Gabi Eftimie, Ochi roşii polaroid. Acesta este un test
prefaţă de Adrian Schiop,
Editura Vinea, Bucureşti, 2006, 112 p.
Să pornim banda: "un soare ca un cerc/ de decor, descărcat,/ un acumulator defect// în lumina nevrotică/ se târăsc la suprafaţă, ies din pereţi, se preling/ gemând/ «glycerine»// strălucirea cadaverică pătrunde/ prin piele se impregnează în corp/ ca mirosul/ ca bătrâneţea// nici o umbră nici o urmă de milă.// (băieţelul întinde mâna «hi my name is stereo mike»" (peisaj); "jeleuri colorate sau străvezii/ şi cauciuc şi inox/ şi neoane şi amfetamine/ jgheaburi şi ţevi/ şi petrol negru cu miros greu/ dar tu faci out// spaţiile astea la limită care te scot din normal// - oare ce s-a întâmplat cu/ mâncarea de pe pereţii borcanului aruncat la gunoi/ a mucegăit singură printre alte ambalaje -// jeleuri colorate şi străvezii/ şi cauciuc şi inox/ şi neoane şi amfetamine/ jgheaburi şi ţevi// gunoaiele te atrag ca zepelinul muştele/ sunetul te izbeşte cu pieptul de zid/ dar nu te mai doare deloc - dar/ nu te mai simţi bine decât acolo// şi vrei doar un zid de pe care să te prelingi" (spaţii la limită); "mâini străine pe umerii tăi/ mâini străine ating umerii tăi// vene accentuate sub piele pe piepturi vii/ şi cioburi încinse sub tălpi de cauciuc/ efectul de cădere din dans/ gândurile mele se pulverizează în resturi/ ca atunci când cineva trece un creion peste piele// ochi roşii polaroid în întuneric/ gâlgâie iubire la unison" (stupid little piesă mp3); "capul meu alb printre capetele albe/ o senzaţie biologică umblând pe vârfuri/ ieşind liniştită din casă/ exact ca restul reţelei/ aşteptând o minune în fiecare zi// 1 câine doarme neajutorat în mijlocul trotuarului cu/ coastele tremurând// capul meu fosforescent printre restul de capete/ fosforescente/ nici unul nu-mi foloseşte la nimic/ îmi strâng ochii// (...) aerul de afară/ mă arde în creştet/ vreme frumoasă. 25o C. sângele îmi cântă în urechi." (25o C afară); "aici nu-i nimeni nici un obiect în jurul tău doar particule de praf şi unde radio/ doar ultrasunete şi infraroşii/ doar o oboseală din căşti şi o senzaţie de scurgere de la monitoare/ un coleg îmi spune ceva amuzant/ asta mă face să râd nu sunt bună de nimic/ «ce? a. ce? da.» nu sunt aici. eu nici nu sunt aici/ mi s-a părut că văd un om cu oase fosforescente/ strălucind prin piele// dar erau doar ultrasunete şi infraroşii/ doar oboseala din căşti şi scurgerea asta de la monitoare// toate lucrurile sunt la locul lor. pe perete zboară o/ scamă suflată de foile care ies din imprimantă. nimic/ de acum înainte. nici un schelet nici un craniu care râde." (# frig+ bine+un tub de neon).
Înainte de a vedea cum se organizează microlumea unui tânăr poet, în jurul căror nuclee de tensiune şi semnificaţie, prin ce modalităţi compoziţionale adoptate şi adaptate conştient, e bine să parcurgem câteva fragmente care, desprinse din întreg, rezistă şi pe cont propriu. Există voci critice neobosite în a denunţa prejudecata "impresionistă" a talentului. Ar fi prea vag, imprecis, fluid acest termen pentru a funda un concept şi o teorie critică. Şi totuşi, pe cât de vag pare acest termen-umbrelă, pe atât de sigur sunt că unii autori se dovedesc extrem de talentaţi, în timp ce alţii nu au nici o brumă de talent. E un fel anume de a pune cuvintele pe hârtie, de a construi sau a destructura imagini, de a găsi un ritm interior şi a face să pulseze versul, strofa, pagina de poezie. E vorba de un accent personal, care ne pare deopotrivă straniu şi familiar; de o viziune ce îmbibă realitatea înconjurătoare şi o transformă într-un mediu intim; în fine, de un limbaj utilizat şi modulat în chip diferit, neaşteptat. Zadarnic îşi storc producătorii de versuri mediocre rufele imaginaţiei: acestea nu zboară nicicum, rămân, răsucite, în ligheanul de plastic. În schimb, creatorii veritabili obţin efecte de insolitare din cele mai uscate cuvinte şi sintagme. Limba, vocabularul ne aparţin tuturor; dar modul lor de rulare şi exploatare îi împarte şi subîmparte pe utilizatori.
