Petru Cimpoeşu, Firesc, roman, ediţia a II-a, revăzută,
Editura Polirom, Iaşi, 2010, 304 p.
După douăzeci şi cinci de ani de la publicarea primului său roman, Firesc, Petru Cimpoeşu vine cu o a doua ediţie a acestei cărţi: o ediţie revăzută, dar nu într-atît încît pariul prozatorului cu sine însuşi să nu poată fi observat.
Pe de o parte, tînărul (în 1985) autor făcea o proză de acurateţe realistă intrînd în exact acele medii muncitoreşti pe care forurile le recomandau - şi, în anii '50, le impuneau - scriitorilor noştri. Ca şi mai vîrstnicul Augustin Buzura, Petru Cimpoeşu descrie meticulos viaţa oamenilor muncii şi felul în care microcolectivitatea din "conducătoarea" clasă a proletariatului construieşte, zi de zi, socialismul. Provocarea şi a romancierului "şaizecist", şi a celui "optzecist" este să răstoarne, cu reprezentările lor pregnante, penetrante, clişeele de realism socialist convertit naţionalist în cultul celui mai iubit fiu al poporului. Dincoace de lozinci, de discursuri mobilizatoare, de fraze standardizate, este viaţa adevărată a oamenilor obişnuiţi, urmărită atent în gesturile şi spusele lor sau recuperată dintr-o interioritate lăuntrică adeseori sondată. Şi aici se vede un al doilea pariu al autorului, acum, omologat: tînărul Petru Cimpoeşu ambiţiona să facă, totodată, şi proză psihologică viabilă cu aceste personaje recrutate nu numai din rîndul intelectualilor. Şi un muncitor, un maistru sondor, un mecanic, un şofer (deja, cu şoferii, intrăm în plin Şukşin), o cîntăreaţă de muzică uşoară reprofilată pe romanţe pot reprezenta, epic, mai mult decît o siluetă ce trece prin decor sau un număr pierdut într-o statistică.
Intelectualului mai reflexiv şi cu o privire analitică mai specializată îi revin însă, în Firesc, o bună parte din obligaţiile auctoriale. Şi Iunia Poenaru, stagiara venită la secţia Aţa-Brateş, în "văgăuna asta, la capătul lumii", şi Adam Nica, încă-tînărul inginer de foraj care a parcurs experienţa adaptării şi scufundării în mediu - amîndoi mai mult observă, analizează, detaliază decît să facă acele gesturi pe care cam toată lumea (inclusiv cititorul) le aşteaptă de la ei. Iunia, o tînără fermecătoare care încă n-a învăţat cum să-şi înceapă viaţa, apare de fiecare dată inhibată, reţinută, încurcată, confuză, fără experienţa feminină şi socială a replicii venite la momentul potrivit ori a zîmbetului adresat cum şi cui trebuie. Perechea oficială a lui Adam, Tamara, de reduse capacităţi intelectuale, are acel savoir vivre socialist care Iuniei îi lipseşte cu desăvîrşire. Stagiara noastră se "consolează" atunci cu scrisul, notînd într-un jurnal ceea ce ar trebui să facă în realitate, şi nu face. Prologul ţinînd.... aproape jumătate de roman este constituit de chiar jurnalul Iuniei: dar nu unul la cald, pe viu, în notaţia directă a întîmplărilor fiecărei zile, ci unul dilatat-retroproiectiv. Complicîndu-se inutil, Iunia, fosta elevă-model care a cîştigat detaşat "competiţia virtuţilor", nu va găsi pînă la final drumul direct către propria viaţă. Jurnalul se va întrerupe fără ca acest personaj feminin atît de interesant să găsească supapa eliberatoare.
