Bogdan Suceavă, Venea din timpul diez, roman
Editura Polirom, Iaşi, 2004 (ediţia I) & 2010 (ediţia II), 240 p.
Romanul românesc postrevoluţionar nu are încă numele bun pe care îl merită. La trei luştri şi mai bine de la decembrie 1989, comparaţia cu realizările epice din timpul vechiului regim rămâne defavorabilă, iar măscările unora dintre tinerii prozatori nu fac decât să întărească senzaţia de regres estetic. Este evident pentru aproape toată lumea că s-au schimbat, la noi, contextul istoric şi paradigma culturală, într-o anumită măsură conceptele critice şi instrumentele artistice; şi totuşi, consacrarea acestor modificări întârzie. Să fie oare aici o vină a criticii de întâmpinare, un deficit de credibilitate datorat infestării ei cu viruşii moderni ai marketing-ului şi promovării editoriale? Dar chiar critici de autoritate, retraşi din cursa foiletonisticii, "constată" şi deplâng absenţa marilor romane ale Tranziţiei, puţinătatea cărţilor ce explorează lumea nouă... Verdictele de acest gen mi se par pripite, venind nu în urma lecturii, ci mai degrabă în locul ei. Nume pe cât de sonore, pe atât de diverse precum Nicolae Breban, Dumitru Ţepeneag, D.R. Popescu, Augustin Buzura, Fănuş Neagu, Cristian Teodorescu, George Cuşnarencu, Ioan Lăcustă, Radu Aldulescu, Dan Stanca, Petru Cimpoeşu, Răzvan Petrescu, Gabriel Chifu, Daniel Bănulescu, Cătălin Ţîrlea, Cornel George Popa, Ioana Drăgan, Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Bogdan Popescu, Sorin Stoica, Ionuţ Chiva, Ioana Bradea nu acreditează câtuşi de puţin ideea unei crize a romanului actualităţii. Dimpotrivă.
Pe această listă, ce se poate extinde cu fiecare nouă descoperire, trebuie adăugat şi numele lui Bogdan Suceavă. Romanul său Venea din timpul diez este emblematic pentru nebunii ani '90, aducând în pagină întreaga atmosferă de exaltare religioasă şi toleranţă democratică în care ne-am trăit adolescenţa. Un timp istoric şi social modelat de speranţe arzătoare şi temeri difuze, un imaginar colectiv aflat în echilibru precar cu realul propriu-zis, apăsător sau neglijabil (prin injecţie onirică), deformat şi deformator. Plasticitatea ficţiunii se datorează, fireşte, celui care o scrie. Dar şi contribuţia realităţii autohtone e semnificativă. Lumea românească de azi oferă atâtea elemente de pitoresc, aspecte comice ori sumbre, evoluţii spectaculoase la nivelul indivizilor şi al societăţii. E suficientă o privire atentă pentru ca în laboratorul de creaţie al prozatorului să intre o cantitate uriaşă de fapte, episoade existenţiale intense, care "bat literatura". În romanul de faţă avem multe asemenea secvenţe de real, decupate şi selectate de autorul ce-şi urmăreşte bine tema. Ele au o densitate specifică şi o pulsaţie proprie, trimiţându-ne semnale încă înainte de a intra în desenul simbolic. Sectele care proliferează în Bucureşti şi în ţară, bătăliile de stradă purtate între adepţii lor, mâzgălelile obscene ori satanice de pe zidurile clădirilor, profanările din cimitire, teoriile cele mai aiuritoare ce reverberează în spaţiul public, confruntările savant-mahalageşti transmise în direct la TV, intervenţiile specialiştilor în sociologie şi ale formatorilor de opinie pricepuţi la toate, ochiul şi timpanul strecurate în marea hărmălaie de către lucrătorii SRI, proiectele de construcţie a unei uriaşe catedrale ortodoxe, frazeologia bombastică a politicienilor şi credinţele fierbinţi ale diferiţilor misionari, în fine, proiecţiile milenariste, clepsidra întoarsă din care se scurg ultimele fire de nisip dinaintea sfârşitului lumii: toate aceste structuri epice vin, parcă, gata preparate din piaţă şi din stradă, scene dintr-o piesă extrem de familiară.