Las pe altă dată problema disocierii între instinctul, reflexele bune ale autorului liric şi elaboraţia atât de dificilă, efortul la care acesta se înhamă. Revenind la Gabi Eftimie, semnatara versurilor de mai sus, trebuie spus de la bun început că scriitura ei are o maturitate frapantă. Ochi roşii polaroid. Acesta este un test se intitulează volumul său de debut; numai că testul nu e unul de (auto)verificare artistică, de interogare dubitativă asupra propriilor resurse. La această autoare de ani douăzeci şi cinci, universul încastrat şi încasetat, adus în spaţiul virtual şi stocat în creier, este explorat cu o dezinvoltură de invidiat. Se observă imediat distanţa, bine marcată, între eul profund şi spaţiile tehnologizate în care subiectul subzistă. Spre deosebire de poeţii "milenarişti", care îşi îngroaşă identitatea socială şi se înfăţişează prinşi în plasa unei biografii şi a unei Istorii radioactive, Gabi Eftimie adoptă postura internautului care, cu un simplu click, poate transforma coşmarul din faţă într-o amintire. De aici ambivalenţa atitudinii directoare şi glisarea versurilor între două registre: unul mai apăsător, în care camerele infraroşu şi instrumentele de măsură, monitoarele şi laboratoarele supraveghează individul ori experimentează pe el; şi unul de reconversie psihologică, în care exact aceleaşi maşini reci recompun decorul contemporan, urban. Cea care spune "eu" în aceste poeme (şi anume gabi, personajul-reflector al autoarei) percepe ameninţarea nelămurită din jur; dar reacţiile ei nu sunt niciodată visceral-expresioniste, de oroare a fiinţei, precum în versurile unui Dan Coman. Aici, fişierele sunt alternate rapid, cursorul pâlpâie şi, deşi "jumătatea mea bună/ s-a defectat şi bâzâie/ scârţâie bâzâie scârţâie bâzâie", dispoziţia nu devine neagră. Chiar dacă, sub fluxul razelor X, realitatea se dezmembrează şi demistifică, accentul liric pe care este făcută constatarea nu e unul amar. Ceea ce la alţi autori - inclusiv din ultima generaţie - reprezintă o probă incontestabilă a (de)căderii omului, a împuţinării substanţei lui, devine o premisă aproape banală în volumul lui Gabi Eftimie. "Paradisul" artificial al corporaţiei şi imaginarea omuleţului rătăcit într-un deşert postatomic, după ce toate din jur vor fi fost aruncate în aer, nu sporesc semnificativ tensiunea poemelor, care are alte surse. Sunt cadre aproape familiare ale existenţei cotidiene şi proiecţii, în marginea acesteia, făcute cu o mare libertate combinatorie. Fără ca lucrurile să fie luate à la légère, o ordine tragică, sau măcar dramatică, nu apare.
Şi aceasta fiindcă orice revers are o faţă luminoasă (sau invers), exteriorul şi interiorul se amestecă şi încep să se confunde, zgomotele agresive devin prietenoase, iar tăcerea, neliniştitoare... A ieşi afară, "a da o tură" e o aventură periculoasă, fiindcă (subliniază autoarea) "afară nimic nu e viu". A rămâne însă în faţa calculatorului, între printer şi xerox, "conectică şi butoane pt. felurite nevoi", înseamnă a te menţine într-un spaţiu protector, un fel de regresie către uterul-incubator. Tehnologia îşi impune termenii, luminile, sonorul asupra naturii propriu-zise, captată şi domesticită prin echivalări de mare efect: "foşneam ca o bucată de nylon", "apa se loveşte de mine. ca sunetul într-o boxă stricată", "iar plouă cu arsuri electrice"... Un text începe prin a cânta această radicală transformare, cu un rest de milă omenească: "vom îmbrăca pijamale artificiale/ ne vom încheia la şireturile de neon/ vom fi liberi să apăsăm rewind/ să batem tare la tobele mari/ să dăm cu biciul/ cântând// să fluturăm tabla de metal să sune cât mai strident// dar când ţipăm că nu vrem capul tăiat din farfurie/ când urlăm că nu asta/ nu nu asta" (# în rai). Testarea, mai curând în accepţia experimentală decât în cea "tare" a termenului, merge împreună cu schimbarea perspectivei: procedeu folosit frecvent, la nivelul unui text sau al unui întreg ciclu. Două versuri subliniate şi atent inserate într-un poem ("un om înmărmurit luat în stop-cadru inert traversând/ încăperea lovindu-se de lucrurile din jur") sunt transformate într-un leitmotiv şi, mai mult decât atât, într-o trapă textuală prin care cădem într-o altă dimensiune. Persoana a treia singular, a descripţiei relaxate, lasă loc persoanei întâi. Obiectul fotografiat devine subiect frisonant, poeziile care urmează (no data, altundeva, eco...) explorând tocmai mişcările haotice şi agitaţia interioară a personajului lăsat să vorbească.
În Ştrumfii afară din fabrică!, Marius Ianuş credea a fi strâns poezii influenţate "zdravăn" de noile moduri de comunicare. Iluzia liderului fracturist se transformă în realitate la această exponentă, cu totul remarcabilă, a generaţiei următoare.