La capătul celălalt al relaţiei sentimentale pe care mai toată secţia de extracţie o aşteaptă, dar care nu se mai încheagă, Adam va duce la o adîncime uimitoare inerţia, abulia, inadecvarea la realitate. Iunia şi Adam, văzuţi de toţi cei din jur ca un cuplu perfect, sînt, la modul simbolic, fraţi: la fel de nepricepuţi, şovăitori şi stîngaci în a face şi a spune ceea ce altora li se pare absolut firesc. O scenă memorabilă îi grupează pe Adam şi Iunia, pe punctul de a deveni amanţi, plus un Huştiu mai experimentat, într-un cadru de interior. Al treilea aruncă o replică de încălzire şi face cîteva glume reuşite creînd dintr-odată o atmosferă plăcută. "Îi pălise pe nepregătite vioiciunea", surprinde preludiul promiţător naratorul impersonal din Epilog. (Firesc are două jumătăţi: un Prolog şi un Epilog!). Imediat Huştiu "povesti" - perfectul simplu pentru o situaţie cîtuşi de puţin complicată - o partidă de şah jucată de el cu un mecanic şi pe care o pierduse. Şi acum, intră în cadrul epic şi se dilată monstruos, instalîndu-se pentru o durată înnebunitoare, "stilul" lui Adam de a participa la conversaţie şi a face curte tinerei pe care o iubeşte. Începe şi el să povestească despre o partidă jucată mai demult: "Pînă la mutarea a douăzecea, partida fusese echilibrată; el juca cu negrele. Jucau ambii foarte prudent. Mai rămăseseră pe tablă caii, reginele, cîte trei pioni şi un nebun şi bineînţeles regii. Nu ştia absolut deloc ce vrea, dar le mai spuse că el avea o poziţie foarte încurcată. Ar fi vrut să renunţe la cal şi nebun pentru a putea juca mai degajat cu regina. A mutat calul din b7 la c5, asta reţinea exact. Mardare l-a atacat cu nebunul său, i-a dat şah şi-i ţinea regina la o parte... - Bine, zise nerăbdător Huştiu, să presupunem. - Şi atunci eu, ce credeţi că am făcut? Ei aşteptară fără pic de curiozitate continuarea. De fapt îşi dăduse seama că nu-i interesa cîtuşi de puţin, însă în acel moment nu era pregătit pentru a se opri. El avansase cu pionul din d5 la d4, atacînd astfel nebunul lui Mardare pentru a-l determina să plece. Se înţelege însă că Mardare i-a ghicit intenţia. Totuşi, a acceptat, a dat nebunul pe cal. Abia acum partida devenea interesantă, echilibru, deşi nu se schimbase vizibil, îşi modificase structura, calitatea, Mardare luptînd cu doi cai contra nebun şi cal... În timp ce vorbea, avea dinaintea ochilor tabla de şah - şi o are şi acum, rememorînd, împreună cu imaginea meticulozităţii sale de atunci în a o reproduce, a minuţiozităţii maniacale, obositoare, cu care le-o descria." (pp. 169-170).
Descrierea aceasta întreprinsă de nefericitul locutor continuă pe încă două pagini, lent desfoliate de Petru Cimpoeşu. Efectul nu este însă comic şi nu vine, ca în Simion liftnicul, din ruptura de registre, al personajului prea implicat şi al naratorului ce ne face ironic cu ochiul. E dramatic. Scena de faţă îmi pare o scenă-cheie. În relatarea jalnică a bărbatului îndrăgostit de stagiara care, la rîndul ei, îl iubeşte (urmărindu-l iniţial cu maximă atenţie), ghicim drama cuplului imposibil de constituit. Adam povesteşte, povesteşte la nesfîrşit blestemata sa partidă de şah - iar diforma, monstruoasa lui relatare nu mai poate fi întreruptă decît prin paranteze de luciditate reflexivă ("Sînt jalnic, sînt stupid, sînt lamentabil, îşi spunea, văzînd-o cu capul căzut peste ceaşcă, dar nu se putea opri, nu ştia nici el de ce.") sau prin distanţări operaţionale pe care, vai!, numai naratorul impersonal din a doua parte a romanului le mai poate face: "Cei doi se resemnaseră, parcă ar fi ştiut că nu va mai termina niciodată, fuseseră prinşi în această capcană, aşa îşi vor termina zilele, ascultîndu-l". Cum se va încheia totuşi această atît de ridicolă şi revelatoare scenă a "cuceritorului" logoreic şi a îndrăgostiţilor stîngaci asistaţi de un al treilea? Printr-o fisură deodată apărută, de abisalitate a personajelor, specifică mai curînd romanelor lui Nicolae Breban: "într-o pauză în care nu-şi amintea prea bine mutarea următoare, Iunia îi spuse lui Huştiu: - Azi m-am îmbrăţişat cu Adam lîngă groapă... Şi continuă explicînd întîmplarea, astfel că Adam trebui să tacă, iar cînd ea termină, lui îi veni uşor să facă uitată povestea partidei sale cu Mardare. Au putut vorbi apoi despre altceva, dar puţin, temători, cum ar mai înota cineva care a scăpat dintr-un vîrtej - frica, groaza de înec încă nu i-au trecut."
