O tragedie high-fidelity (I) - Rădăcina de bucsau, de O. Nimigean

Sînt mai multe romane - nu suprapuse, întreţesute - în Rădăcina de bucsau al lui O. Nimigean; dar dacă ieşim de sub puternica emoţie existenţial-artistică pe care această proză o induce, îi vom observa două axe de rezistenţă epică.

Cea dintîi, şi care a reţinut în primul rînd atenţia criticii (probabil, şi pe a cititorilor "obişnuiţi"), se leagă de o impresionantă carte a chinurilor mamei: un jurnal sui-generis, mental şi scriptural, cu observaţii de o exactitate insuportabilă. A doua, intersectînd în profunzime această dramă filmată de foarte aproape, va destabiliza emoţional şi va "deregla" sentimental autocontrolul atît de greu obţinut al fiului cu caznele mamei sub ochi. Fiindcă este o carte a cuplului imposibil de refăcut, pe care protagonistul vrea, cu disperare, s-o parcurgă mai departe, dar care şi-a scris deja ultimul capitol. Boala mamei şi toate suferinţele ei sînt la prezent. Fericirea în doi este la trecut.

Şi întrucît Liviu, "eroul" lovit din toate părţile, nu pare să aibă altă ocupaţie profesională în afara celei de scriitor, el va înţelege destul de rapid dinamica dramatică a vieţii sale, suita de eşecuri personale dinaintea punctului mort. Şi, ca orice scriitor, va încerca să schimbe cursul - şi va realiza că nu se poate. "Izbesc uşa înţepenită cu piciorul. Cobor din tren. Efectul de tunel. Nu văd nimic în jur. Sar liniile de cale ferată. Intru în curte. «No, o zîs că să vii!» Păşesc peste prag. Mă izbeşte frigul din bucătărie. Soba de tablă - stinsă. Podelele - nemăturate. La mama nu îndrăznesc a privi. Inspir. Abia acum ridic ochii. Stă sub plapumă, în capul oaselor, sprijinindu-se în perna ridicată la perete, cu părul alb scăpat de sub baticul negru, suptă la faţă, înfofolită în scurta mea veche de fîş, «scurta de camuflaj», cu mînecile destrămate, prin care iese un fel de căptuşeală mucedă de vată. Roade un biscuit fărîmicios, din cei ieftini, care se vînd la kilogram. Ca înainte de revoluţie. Scurta şi plapuma sînt pline de firimituri. - Ai venit? - Am venit." (p. 13).

"- Ai venit? - Am venit." Un simplu schimb de replici de pe prima pagină a romanului se încarcă, după ce ai încheiat Rădăcina de bucsau, cu un dramatism de a doua instanţă, rezonant simbolic. Tragedia a început şi, ca orice tragedie, curge invers, dinspre finalul inevitabil înspre nenumăratele amănunte care îl anunţă. Prezentul intră masiv şi intens în aria narativă, obligîndu-l pe fiul amărît, unul şi acelaşi cu bietul scriitor, la o surprindere şi o cuprindere reportericească a situaţiei în care se află. Dialogurile abundă, într-un direct din miezul dramei. Iar frazele lui Liviu, intercalate, sînt făcute din propoziţii scurte şi (auto)descriptive ce ar vrea să acopere fiecare secvenţă din desfăşurător. Reportajul mută privirea de pe un obiect pe altul (pragul, soba, podelele, plapuma, perna, baticul, scurta de fîş, mînecile destrămate ale scurtei, căptuşeala ei mucedă de vată, biscuitele, care este din cei fărîmicioşi şi ieftini) şi fragmentează continuu realitatea văzută în faţă, fără ca nimic să se interpună între aparatul uman de înregistrare şi obiectivul înregistrării sale high-fidelity. Liviu vede tot ceea ce n-ar vrea să vadă; observă lucruri pe care le-ar dori absente din cadru; remarcă detalii sordide, într-o scrupuloasă, aproape clinică fişă de observaţie. Cînd privirea lui va focaliza nu camera mamei, nici îmbrăcămintea ei improvizată şi jalnică, ci însuşi trupul său bătrîn şi friabil, reportajul va deveni atroce. În prefaţă, Bodgan-Alexandru Stănescu vorbeşte despre o coborîre în infern. Şi nu e o exagerare de interpretare. Nu că O. Nimigean îşi obligă personajul să parcurgă întreaga experienţă a asistării căutînd constituenţi simbolici şi analogii cu alte cărţi ale limitei. Infernul celor doi, mamă şi fiu, nu se prezintă ca unul livresc, un construct sau un substitut cultural care să acopere o situaţie de viaţă. Infernul e chiar această situaţie de viaţă, parcursă cu încetinitorul, moment cu moment şi episod după episod, fără ca fiul să întoarcă sau să închidă ochii.

