Dan Sociu, Pavor nocturn
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2011, 88 p.
O uşoară, dar semnificativă querelle a provocat, pe frontul cronicarilor actualităţii literare, apariţia volumaşului Pavor nocturn de Dan Sociu, poet a cărui traiectorie a fost mai mereu însoţită de o vie discuţie critică. După ce taxase cîntece eXcesive (2005) reproşînd autorului că din poemele lui "mizerabiliste" lipseşte, în genere, chiar poezia, Paul Cernat aproape că a celebrat noua apariţie: "poetul major" iese, "cu adevărat, la lumină"... Mult mai rezervat asupra relevanţei acestui Pavor nocturn s-a arătat în schimb Alex. Goldiş, pentru care preluarea, din precedentul volum de versuri, a unui întreg ciclu (Cu gura uscată de ură) nu face decît să arate un regres valoric, în jumătatea realmente nouă şi în ansamblul de etapă. A venit apoi, foarte polemică şi personalizată, cronica în două episoade a lui Bogdan-Alexandru Stănescu, neprecupeţind nici un elogiu şi făcînd din Dan Sociu un poet care mai întîi impune şi ulterior schimbă paradigmele generaţiei sale. Este iniţial unul dintre "fondatorii mizerabilismului autohton", mai încoace alunecă în "neo-romantism năvalnic", pentru ca în Pavor nocturn să se afle "în pragul unui neo-clasicism"...
Aruncînd puţină apă rece peste aceste jubilaţii critice, să spun din capul locului că Pavor nocturn mi se pare mult sub nivelul atins de autorul nostru în cîntece eXcesive. Şi Alex. Goldiş are dreptate: fără cele treizeci de pagini preluate de acolo, cum s-ar fi putut - practic - închega editorial această nouă apariţie? Pe de altă parte, nu pot să nu observ glisarea cronicarilor încîntaţi din sfera poeziei comentate în cea a biografiei care (spun ei) o generează. Dan Sociu s-ar fi întors, din iadul spitalului, transformat; şi poezia lui dobîndeşte, prin aceasta, o garanţie de autenticitate şi o aură de intensitate, o dimensiune în plus.
Or, secvenţe coşmareşti, imagini horror şi convulsionarea limbajului apar în Pavor nocturn, însă nu în textele noi, consecutive experienţei de iad fizic-spitalicesc, ci exact în cele mai vechi, din secţiunea Cu gura uscată de ură. Grila biografistă e aici vădit nefuncţională. Dan Sociu pune frecvent o distanţă nu numai între realitatea exterioară şi poezia pe care o scrie (ceea ce face ca "mizerabilismul" să fie la el un construct, nu o scufundare asumată în sordidul social), dar şi între conştiinţa poetică şi vocile, personajele, rolurile, identităţile din textele sale. Jocul acesta ar fi dramatic dacă autorul ar specula mai mult continuitatea şi "substanţialitatea" fiecărui rol, printr-un histrionism întors deodată într-o viziune neaşteptată. E ceea ce îi reuşea în cîntece eXcesive şi ce putem vedea încă o dată, într-un poem deja cunoscut, dar atît de bun reluat de acolo: "renunţă la smacuri/ îmbracă-te-n saci/ înăspreşte-te/ fă-te o lege împotriva mea/ fă-ţi casă cu mine/ la casa de amanet/ în duba poliţiei/ la urgenţe/ pe acoperişuri/ printre gunoaie căzute din cer/ goi cu gurile/ cu găurile/ larg deschise/ s-aşteptăm vîntul turbat/ care să ne cureţe/ maţele/ culcă-te lîngă mine în betonieră/ doi avortoni găsiţi în container/ două hoituri îmbrăţişate-n portbagaj/ nu mişca/ ceva în noi/ încă respiră/ sub tonele de ciment/ scîrba de dragoste vrea s-o ia de la capăt/ că io şi tu am mîncat tot/ am băut am futut tot/ ce se putea unu la altul/ împreun-am strivit coşuri/ păduchi/ ce ştiu ăştia/ ce să le zicem noi ăstora/ despre noi/ ce să ne mai zicem/ sub tavanul luminat de urlete/ ne scuipăm/ cu gurile uscate de ură".
"Fracturismul" lui Marius Ianuş era şi rămîne de esenţă anarhic-individualistă. Unul şi acelaşi protagonist este proiectat pe tot ecranul poeziei, înţeleasă ca un manifest şi scrisă ca o autoglorificare a artistului în mizerie. Venit ceva mai tîrziu în terenul de performare şi dispută poetică generaţionistă, Dan Sociu va încerca o variantă proprie de artă implicată, dublînd instanţa personajului şi rupînd conturul de suprapunere între cel ce face poezia şi cel ce o urlă, din interior. Recitind versurile de mai sus, vedem cum operarea poetică a acestei distanţări i-a ieşit. Dan Sociu este "doar" regizorul dramei cotidianului jegos; iar relaţia celor doi aurolaci lirici se încarcă expresiv de o ură atent explorată. Altfel spus, poetul nu mai schimbă amabilităţi cu o societate indiferentă ori oprimatoare, ca în formula "fracturistă". El e un observator aproape neutru şi un autor calculat ce urmăreşte cît mai multe dintre valenţele conflictului (mai degrabă psiho-moral decît social) pe care îl construieşte.
