuprinde şi te leagănă din ce în ce mai lin, până îţi alungă toate angoasele într-un timp îndepărtat, care nu mai poate deschide uşa înapoi, în ceasul în care ai pus prima dată piciorul pe malul lagunei. Pătrunzi într-un dans al apelor şi al caselor, într-o melodie de vorbe familiare, un melanj de vechi şi neştiut, de cunoscut şi nebănuit.
E un labirint neîntrerupt căruia nu vrei să-i găseşti capătul. Nu vrei să urmezi nicio călăuză, doar să te laşi condus de urmele nevăzute ale tuturor gândurilor care i-au trecut vadurile, purtate sub pălării rotunde de gondolieri sau în pupile dilatate de turişti dispăruţi într-o clipă după cotiturile canalelor. Şi o să vrei să stai pe terasa restaurantului de lângă
Ponte Rialto, în vacarmul vesel al celor cărora valul stârnit de
ambulanza le-a spălat fără voie pantofii şi al celor scuturaţi de ruliul neaşteptat al gondolelor. O să te încânte ciocnitul paharelor şi portocaliul intens al şpriţului cu Aperol. Şi-o să-i zâmbeşti larg chelnerului tânăr şi agitat: "
il conto, per favore!". Pentru că nu te ridici ca să pleci de acolo, ci ca să reintri în vârtejul stradelelor, în care o să-ţi porţi capul sprijinit când pe un umăr, când pe altul, ca să nu-l doboare frumuseţea balcoanelor, a blazoanelor şi a micilor grădini suspendate undeva sus de tot, de buza cerului.
Apoi ieşi la
Canal Grande şi-o porneşti vitejeşte împreună cu vântul din pupa
vaporetto-ului să colinzi debarcaderele, să urmăreşti bărcile cu motor şi să te pierzi în lumina difuză care îmbracă micile palate în nuanţe calde, de primăvară. Pentru că te aşteaptă
Piazza San Marco cu minunile ei de bogăţie şi arhitectură, cu mozaicul strălucitor al catedralei, cu figurile ei bizantine, cu scara îngustă şi sinuoasă care te lasă pe acoperişul micii lumi a Veneţiei:
Loggia dei Cavalli, care-ţi aduce piaţa la picioare, ca pe un trofeu neaşteptat. Şi, de atâta splendoare, te sprijini ferm de coloana de marmură verde, luată ca pradă de război din Constantinopol, ca să-ţi ridici privirea spre cei aproape 100 de metri ai lui "
padrone di casa", Campanila. Şi să poţi fura prin lentila aparatului foto câte un pic din vraja unei lumi care pare veşnică.
Şi n-o să ignori Palatul Dogilor, pentru că vrei să urci Scara de Aur, să te simţi neînsemnat în Sala Consiliului şi să umpli cotloanele creierului cu stocuri grele din capodoperele lui Tizian, Bosch şi Carpaccio. Până la epuizarea privirii. Cu ochii plini de personaje antice şi fantastice, cobori în închisorile din subsol, cu ziduri a căror grosime o măsori cu braţele şi cu gratii cât glezna unei curtezane. Aflate sub nivelul apei, au fost locuri de caznă, numite, deloc romantic, puţuri. Îţi poţi uşor imagina un Ev Mediu tăinuit în adâncurile umede ale celulelor şi suspinele deznădăjduite ale condamnaţilor zornăind lanţurile pe puntea binecunoscută. Şi-o să afli că galantul Casanova n-a evadat nicidecum de aici, ci din cămăruţele-închisoare ale nobilimii, aflate sub acoperişul palatului, departe de aerul maladiv al saramurii beciurilor. Cum să nu tragi din nou concluzia că: "
i ricchi hanno sempre i posti migliori..." (cei bogaţi au parte de cele mai bune locuri)?
Dar n-ai timp să asculţi foşnetul imaginar al mătăsurilor purtate de prea(ne)fericitele vânate prin cotloane de aventurierul italian, că te îmbie la odihna unei mese aşezate în
cantina palatului, aburul dulceag al unor săţioase
melanzane alla parmigiana, zemoase vinete adormite în hamacuri elastice de caşcaval topit.
Odată instalată la cârmă toropeala radioasă a digestiei, planul unei plimbări în balans pe canale e singurul căruia nu-i poţi refuza un pas marinăresc. Şi-o alegi pe Giulia, gondola zveltă, de culoarea safirului, care te poartă pe apele lui Marco Polo, pe sub micile poduri cochete dintre două străduţe, pe lângă ziduri cojite de ape şi vremuri, pe lângă care trece încet, aproape ştergându-le, cu uşurinţa unui pescăruş care-şi cunoaşte vânturile. Şi tresari în strigătul gondolierului, care-şi anunţă sosirea de după unghiurile oarbe ale canalului: "hoe-hoe!"
Dar te linişteşte repede gândul pitorescului celei mai vechi cafenele din Europa, a lui Floriano Francesconi. Şi ignori imaginea sumelor rotunde care vor migra spre alte conturi, pentru plăcerea de a fi servit de chelneri scrobiţi, la, poate, aceeaşi masă la care s-au aşezat Goethe, Proust şi Hemingway. Şi-o să aştepţi să apună soarele peste faţada mărmurită a bazilicii, peste albastrul orologiului din turn şi peste leul înaripat al republicii veneţiene.
Şi, dacă trebuie să pleci, îţi umpli ochii cu luciul mării, cu ogivele ferestrelor şi dantela capitelurilor şi spui cu vocea joasă a navigatorilor: "
Venezia, ci rivedremo tra poco!" Pentru că mâine va începe o nouă zi, cu poveştile ei de tărâm între ape, cu istorie veche şi perpetuă. Sunt poveştile tuturor zilelor.