Altfel spus, infernul nu e aici o reprezentare, populară ori cultă, şi romancierul nu-şi obligă protagonistul (şi el scriitor) să reflecteze în mod inteligent-asociativ pe marginea lui. Lăsat singur în spaţiul său de acţiune şi meditaţie, neîndrumat şi neajutat în vreun fel de către autor, Liviu preia sarcinile unei infirmiere devotate. Fiul va sta alături de bătrîna suferindă nu pînă la capătul vieţii (căci sfîrşitul funebru nu e atins în Rădăcina de bucsau), dar, în modul cel mai propriu, pînă la fundul experienţei de asistare. Să ne închipuim un bătrîn suferind, căzut la pat, cu pamperşi ce trebuie schimbaţi, cu fecale ce-i ard pielea, cu eczeme şi răni ce nu se mai închid, devenind carne vie, cu urină acidă, secreţii, vomă, sînge, respiraţie înecată şi glas şuierător, cu tot ceea ce se poate trăi, dar de obicei nu se poate povesti. Mai toţi întoarcem privirile de la aşa ceva şi comutăm lucrurile - pentru a le face mai suportabile - într-un regim abstract, într-un concept al suferinţei, într-o "temă" culturală. Dar se găseşte totuşi cineva care stă lîngă suferind şi care, ajutîndu-l atît cît poate, îl vede, îl aude, îl miroase, într-o percepţie directă şi fără nici o negociere simbolică. Un om sănătos şi lucid stă lîngă un altul, bătrîn şi bolnav; şi pentru a prinde şi a degaja întreaga semnificaţie a acestui raport, substanţa situaţiei de viaţă văzută în faţă, O. Nimigean va face din "reportajul" lui Liviu nu o reţetă naturalistă, ci un instrument de cunoaştere. Pentru ca frazele şi propoziţiile, cuvintele folosite să nu literaturizeze, într-un grad sau altul, secvenţele oribile (fie evitînd oribilul, fie, dimpotrivă, construindu-l migălos de la adăpostul convenţiilor şi ticurilor literare), trebuie citite cele ce urmează. Cum ar fi spus Lucian Raicu: este adevărată şi, uneori, mare literatură aceea care se perforează şi iese din sine pentru a percepe, a înregistra şi a asista omenescul momentelor de viaţă, de boală şi de moarte. "Nu numai că nu se uită la noi, dar şi-a strîns pleoapele. Unica ei rezistenţă. Altfel, a devenit cooperantă, îşi ridică bazinul ca să poată fi pampersul tras mai uşor de sub dînsa. Nu-mi simt decît nodul din stomac, şi mai întărit. Infirmiera smulge scutecul îmbibat de fecale şi urină, îl împachetează rapid şi-l înghesuie în coş. - No, îndoaie o ţîră genunchii! Mama execută mişcarea instantaneu. Îi curg pieile de pe pulpe. Infirmiera o curăţă cu hîrtie igienică, apoi o şterge cu o bucată umezită de tifon. Pubisul alb, năclăit, peste care infirmiera insistă cu tifonul, labiile desfăcute, anusul iritat, cu eriteme şi cîteva escoriaţii... Încerc să încadrez imaginea într-o ramă impersonală, medicală, desprinsă de mama şi de ecourile mele subiective. Nu se cuvine, dar asta e, lăsăm ruşinea deoparte. Ar fi fost potrivită o femeie. Zelda. A promis că vine mîine seară sau poimîine. Mama stă nemişcată, abia răsuflă, strînge în continuare din pleoape. - Ridică-te numa' un pic pe-o lature, să te şterg pe şale! O ajută pe mama, împingînd-o cu mîna. Fesele flasce. - Îs buni pemperşî eştia, da' tăt o trecut prin ei! Bine c-am pus muşamauă! No, ai grijă, că amu' te şterg la cur! Are să te usture o ţîră! Porţiuni puternic congestionate. Eroziunile arată urît, carne vie. Doamne iartă-mă, e locul cel mai viu din ea... - Dacă vreţi să clătim tifonul şi să mi-l daţi! Tamponează uşurel. Mama tresare, ţipă înfundat: - Oi-oi-oi-oi-oi! Văleu! Ajunge! - Gata! Amu' dăm cu pudră! Înc-on pic! No, haidaţi să v-arăt! Se pune pempersu' ni aşa, cu partea asta mai lată. Lasă-te-amu' pe spate! Şî asta se trece printre piciòre. Sus! (Cum stă acum, cambrată, pielea i s-a întins pe burtă, netedă ca la bebeluşi.) Numa' s-aveţi grijă să nu rămînă pe marjini! Aşă! Şî după-aşeea să ţîne aiş' şî să lipesc capetile, doă-aşă şî doă-aşă! Îi uşor!" (p. 335). E uşor...