Firesc developează aşadar drama a două personaje de a nu putea atinge, în ceea ce ar fi trebuit să fie întîlnirea vieţii lor, tocmai firescul. Pentru a contura această imposibilă apropiere şi a duce lucrurile către deznodămîntul tragic, Petru Cimpoeşu creează o galerie întreagă de personaje aşa-zis secundare, cu un anume rol în desfăşurătorul epic, dar şi de o varietate şi o expresivitate tipologică remarcabile. Ţinîndu-se de coordonatele realiste, autorul nu va căuta să pună tuşe prea groase, care să schimbe regimul romanului său. Firesc rămîne o proză realistă şi personajele care îl traversează sînt, în primă şi ultimă instanţă, nişte oameni obişnuiţi. Dar sub un anumit unghi de focalizare, trăsăturile individuale şi comportamentul cotidian al "oamenilor muncii" se redispun cu totul altfel. Cîte siluete, atîtea figuri greu de uitat; şi cîte figuri de personaje, tot atîtea experienţe personale, biografice, sociale, ce aşteaptă să fie scoase la lumină.
Efortul - şi reuşita - romancierului este să înscrie fiecare secvenţă, aparent disparată, într-un tablou de mai mari dimensiuni şi în cursul general al întîmplărilor. Sonia, nevasta destul de picantă a mecanicului-şef Budu, are bucurii adulterine cu mai vechea noastră cunoştinţă, inerţialul Adam. Tamara, logodnica acestuia din urmă, îşi încearcă şansa la Bucureşti, crezîndu-se cîntăreaţă. Budu, bărbatul impotent de o mare volubilitate compensativă, plănuieşte să se sinucidă şi face tot felul de preparative în vedea sfîrşitului. Acesta, pînă la urmă, va veni: dar nu la un actor de provincie ca el, ci la o tînără de cuvînt ca Iunia Poenaru. Voaiteş, om şi mai "obişnuit", mai "simplu", îşi bate capul cu învăţătura deşi este aproape bătrîn şi are mai multă experienţă de viaţă decît toţi inginerii aceştia tatonanţi şi ezitanţi. Neagoe, primul pe scara ierarhică în acest peisaj cu sonde petroliste şi sondări psihologice, rezolvă de obicei lucrurile şi situaţiile, oricît de complicate ar fi ele: mai puţin pe acelea ce se vor lega, implacabil, într-o traiectorie ducînd către deznodămînt.
Ceea ce ar fi putut însemna o colecţie de portrete şi o succesiune de schiţe e însă de la bun început un roman, şi încă unul puternic. Perspectiva întregului se întrezăreşte în suita detaliilor "anodine", în cîmpul lor de forţă; iar amănuntele care mai scapă privirii unuia sînt aduse, din urmă, de către curiozitatea reconstitutivă a altuia. Cel mai lipsit de scrupule personaj din Firesc, abjectul dostoievskian poreclit Robotu, este numai detonatorul sfîrşitului tragic; dar drama întreagă devine posibilă, apoi probabilă, apoi inevitabilă printr-o minuţioasă organizare epică a neştiinţei de a-ţi trăi viaţa.