O tragedie high-fidelity (II) - Rădăcina de bucsau, de O. Nimigean

Protagonistul lui O. Nimigean din Rădăcina de bucsau este el însuşi scriitor, fapt care îi complică, în loc să-i simplifice, confruntarea dramei. A fi singur cu boala mamei (văzută aceasta de foarte aproape, cu detalii greu de suportat) e ceva ce scriitorul din el încearcă din răsputeri să transgreseze, prin găsirea unui sens. Liviu va fi - succesiv sau concomitent - raţional şi mistic, autoironic şi biblic, infirmier nepriceput, dar devotat şi confesor al bătrînei cu ochi răi şi gură ascuţită.

El îşi dezvoltă diferite tehnici şi strategii de rezistenţă nervoasă la suferinţa fizică percepută nemijlocit, în acel live din miezul dramei proiectat de romancier; însă refugiul intelectualului şi al scriitorului în problematizări şi eventuale exerciţii de stil rămîne pînă la urmă iluzoriu. În suita amănuntelor terifiante şi în blocul lor ce se formează tot mai omogen şi mai strivitor, conştiinţa de refugiu a lui Liviu deschide cît mai multe paranteze proprii. În acestea intră dezbateri, deliberări şi chiar polemici interioare care să-l ţină cumva "ocupat" pe reporterul de teren omenesc, martorul oripilat şi înfricoşat al chinurilor mamei. În mod semnificativ, refugiul din faţa suferinţei este reflexiv, nu analitic. Liviu e suficient de lucid şi de experimentat în ale scrisului pentru a intui că lucrurile la care asistă nu trebuie adîncite printr-o analiză - căci analiza dublează drama, o face şi mai acută.

Astfel că înregistrarea high-fidelity, probă de autenticitate a romanului, este şi o formă de apărare a unei conştiinţe ce se oferă, subţiată la maximum, ca o peliculă sensibilă, pentru a-şi regăsi volumul şi respiraţia altundeva. O posibilă ieşire pentru fiu din imposibila situaţie este să fotografieze instant decăderea mamei. Să rupă în secvenţe cît mai scurte această degradare îngrozitoare şi să o asiste, pe cît posibil, mecanic, "tehnic", cu mici gesturi adecvate şi cu mintea, înfricoşată, în altă parte.

Lectura şi înţelegerea romanului vor urma acest curs, memorabil condus şi răsturnat de originalul autor. Pe de o parte, filtrele culturale şi elementele de atmosferă, recuzită, regie, scenografie sînt eliminate pentru a se intra în direct cu chinurile octogenarei, percepute în imediatul lor. Pe de altă parte, cititorul asistă la mişcarea inversă, a protagonistului, de a ieşi într-un fel sau altul din priza directă cu boala mamei. Apropierea de patul de suferinţă impune un registru realist-naturalist şi o fişă de observaţie făcută cu notarea scrupuloasă a tuturor amănuntelor. Descripţia fizică, prin scanarea centimetru cu centimetru pătrat a corpului bătrîn şi ruinat, intră în relaţie cu descrierea camerei sărăcăcioase şi a spaţiului de spital. Rădăcina de bucsau devine, în aceste scene de interior domestic ori spitalicesc, un roman minimalist şi "mizerabilist", în tipul de proiecţie epică cerut de chiar realitatea mizerabilă a sistemului românesc de sănătate. Totuşi, aşa cum conştiinţa protagonistului se desprinde ca să poată respira, şi romanul lui O. Nimigean e în altă parte decît în aceste teribile secvenţe care au impresionat critica. Ele dau, într-adevăr, greutate şi autenticitate unei cărţi excepţionale. Însă mai important, în ordine romanescă, mi se pare complexul de fapte, elemente, tehnici de evitare şi sustragere, strategii ale dezimplicării emoţionale, flashback-uri în anii fericiţi ai familiei tinere, retroproiecţii şi fantasme de cuplu cu Ioana-Zelda: pe scurt, interiorul de refugiu al nefericitului protagonist.

