România şi discursul arhitectural modern

Modernismul arhitectural românesc s‑a manifestat fluctuant, din pricina calotei de presiune a puterii politice asupra sa. Mai precis, orice etapă mai relaxată a fost marcată prin revenirea la modele anterioare ale funcţionalismului autohton: anii '60 reiau arhitectura programelor de dotări şi locuinţe de felul austerităţii Bauhaus şi arhitectura puterii gen Duiliu Marcu. Fenomenul s‑a întîmplat şi în literatură, cînd, după etapa realismului socialist, se reîntorc privirile asupra modernismului interbelic: Arghezi, Blaga, Barbu, reluîndu‑se mersul literaturii din momentul fracturii; aceasta era în fond un gest de frondă şi de refacere a legăturilor de normalitate ca şi cînd această etapă ‑ stalinismul ‑ ar trebui efectiv uitată.

Deşi este limpede că prima tendinţă după discurs a fost de a "privi înapoi" pentru a surmonta falia indusă de realism socialist în discursul arhitectural est-european, sursele acestui retrospectivism variau de la ţară la ţară. România a pendulat o vreme înlăuntrul acelui dual "clasicism epurat / modernism clasicizant". Este vorba despre celebratul "Stil Carol II" (vezi articolul omonim al lui I.D. Enescu în Arhitectura 2/1939, pp. 4-5). Promotorii săi se inspirau din arhitectura italiană "fascistă" (Piacentini, Michelucci, Libera, Terragni) nu în ultimul rând din raţiuni ideologice: românii erau şi ei popor latin; trebuia marcată şi prin arhitectură identitatea originară. Arhitecţi precum Duiliu Marcu şi Tiberiu Ricci, activi în proiectarea de edificii ale puterii antebelice, au putut lucra şi după intermezzo-ul stalinist, relativ scurt. Marcu a fost chiar preşedintele noii Uniuni a Arhitecţilor, care s-a înfiinţat ca urmare a decretului din 13 noiembrie 1952 al CC al PMR. Să reamintim că efecte similare a avut în URSS decretul din 23 aprilie 1932. Ricci, autor, se pare, al unor lucrări din atelierul Duiliu Marcu, a proiectat după război Casa şi Sala Radio (str. Nuferilor / G-ral Berthelot) în aproape aceeaşi manieră în care studioul Marcu edificase înainte de război Regia Monopolurilor. Sala Palatului (adăugată Palatului Regal) amintea "palatele" clasicizante ale lui Marcu din Piaţa Victoriei, dar este mai îndatorată limbajului funcţionalist[i] decât modelele interbelice, în vreme ce blocurile de locuinţe de pe perimetrul noii pieţe "a Palatului" amintesc de estetica severă a Bauhaus-ului[ii].
 
Un exemplu lămuritor pentru acest "modernism clasicizant" este blocul Romarta Copiilor, edificiu de locuinţe şi comerţ situat vizavi de Casa Centrală a Armatei. În 1954 s-a desfăşurat un concurs pentru proiectarea pieţei din faţa CCA şi a faţadelor perimetrale. Proiectul nr. 18 a câştigat locul al II-lea (arh. Al Zamfiropol, Al. Hempel şi colectiv). Toate proiectele premiate sau menţionate erau vădit îndatorate arhitecturii realist-socialiste sovietice. Cu toate acestea, clădirea care a fost totuşi ridicată - cu o compoziţie simetrică, având la parter pilaştri pe toată întinderea clădirii - aparţine mai degrabă vocabularului anilor treizeci decât celui stalinist.

Între primele proiecte "melioriste" la adresa realităţii "întâmplătoare", "iraţionale" a fost cel pentru sistematizarea litoralului Mării Negre. Existaseră deja proiecte în acest sens dinainte de 1954 pentru Mamaia, Năvodari, Vasile Roaită. Ele erau coordonate de acelaşi Cezar Lăzărescu - june-prim al modernismului postbelic românesc, pe care l-a pilotat ca şef de echipe de proiectare, al instituţiilor acestuia şi al relaţiilor cu puterea. Jumătatea deceniului şase scoate din amorţire proiectele pentru litoral şi le dă amploare[iii], dar abia în anii şaizeci şi şaptezeci ele vor fi implementate cu vigoare, "terraformându-se" întregul litoral. A urmări proiectele pentru Năvodari, Eforie, Vasile Roaită, Mangalia şi, ulterior, pentru Mamaia înseamnă a face o descriere exactă a tuturor etapelor prin care a trecut arhitectura românească în anii de după stalinism. De la perspectivele curat realist-socialiste pentru un Năvodari rezultat din munca forţată a deţinuţilor politici la canal şi hotelul Bucureşti din Mamaia (care ar fi putut fi semnat de oricare arhitect antebelic; arh. I. şi C.Ghiţulescu, A. Corvătescu) pe de o parte până la restaurantul Perla (1959),  restaurantul-club din Eforie (1957-58) sau niemeyerianul restaurant pe faleză din Mangalia (1959) - contemporane arhitecturii vremii lor -  pe de altă parte, se întinde o schimbare la faţă radicală a modului în care echipa lui Cezar Lăzărescu şi ceilalţi arhitecţi ai litoralului au văzut arhitectura. Este eliberarea de expresia oficială, de simetrii rigide, de clasicism inadecvat funcţiunii de loisir, spre a trece spre modernismul - pe alocuri radical - de asemenea oarecum inadecvat imaginii pitoreşti, de scară mică, în conlucrare cu mediul, pe care ar fi presupus-o situl.
 
Arhitectura litoralului (care continuă ca fenomen şi dincolo de limitele perioadei aici studiate, prin proiectele de la Olimp, Neptun, Saturn şi Cap Aurora) este probabil, dincolo de Bucureşti şi de centrele civice, fenomenul cel mai consistent şi mai important în înţelegerea arhitecturii româneşti postbelice; mai mult, el cuprinde şi câteva dintre cele mai aplaudate clădiri ale acesteia.