Inteligenţa autorului este de a exploata la maximum greutatea acestor semifabricate, dispunându-le într-un ansamblu coerent al nebuniei generalizate. Sunt speculate, cu maliţie subţire, teze şi antiteze româneşti, clişee naţionaliste şi febre ortodoxiste, "patriotismul" lui Pavel Coruţ şi, nu mai puţin, "europenismul" bursierilor de formaţie. Bogdan Suceavă îşi propune şi reuşeşte să monteze un memorabil spectacol-kitsch, o Daciadă în care cele mai aberante convingeri şi teorii sunt purtate în carele alegorice ale religiei oficiale. Ordinul misionar Vestea Domnului, închegat în jurul lui Vespasian Moisa (personaj plin de lumină, singurul, poate, neatins de sarcasmul autorului), are ca fundament doctrinar teoria vibraţiilor, descătuşate şi limpezite de codul limbii române. Nu e fără interes să precizăm că - în interpretarea profesorului Diaconescu, ideologul mişcării - limba română este cea mai veche din lume: "- În lume există vibraţii rămase din vremea creaţiei şi putem ajunge la aceste vibraţii prin intermediul unui cod potrivit. Iar acest cod, care descătuşează şi limpezeşte, se dovedeşte a fi limba română. Pentru că, daţi-mi voie, noi n-am spus că poporul român e un popor ales, ci că limba română este o limbă aleasă, o limbă miraculoasă, care conţine tot felul de versete-cheie. Aceste versete au puteri tămăduitoare, şi ori de câte ori intervin în limba de zi cu zi, nu se ştie unde, nu se ştie când, ajung să convingă, să aibă o putere de persuasiune uriaşă asupra celor ce le ascultă. Nu le vedem, sunt nevăzute, dar sunt prezente acolo şi au un incredibil conţinut magic. - Daţi-mi un exemplu, zise atunci Eliad Bărbulescu. - Am ajuns să stabilim cu precizie că formula Trecut-au anii ca nouri lungi pe şesuri/ Şi niciodată n-or să vie iară are un efect anestezic asupra a 80% dintre pacienţi. (...) Invers, o formulă care are un efect iritant asupra a 90% dintre subiecţi este următoarea: Să nu dea Dumnezeu cel sfânt/ Să vrem noi sânge, nu pământ!/ Când nu vom mai putea răbda,/ Când foamea ne va răscula,/ Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa/ Nici în mormânt! La auzul acestor stihuri, Eliad Bărbulescu se ridică în picioare, transfigurat de emoţie. - Vedeţi? zise profesorul. E foarte important să ştim că aceste formule magice, odată bine implantate în creierul mic al subiectului, la nivelul şcolii primare, dau răspunsuri destul de convingătoare în diverse ocazii" (pp. 161-162).
Dacă Vestea Domnului se revendică de la modelul cristic şi merge pe o linie de nonviolenţă à la Gandhi, alegând rugăciunea, contemplaţia, inacţiunea, secta ştefaniştilor, condusă de un tânăr aprig cu nume caragialian (Darius Georgescu), actualizează tipicul legionar, cântând războinic în jurul tricolorului şi impunând, prin spargeri de vitrine şi de capete, ideea naţională. În acest tablou pictat în culori tari intră şi sataniştii, aşa numiţii "diogenişti" (oameni care stau în butoaie în faţa Primăriei şi fac tot felul de necurăţenii), precum şi o mişcare spirituală de ultimă oră, iniţiată de un fiu al Arhanghelului Mihail... Densitatea de credinţă pe metru pătrat devine insuportabilă pentru divizia de supraveghere a sectelor din cadrul Serviciului Român de Informaţii, al cărei laitmotiv este întrebarea retorică: "Noi de ce nu am ştiut nimic?". Prozatorul răstoarnă raportul curent şi obţine astfel bune efecte comice. Într-o lume de nebuni, de apucaţi, de fanatici cu excese manifestate simultan, bravii noştri sereişti par aproape normali. Dar patologia socială îi dezechilibrează şi pe ei: un colonel e băgat în cămaşă de forţă, un maior se aruncă pe fereastră cu braţele larg deschise, în poziţie de Airbus. De un umor irezistibil este, apoi, întreaga istorie a locotenentului Trăistaru, supus de divizia uzbekă a KGB-ului unor teribile experimente şi transformat într-un... motan roşcat. Flerul securistului român continuă să lucreze chiar şi sub această nouă blană; problema e însă că mai nimeni nu-l crede pe Trăistaru când îl vede în faţa ochilor. Într-o epocă saturată de reprezentări religioase, un motan vorbitor nu poate fi decât Ucigă-l toaca. Savuroasă e şi "reîncarnarea" lui Ştefan cel Mare în ipostaza unui bărbat blond şi îndesat care abia aşteaptă să dea iama în duşmani. Ştefaniştii îl divinizează, însă după ce omul e închis şi supus unor tratamente specifice, revine în braţele discipolilor cu alte amintiri şi un profil diferit de războinic: al lui Ion Vodă cel Cumplit. Spre stupoarea tinerilor neolegionari.
Se observă cu uşurinţă că parodia e, în romanul lui Bogdan Suceavă, la ea acasă. Tonul alb, neutru şi stilul voit descriptiv al naratorului, articulând o ironie tip pince-sans-rire, îngroaşă latura bufă a cărţii. Dincolo de aceasta există însă şi un sâmbure de gravitate al cărţii, o pledoarie discretă pentru normalitate socială şi mize esenţiale în planul vieţii personale. Venea din timpul diez este un surprinzător, excelent roman al Tranziţiei, reducând cu inteligenţă şi umor falia dintre alienare şi alinare.