Istoria cinematografiei în capodopere. Vîrstele peliculei (vol. 4)

Tudor Caranfil
Istoria cinematografiei în capodopere. Vîrstele peliculei
Vol. 4: De la "A noastră-i libertatea" la "Pe aripile vîntului" (1931-1939)
Editura Polirom, 2011



 

Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

În 10 decembrie 1938, ceea ce s-ar fi putut denumi "primul tur de manivelă" s-a consumat pe terenul studiourilor Selznick. A fost, de fapt, o debarasare cu vîlvă mediatică a ansamblurilor unor vechi decoruri menită să facă loc ridicării construcţiilor Atlantei din vremea lui Scarlett. Pe platourile companiei Selznick se aglomeraseră epavele decorurilor din King Kong, Grădina lui Allah şi din alte producţii epuizate. Terenul trebuia oricum eliberat grabnic. Directorul scenografiei, William Menzies, a fost cel care s-a gîndit să le dea foc şi să tragă, simultan, exterioare pentru secvenţa incendierii Atlantei. Printre vechile ansambluri de decor s-au amplasat rezervoare cu apă şi benzină, astfel încît focul putea fi asmuţit sau domolit după dorinţă. Era clar pentru toţi că incendiul era ireversibil, nu-l puteai filma decît o singură dată. Aşa încît au fost puse în bătaie toate cele şapte camere de filmat Technicolor disponibilizate în acea zi.
 
David adora petrecerile şi aceasta i-a părut o serbare personală. Parcă întreg studioul luase foc. Turnul care se va prăbuşi spectaculos în film fusese poarta din King Kong, tractată acum de cabluri prinse de tractoare. Pîrjolul, într-adevăr spectaculos, alimentat pe 15 hectare de clădiri de epocă incendiate, simultan, din mai multe părţi, a fost permanent urmărit de obiectivele operatorilor care se întreceau să cadreze planuri medii şi generale ale... dublurilor lui Rhett şi Scarlett în secvenţa fugii cu căruţa, pe ultima încă nici Selznick personal neştiind cine o va interpreta. Vacarmul şi iradierea sinistrului a fost atît de amplă încît centralele telefonice ale Los Angelesului s-au blocat datorită apelurilor populaţiei care se interesa, îngrijorată, unde arde aşa de puternic. Cum unii au crezut că ardea MGM-ul, confuzia l-a adus pe Selznick în al şaptelea cer.
 
În noaptea aceea, silueta lui Rhett aparţinuse unui dresor de cai, iar Scarlett fusese figurată de o anonimă care-şi acoperea faţa cu şalul sub pretextul arşiţei flăcărilor. Jack Cosgrove, creatorul de efecte speciale a desăvîrşit, ulterior, secvenţa multiplicînd planurile cu flăcări din materialul brut şi legîndu-le, cu îndemînare, de cele jucate de adevăraţii protagonişti.
 
În dimineaţa următoare sinistrului, de pe ruinele încă fumegînde, David îi scria soţiei sale: Am fost încîntat de secvenţa incendiului. Era impresionant nu numai tabloul, dar şi faptul înspăimîntător că filmările la Pe aripile vîntului au şi început. Iar prietenului şi protectorului său Jock, preşedintelui Consiliului de Administraţie al studioului, i-a telegrafiat: "FILMAT SEARA LA 8 ŞI UN SFERT SECVENŢA INCENDIULUI. SENZAŢIONALĂ, JUDECÎND DUPĂ CE AM VĂZUT STOP" Ceea ce nu-i dezvăluia Selznick nici soţiei, nici prietenului era lovitura de teatru pe care acea seară avea s-o marcheze în destinul viitorului film.
 
Pe cînd, ca Nerone modern, contempla recitalul de flăcări, cu un amestec de groază şi excitare - cum şi l-a definit în scrisoarea adresată soţiei, la un minut şi jumătate după ce ultima dintre construcţii se prăbuşise în pulbere, ajunsese la spectacol şi fratele său, Myron. La braţul acestuia a remarcat o siluetă fragilă, nu mai înaltă de 1.50 m, înveşmîntată într-o blană neagră de vizon. Era Vivien Leigh. Myron Selznick îi invitase pe ea şi pe Laurence Olivier, al cărui impresar era, la această bacanală a focului, dar întîrziaseră un pic, destul, totuşi, cît să mai admire pîlpîiala resturilor carbonizate ale oraşului sacrificat. Chipul lui Vivien cu ochi focoşi care-l vrăjiseră pe Olivier, iradia în reflexele jarului încins.
 
Selznick n-o văzuse niciodată pînă atunci în realitate, nu-i cunoscuse decît umbra de pe ecran. Iar Myron i-a întîlnit gîndul din zbor: Am venit să ţi-o recomand pe Scarlett i-a spus, cu un zîmbet maliţios. David a încremenit, chibzuind în vreme ce ruinele Atlantei mocneau înăbuşit...
   