Dar cum scrie acum Dan Sociu? Să parcurgem două texte, unul din secţiunea apă de vis. studiu de caz, altul din pavor nocturn: "m-a întrebat de ce nu mă bucur mai mult./ I-am spus că, oricît de bine aş fi,/ ştiu că undeva mă aşteaptă patul de spital,/ drenele. imaginează-ţi că după seara asta/ frumoasă, după ce vedem un film, mîncăm/ gogoşi cu ciocolată, ne plimbăm prin parc -/ cineva ne aşteaptă, undeva pe drum, cu o rangă/ de fier, să ne calce în picioare. imaginează-ţi că/ ştii asta chiar şi cînd o uiţi. metafora mea era însă/ alta, dar n-am vrut s-o sperii chiar aşa: crocodilii,/ după ce-şi trag prada în apă, o ascund în cîte o/ grotă de sub mal, o lasă acolo, sfîrtecată, dar vie/ şi se întorc după ea cînd le e foame. imaginează-ţi/ că eşti în grotă şi aştepţi crocodilul"; "aici începe tot timpul iarna şi se face întruna întuneric/ şi frig, dar din cînd în cînd lumina altui soare ajunge deviată/ şi trece şi peste bicicleta mea. nu mai ies din casă/ şi nu mai pedalez, dar o să ies o singură dată/ şi o să şi pedalez prin toţi acei pereţi/ luminaţi, care dispar imediat".
Primul poem, care i-a impresionat atît de mult pe colegii mei (intensitate, autenticitate interioară...), este de o falsitate aproape stridentă. Imaginaţia personajului X compătimit de personajul Y nu bate prea departe, în regim pozitiv: vedem un film, mîncăm gogoşi cu ciocolată, ne plimbăm prin parc... Aici apare punctul de cotitură tragică: cineva ne aşteaptă undeva pe drum (?), cu o rangă de fier, doritor "să ne calce în picioare". Şi basmul acesta naiv, din care mai lipsesc lupul cel rău şi vînătorul salvator, este urmat de o continuare şi mai rea, pe o a doua treaptă imaginativă. Dan Sociu gafează şi se "amestecă" în scenariul debil desfăşurat, pentru a-l trage înspre o metaforă considerată puternică. Dar suferinţa aceasta aspiraţională, de revistă glossy, tot nu va trece de suprafaţa plană şi plată a textului. Versurile care pun punct acestei trudnice căutări a expresivităţii sînt din speţa umorului involuntar: "imaginează-ţi/ că eşti în grotă şi aştepţi crocodilul"...
În al doilea text, nu mai sesizăm nici măcar încercarea autorului de a construi o poezie, fie ea şi nereuşită. Lipsit aproape complet de inspiraţie, în ciclul ce dă titlul volumului, Dan Sociu se va strădui să dea iluzia unui poem fărîmat în secvenţe distincte, "schije" şi particule: cîteva versuri pe o pagină, apoi o pagină albă, apoi alte cîteva versuri pe altă pagină, şi tot astfel... "Neo-clasicism"! Cu astfel de trucuri de aerisire este asigurată a doua jumătate, cea nouă, a volumului de faţă. Interesul ei este mai curînd psihologic decît poetic; şi îl leg de aceeaşi distanţare a autorului lucid de echivalenţele biografiste căutate cu tot dinadinsul de o critică empatică. Fiindcă poezia aceasta subţire la propriu şi la figurat, în loc de a reprezenta un culoar înspre (dinspre) iad, se prezintă ca o continuă, monotonă pedalare pe bicicletă cu "hormonul fericirii la suprafaţă". Versurile vor să fie esenţializate la maximum ori, dimpotrivă, nişte imagini tremurătoare captate într-o clipă de graţie. Cînd, confuz, autorul nu mai face distincţie poetică între glossă şi haiku, rezultatele sînt de-a dreptul stînjenitoare: "nu mai pedalez, dar o să ies o singură dată/ şi o să şi pedalez prin toţi acei pereţi/ luminaţi, care dispar imediat"; "dacă deschizi uşa de urgenţă,/ te congelezi, ca şi înainte, dar n-o mai vezi,/ pentru că nu mai sînt urgenţe". Ceva mai bun este finalul ciclului şi al volumului, cu şase versuri "umplînd", după algoritmul cunoscut, patru pagini: "jos de tot,/ lîngă pădure,/ sub stratul de lumină al zilelor duse,/ o ploaie de vară trece autostrada şi dispare." Şi: "şi după ce dispare, străluceşte încă un pic/ şi dispare".
Cam puţin pentru un poet încă tînăr, dar bine cotat - şi pentru elogiile disproporţionate cu care volumul lui a fost întîmpinat.