Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir,
O lume dispărută. Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici
Editura Polirom, Iaşi, 2004, 464 p.
În contra tezei lui Ion Simuţ, expusă şi argumentată în volumul Reabilitarea ficţiunii, nu pot vedea - oricât m-aş concentra - o "diminuare lentă, dar sigură" a nonfictivului. Chiar dacă romanul a mai recuperat din terenul pierdut în anii '90, e limpede că jurnalele, memorialistica, volumele de corespondenţă şi interviuri ocupă un loc important pe piaţa noastră de carte şi răspund, în continuare, aşteptărilor publicului. Acest orizont de aşteptare se configurează, la rândul său, într-un mod relevant, integrând nişe temporale tot mai apropiate, până la deplina sincronizare între momentul trăirii şi cel al confesiunii. Astfel, dacă imediat după Revoluţie au fost publicate masiv jurnalele şi memoriile "arestate", cenzurate, puse la index, recuperându-se editorial un trecut interbelic şi un sertar (nu foarte plin) anticomunist, în ultima perioadă asistăm la o veritabilă deplasare înspre roşu. Se scrie despre comunismul suprapus cu însăşi viaţa autorului, intrat în pielea şi în respiraţia acestuia, dificil, dacă nu imposibil de eliminat ca un simplu parazit inaderent la organism. Scade şi vârsta memorialiştilor şi, implicit, se micşorează distanţa dintre referentul scrierii lor şi cel al experienţei personale. Dispare senzaţia de lume veche şi neverosimilă, frumoasă, dar străină, pe care o desprindeam din cărţile cu parfumul şi distincţia interbelicului; şi apare un sentiment nou, de o intensitate aproape dureroasă: că în filele răsfoite se află chiar copilăria şi adolescenţa noastră. Nu ale copilului universal, cum ar zice G. Călinescu, dar ale copilului Epocii de Aur, membru cu drepturi depline în glorioasa confrerie a decreţeilor.
Pentru cei, probabil puţini, ce nu cunosc realitatea acoperită de acest simpatic cuvânt, să precizez că e vorba despre copiii născuţi în urma şi în logica unui decret din 1966, prin care Nicolae Ceauşescu, interzicând avorturile, conta pe un boom al natalităţii. Dacă nu putem avea, cum visa Cioran, o ţară cu destinul Franţei şi populaţia Chinei, măcar să facem ce stă în puterile noastre, îşi va fi spus înţeleptul secretar general al Partidului, un supra-Tată ideologic, omnipotent precum zeii vechilor mitologii, intervenind discreţionar în viaţa atâtor familii şi modificându-le orbita în funcţie de propria megalomanie. E greu de cuantificat suferinţa adusă de acest stahanovism biologic, considerat şi astăzi de unii drept un salutar proiect de fortificare a neamului. Pe lângă miile de femei care au murit crucificate, literalmente, pe masa avorturilor clandestine (mama mea este una dintre ele), drama se întinde şi se adânceşte cu fiecare forţare a uşii familiale, cu orice violare de domiciliu curat constituţională. Căci, dincolo de aberaţia planificării într-un spaţiu al intimităţii celei mai gingaşe, e uşor să observăm că nu spre un Eden comunist erau încolonaţi decreţeii, spre o lume a abundenţei pe care să o întâmpine cu chiote. Cei mai mulţi dintre noi am prins exact perioada cea mai neagră, mai infectă a comunismului naţional, varianta lui mizerabil-crepusculară din deceniul nouă. Aceasta s-a suprapus cu anii formaţiei noastre, punându-ne sigiliul traumei şi lăsându-ne, vorba ceea, amintiri de neşters.
E suficient să-l citeşti pe Paul Cernat, unul dintre cei patru autori ai volumului memorialistic O lume dispărută, pentru a măsura unghiul deformării mentale şi sufleteşti operate de regimul trecut. Directiva partinică şi comanda socială echivalează cu un strung funcţional în care individul e prins, fixat, observat şi corectat de toate "protuberanţele" lui, făcut să intre într-o serie omogenă, produsă după un anumit şablon de gândire şi comportament. În diferenţierea schizoidă dintre acestea două (conduita publică şi universul lăuntric) stă, în fond, şansa tânărului - ca şi a adultului - de a supravieţui în socialism fără a se altera, moral, ireversibil. Salvarea nu e în soluţia eroică, ci în aceea stoică. Părinţi şi copii, vârstnici şi şcolari îşi joacă rolurile sociale date, păstrându-şi revoltele în forul lor interior sau, cel mult, într-un cerc foarte strâmt, bine verificat. Cu cât nebunia lui Ceauşescu creşte, cu atât simpla normalitate, individuală, familială şi colectivă, se apreciază, căpătând luciul şi valoarea metalului nobil. Şi cu cât agresiunile exterioare se înteţesc (penuria totală, halucinantă de alimente, întreruperea curentului, căldurii, apei, demolările tot mai "sistematice"), cu atât solidaritatea micro-grupului se întăreşte, pe deasupra inerentelor diferenţe dintre generaţii. "Cititori" grăbiţi şi neatenţi ai acestei cărţi au speculat graţios pe marginea unui aşa-zis conflict generaţionist, cu contestarea părinţilor "colaboraţionişti" şi alte gesticulaţii de puritate juvenilă. Nici vorbă de aşa ceva. Ca o formă