Se poate observa acum, după acest fragment greu de citit (dar şi mai greu de trăit!), modul în care romancierul şi-a conceput şi organizat romanul. E urmat un traseu al devoalării, printr-un reportaj intensificat diaristic şi dus pînă la ultimele detalii. Înregistrarea este vizuală, sonoră, olfactivă, tactilă, cu toate simţurile vibrînd şi reproiectînd, într-o sincronicitate halucinantă, scenele teribile. Totul este, deocamdată, la primul nivel, cel perceptiv, aici incluzîndu-se şi captarea registrului oral-ardelenesc al infirmierei, prins cu aceeaşi fidelitate a înregistrării. O. Nimigean, cu riscul de a părea forţat-scabros, "mizerabilist", naturalist, a îndepărtat toate filtrele literare şi culturale, a scos din ecuaţia epică simbolurile, analogiile şi corespondenţele, făcînd o formidabilă priză pe realitatea netă şi palpabilă a patului de suferinţă. Însă personajul lui narator şi atît de implicat, fiul bătrînei bolnave, nu poate sta acolo, în această relaţie nemijlocită cu oribilul bătrîneţii, al bolii şi al suferinţei, decît pe reprize. Suferind mai mult, scriitorul din roman poate să reziste mai puţin decît scriitorul romanului. Asistînd cu ochii măriţi de spaimă la ceea ce i se întîmplă mamei lui, cu el de faţă, Liviu, pentru a nu înnebuni, iese cînd şi cînd din această priză directă. Îşi întrerupe "reportajul" ori îl suspendă prin reflecţii, amintiri, deliberări interioare care să-l ducă de aici şi din acest prezent cumplit în altă parte - şi în alte secvenţe biografice. Neputincios în faţa suferinţei mamei, înregistrînd-o pe întreg conturul ei, fiul se refugiază în fantasma regăsirii femeii şi perechii lui. Zelda, cum îi spune el Ioanei, "a promis că vine mîine seară sau poimîine". Liviu iese din directul reportajului şi intră în proiecţiile şi speculaţiile jurnalului. Dar oare o să vină Zelda?