Vivien Leigh văzuse lumina zilei în India, în 1913, studiase la o şcoală de maici din Anglia, fusese crescută într-o familie din ceea ce se cheamă "lumea bună". Dar cum părinţii nu se prea înţelegeau, la cinci ani fusese încredinţată unui internat din Anglia. Era şi timidă, dar uneori tocmai timiditatea disimulează o puternică fire voluntară. Trambalată dintr-o şcoală într-alta, dintr-un oraş într-altul, nu e de mirare că şi-a găsit refugiul în imperiul viselor. La 17 ani respira uşurată în faţa Oficierului Stării Civile. La 18 însă avea un ţînc în braţe, iar la 22 era divorţată! Între timp îşi descoperise o vocaţie teatrală, îl întîlnise pe Laurence Olivier alături de care turnase în Fire over England. Devorată de ambiţie, se simţea umilită de faptul că nu dobîndise, încă, în Anglia, notorietatea pe care o merita ca actriţă. De aceea visa la afirmare şi cum citise Pe aripile vîntului imediat după apariţie era şi ea convinsă că ar fi fost o Scarlett ideală.
 
Selznick, care ar fi putut s-o remarce din bobinele filmului Fire over England (prezentat şi la noi, sub titlul Elisabeta, regina Angliei) fiindcă îl văzuse fugar, în 1937, nu s-a arătat sedus. Ceea ce nu se ştia atunci era că Vivien părăsise platoul acelui film elisabetan ducînd cu ea inima ilustrului ei partener Laurence Olivier. De dragul lui îşi părăsise fiica şi soţul...
 
Printre filmele pe care Selznick le avea simultan în lucru, se mai afla şi Wuthering Heights (La răscruce de vînturi) pentru care, în rolul romanticului Heatchliff, tocmai îl angajase pe Laurence Olivier. Ca să suporte mai uşor "exilul" american, vedeta britanică o dorise alături pe iubita sa pe care o şi propusese pentru rolul lui Kathy. N-a reuşit s-o impună pe platou, dar de cum încheia ziua de filmare, alerga să-şi trăiască romanul de dragoste. O secvenţă color, de amatori, îi arată pe cei doi zbenguindu-se în paradisul californian. Totuşi nu doar pentru zbenguieli traversase Oceanul tînăra femeie, a cărei ambiţie avea s-o devoreze crescînd mereu, pînă la dezechilibrul psihic final. Din vila lui Olivier, de pe înverzitele coline ale Hollywoodului, privea seara, jos în abis, kilometri pătraţi de lumină; Santa Monica şi celelalte artere, deasupra cărora ţîşneau flăcările firmelor luminoase ale cinematografelor, şi visa...
 
Întîmplarea a făcut ca agentul american al lui Olivier să fie tocmai Myron, fratele lui David O. Selznick. Şi de aici, de la acest amănunt de familie, lucrurile începură să se lege. Vivien a apelat la el pentru o vorbă bună pe lîngă fratele acestuia. După ce a măsurat‑o încă o dată din priviri, Myron i-a răspuns încurajator: "Poate!" şi a întrebat- enigmatic dacă nu i-r place cumva să fie martora unui incendiu...
 
În ultimele săptămîni de după sinistru, mai rămăseseră în cursa pentru rolul lui Scarlett doar Jean Arthur şi Paulette Goddard cînd, alături de acestea, a apărut şi Vivien. Dintr- scrisoare pe care David o expediază soţiei sale la 17 decembrie 1938 se vede clar cum lucrau:
 
Pînă la sfîrşitul anului, principala concurentă a lui Vivien la rol avea să rămînă Paulette Goddard. Distribuirea acesteia era complicată de faptul că Chaplin, nu numai soţ al ei, dar şi posesor al exclusivităţii vedetei, nu privea cu ochi buni proiectul lui Selznick şi făcea totul pentru a o împiedica să semneze contractul. Într-o scrisoare din 21 noiembrie 1938 Selznick cere clarificarea relaţiei cu protectorul Paulettei, de la care trebuia să-i obţină drepturile. Solicită chiar să i se atragă atenţia actriţei că ar putea obţine rolul Scarlettei numai sub incidenţa unui contract pe şapte ani cu compania sa. Probabil că a fost condiţia care a anulat orice dialog, iar Selznick s-a declarat fascinat de probele lui Vivien în care a descoperit, cum amintea Cukor mai tîrziu, "o sălbăticie inefabilă", de parcă "era posedată de diavol". De Crăciun, s-a comunicat oficial că rolul îi aparţine doamnei Leigh. Represaliile presei n-au întîrziat. "Dintre milioanele de americance nu i-a fost pe plac nici una. Iată ce părere are dl. Selznick despre fetele noastre. În semn de protest milioane de americani nu vor vedea filmul" - se grăbea să prevestească temuta "cumătră" de la Hollywood, Hedda Hopper. Cum se ştie, milioanele de americani nu i-au dat ascultare. Iar înverşunaţii Sudului ziceau chiar că mai bine o englezoaică, decît o yankee. Cînd Selznick mai descoperi încîntat (sau poate a inventat detaliul) că părinţii actriţei erau franco-irlandezi, ca şi cei ai lui Scarlett, l-a folosit într-un anunţ de presă: Vivien Leigh, al cărei tată e francez şi mamă irlandeză, o va interpreta pe Scarlett O'Hara al cărei tată a fost irlandez, iar mama fraţuzoaică.
 