de ironie la adresa unei asemenea lecturi, în cheie previzibilă, Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir, adică toţi autorii volumului de faţă, se află în relaţii foarte strânse cu părinţii lor. Trataţi deloc condescendent, cu o dragoste nu-numai-filială. Aceasta se vede în primul rând din dedicaţiile făcute (Paul Cernat: "Familiei mele şi mie însumi, celui de atunci"; Angelo Mitchievici: "Acest text este dedicat părinţilor mei, Radu şi Ioana Mitchievici, pentru sacrificiul şi onestitatea lor"; Ioan Stanomir: "Părinţilor mei, Mihaela şi Dumitru Stanomir. Amintirii bunicilor mei, Constanţa şi Iordache Hărăbor"); şi apoi, din derularea istoriilor personale, în care adolescenţa, vârsta critică la propriu şi la figurat, aduce o apropiere pe alte baze decât cele strict biologice. Contează, acum, nu atât legătura de sânge, cât solidarizarea în jurul unor valori comune, pe care părinţii le-au indus copiilor într-o pedagogie paralelă cu cea comunistă, oficială. La şcoală şi în lumea exterioară bine controlată de ochiul vigilent al Partidului, educaţia "permanentă" urmează turnantele înjosirii şi îndobitocirii micului cetăţean: pe rând, şoim al patriei, pionier, utecist, membru de partid, cadru de nădejde, o rotiţă în angrenajul socio-politic. Unii, mai mulţi, fac exces în rău prin râvna înregimentării; alţii, mai puţini, încearcă să amâne, să temporizeze, să întârzie cumva încolonarea. Dar cursul Istoriei mari e implacabil, aceasta vine, în cercuri concentrice răsturnate, până în dreptul fiecăruia, dându-i raţia cuvenită de mizerie şi suferinţă, luându-şi tainul, variabil, de angajament cetăţenesc şi avânt revoluţionar. Diferenţele, deosebirile, notele proprii, ceea ce dă culoare şi consistenţă lumii formate din indivizi, nu din clone cuminţi, se interiorizează, modelează omul pe dinăuntru, în profunzimi ascunse cu grijă. Casa bunicilor (la Paul Cernat, ca şi la Ioan Stanomir) e un ultim refugiu, un spaţiu intim-ocrotitor tot mai expus excavatoarelor sistematizării urbane; şi totodată, o fereastră către o altă lume, o belle epoque dispărută, care în curând va fi şi ea oblonită. Lectura devorantă a cărţilor de călătorii (Jules Verne e un reper obligatoriu pentru toţi), a benzilor desenate din Pif (de asemenea, un punct magic în care se intersectează toate cele patru istorii), jocurile "apolitice" ale copilăriei, desfăşurate în afara preţioaselor indicaţii oficiale şi departe de Palatul Copiilor care le instituţionalizează, discuţiile deschise din sânul familiei, urechile aţintite, la toţi cei patru palizi muschetari, către emisiunile Europei Libere: toate acestea încropesc o lume fragilă, dar cu atât mai preţioasă, a libertăţii şi speranţei. O societate civilă avant la lettre, pe care regimul socialismului de stat o strânge tot mai mult în chingi, reducându-i conturul, aducând-o, până la urmă, la profilul bizareriei, excentricităţii, derapajului moral. Lumea din jur, lumea nouă e atât de frumoasă şi de luminoasă (deşi, evident, nu este), încât cei care nu o percep ca atare nu pot fi decât nişte conştiinţe bolnave sau duşmănoase (chiar dacă ei sunt perfect sănătoşi mental şi moral). Accentele sunt inversate, minciuna se impune, totalitar, ca adevăr unic, iar adevărurile "mărunte", "subiective", individuale sunt măturate şi aruncate la coşul Istoriei, ca nişte zdrenţe şi gunoaie umane afectând sănătatea organismului social.
Dincolo de specificul fiecărei naraţiuni memorialistice, de elementele distincte ce compun cursul unor adolescenţe în Epoca de Aur (le vom urmări în partea a doua a acestei cronici), sunt de reţinut în special întâlnirile autorilor, ceea ce unifică, dinăuntru, sentimentele şi comportamentele a patru decreţei prinşi în menghina vechiului regim. Ar putea părea simplu să-şi extragă, acum, experienţele trăite atunci ca pe nişte măsele stricate. Lui Ion Manolescu, matur deja în decembrie 1989, nu îi e atât de greu precum celorlalţi, cu câţiva ani mai cruzi şi deci mai expuşi socialismului real. Dintre toţi, cel mai bine dezvăluie această sângerare internă Angelo Mitchievici: "Nu pot anula complet orice emoţie, nu pot anula complet kitsch-ul sentimental cu care mă identific pe alocuri, mă pot juca de-a vânătorul de clişee, sunt conştient de mecanismul propagandei, de strategiile ei, dar ceva a rămas, ceva din ce am trăit atunci, fără ură, fără alternativă sau cu o minimă alternativă că aproape nici nu conta. Aş vrea să scriu despre lucrurile care m-au emoţionat şi nu ştiu să fac corect tăietura între bine şi rău. Organismul vieţii mele nu poate fi salvat prin extirpări succesive, prin sângerări repetate nu pot elimina deplin otrava. E ca şi cum aş strânge în pumn o lamă de ras veche, în speranţa că ea se va rupe, se va dizolva în carnea mea. În timp." (p. 200).
Câţi dintre decreţeii care aveau, la Revoluţie, cincisprezece-şaisprezece ani nu subscriu la aceste frământate, răsucite, chinuite afirmaţii?