În dimensionarea şi conturarea acestuia, O. Nimigean îşi dă întreaga măsură a subtilităţii lui prozastice şi a unui polimorfism stilistic ce-i este... caracteristic. Să vedem un fragment din convieţuirea lui Liviu cu o Ioană pe care o alintă fitzgeraldian, o filă din certurile-împăcările lor urcînd încă o treaptă spre dragostea totală, necondiţionată: "Adică, după ea, trebuie să-mi cer scuze şi să-i promit că «nu mai fac»? Apoi vom trăi fericiţi, pînă la adînci bătrîneţi, ca doi soţi model care au rezolvat diviziunea muncii, au parafat codul eticii şi echităţii conjugale multilateral dezvoltate, şi-au cumpărat deja loc în cimitir şi şi-au dat comandă de cavou? Cum, despre asta e vorba? Despre asta e vorba?! O vedeam pe Zelda printr-un ochean întors. Aveam senzaţia că dacă aş întinde mîna spre ea, aş atinge-o cu o altă mînă, ca o proteză, nu a mea. Întregul nostru spaţiu îşi schimba proprietăţile, intra parcă într-un regim oniric, modelîndu-se după linii de forţă bizare, tulburate de centri gravitaţionali instabili, migratori, de intensităţi variabile sau lipsiţi brusc întru totul de forţă. Cămăruţa de doisprezece metri pătraţi se transforma într-un labirint încîlcit, nu mai regăseam nici unul din reperele care mă călăuziseră cîndva spre Zelda. În primul rînd, vibraţia intimităţii noastre. Absenţa aceasta îmi stîrnea reacţii primare, mă făcea una cu golul din stomac. N-o recunoşteam deloc pe Zelda în tînguirea trufaşă a femeii care mă ţintuia cu vorba şi punea condiţii. Zelda mea n-ar fi pus condiţii. M-ar fi bodogănit, s-ar fi răstit, m-ar fi ocărît, dar n-ar fi pus condiţii. S-ar fi întrebat în răstimpuri, duios-retoric, împăcînd casa ca prin miracol: «Ce să mă fac eu cu tine, păcătosule?!». Ca în '97, cînd, după o săptămînă (se mutase furioasă în garsoniera Mihaelei) (De ce? - Nu mai ştiu. - Asta e, nu mai ştii!...), a deschis şovăind uşa, a scos din sacoşă un borcan cu supă şi unul cu pulpe de pui şi piure, a adus tacîmuri de dincolo şi m-a hrănit fără altă vorbă decît «Mănîncă, păcătosule!». Iar eu înghiţeam topit de fericire, nevenindu-mi a crede. («Aveai o figură de idiot, m-am şi speriat!» mi-a mărturisit Zelda mai tîrziu.) Mîncam din mîinile ei. Însemna mai mult. Însemna altceva. Însemna totul." (pp. 63-64).

Uimitoare va rămîne, de-a lungul întregului roman, această "navetă" a personajului între planuri diferite de referinţă, de la prezentul bolii mamei la trecutul fericit alături de Zelda: reparcurs, acesta din urmă, cu disperarea celui ce a pierdut tot. Iniţial, flashback-urile au un rol compensativ. Prin ele, Liviu se desprinde de realitatea crudă (şi sordidă) a zilelor şi nopţilor trăite alături de bătrîna bolnavă şi înoată în apele dulci ale memoriei afective. Inclusiv în fragmentul citat, se observă cum vechile necazuri, neînţelegeri conjugale, crize ale cuplului sînt rememorate odată cu împăcările ulterioare. Criza şi ieşirea din criză vin împreună în amintirile lui Liviu. Treptat, raportul acesta de negociere între un prezent traumatic şi un trecut înseninat se va răsturna şi el. Căci mai vechiul magnetism al cuplului face ca absenţa de astăzi a Zeldei să fie tot mai chinuitoare.

Zelda a promis că ia trenul şi vine să-i fie alături, ca o femeie, în această situaţie disperată. Vine? Nu vine? De ce nu vine? Dacă totuşi vine, de ce întîrzie? De ce îi răspunde la telefon sec, monosilabic, fără pic de afecţiune? De unde vocea asta străină a femeii lui? Ce s-a ales de "pactul" lor, de consonanţele, de rezonanţa pînă-n ultima fibră, de "perechea împărătească"? Într-una din cele mai triste scene (care apoi se va repeta), Liviu nu o mai sună pe Zelda redevenită Ioana, fiindcă vocea ei e tot aspră, glasul îi rămîne străin. Îi dă un bip şi aşteaptă un altul de la ea. Atît a mai rămas din pactul cuplului lor, dintr-o relaţie consumată ca şi cartela telefonică. Ioana, pînă la urmă, ia trenul şi vine, punînd punct chinuitoarei aşteptări a bărbatului. Cei doi se străduiesc să salveze aparenţele de cuplu conjugal în ochii mamei şi ai consătenilor bîrfitori. Însă prezenţa în cadru a Ioanei nu rezolvă şi nu salvează nimic. Aşa cum a venit, se va şi întoarce la ale ei, fără ca Liviu să-i mai simtă, ca altădată, umărul alături. Liviu e tot Liviu. Dar Ioana nu mai e Zelda.

În intersectarea de profunzime şi de suprafaţă a acestor drame (boala mamei şi înstrăinarea femeii iubite), protagonistul din Rădăcina de bucsau este lovit parcă din toate părţile. E tot mai sărac şi mai marginalizat, aproape un loser la o vîrstă a scadenţei. Găseşte totuşi puterea de a brava şi are capacitatea de a disimula, înfăţişîndu-se stăpîn pe o situaţie care îl copleşeşte. Face tot felul de acrobaţii intelectuale, îşi spune uneori rugăciunea părintelui Cleopa, este (în dialogurile imaginare cu Zelda) tandru şi certăreţ, încăpăţînat şi iubitor, încercînd totodată să nu-şi piardă controlul în îngrijirea unei mame căzute la pat, dar la fel de încăpăţînată...

Liviu e în fond un erou de tragedie domestică, "banal"-contemporană, şi extraordinarul roman al lui O. Nimigean creşte din experienţa autoreflectată a acestui biet intelectual şi scriitor. Nu contează cîtuşi de puţin talentul lui scriitoricesc, după cum nu contează caracterul omului, rectitudinea morală. Însuşirile, calităţile, înzestrările, meritele sale nu au nici o pondere în ceea ce i va întîmpla, în ceea ce i se întîmplă deja. Referinţa la Iov devine atunci obligatorie, fără însă ca finalul să-l mai încununeze pe cel suferitor. Tragedia nu e a mamei care va muri, ci a fiului ce rămîne izolat şi blocat în faţa morţii ei iminente şi a propriei singurătăţi.