Darul mult dorit al acestui Crăciun a întrerupt frumoasa lună de miere a îndrăgostiţilor britanici. Sensibil la convenţiile sociale puritane, patronul le-a impus amanţilor să trăiască separaţi. Vroia să facă din englezoaica Scarlett o tînără sudistă de înaltă moralitate. I-a pus casa sub pază ca fotoreporterii să nu-l poată surprinde pe Larry al ei pe acolo. Olivier nu mai avea acces nici pe platou. Exasperat, a plecat la New York să joace într-un spectacol pe Broadway, abandonînd-o pe Vivien unui ritm infernal de viaţă. La drept vorbind, ea şi-o dorise!
 
După contractul semnat în grabă, Vivien fu anunţată că trebuia să se prezinte la studio în fiecare dimineaţă la ora 9 precis. Două ceasuri îşi exersa accentul de sudistă, apoi trecea la probe fotografice, studii de machiaj, i se lucra silueta, în special sînii (indicase Selznick), apoi repetiţii cu Cukor şi apoi din nou două ore de pronunţie sudistă. "N‑am văzut nimic din viaţa de noapte a Hollywoodului" - se plîngea mai tîrziu vedeta. Aşa înţelegea David O. Selznick ritmul pregătirilor. "Cel puţin patru ore pe zi de lecţii de accent" - decisese, foarte îngrijorat în această privinţă, nu numai în ce priveşte englezoaica, dar şi pentru toţi ceilalţi parteneri ai ei, înclinînd chiar ca lecţiile de accent să devină colective, pentru Scarlett, Rhett, Ashley şi Melanie. Cu excepţia recalcitrantului Gable, ceilalţi s‑au supus. Chiar la trei luni după începerea turnării, la 25 martie 1939, Selznick încă nu era satisfăcut de accentul sudist al lui Gable căruia i-l dădea ca exemplu pe londonezul Leslie Howard.
 
În 1937 Selznick lua o altă decizie de mare importanţă: l-a angajat pe Bill Cameron Menzies ca director artistic al filmului. "Bill e un geniu. Aveam nevoie de un om cu talentul şi experienţa lui. Sper ca toate detaliile să fie clarificate înaintea filmării. Printr-o pregătire minuţioasă vom economisi sute de mii de dolari. Vreau ceva ce nu s-a mai făcut: schiţe vizuale pentru toate cadrele scenariului". La comanda sa, Cameron Menzies a realizat această operaţie titanică. În memoriile sale, regizorul Jean Negulescu, bun prieten cu Selznick, îşi aminteşte de o seară petrecută la acesta în compania actorului Brian Aherne. La un pahar, gazda n-a făcut decît să le vorbească despre Pe aripile vîntului. «Va fi majestuos, uluitor, copleşitor, incomparabil, de neegalat» tot spunea şi la un moment dat, ca o supremă dovadă că filmul nu era o proprie fantasmă, le-a arătat musafirilor diapozitive cu viitorul film, cu costumele, decorurile, peisajele, instantanee ale unor planuri, ba chiar şi cu desfăşurări ale unor secvenţe. Părea să aibă cîteva mii de asemenea clişee...", - nota, uimit chiar peste decenii, Negulescu.
 
Uimire de înţeles fiindcă, trecînd azi în revistă crochiurile comandate lui Menzies, constaţi în ce măsură aspectul general al filmului transpare din desenele sale. Nu întîmplător, într-o scrisoare trimisă lui Frank Capra la 22 ianuarie 1940, Selznick îl trece pe Bill Menzies, alături de Fleming, Cukor şi Wood, printre realizatorii de drept ai filmului: "Şi-a cheltuit un an din viaţă calculînd locul camerei, efectul iluminării..., un mare număr de idei apar aşa cum le-a prevăzut încă cu un an înaintea lui Victor Fleming...".
 
Totuşi au fost şi lucruri pe care n-a putut să le prevadă, ca de pildă erorile de filmare ale sosirii la 12 Stejari, reşedinţa familiei Wilkes. Schiţa lui Menzies e respectată, dar perspectiva teatrală, cu echipajele care se îndreaptă spre peron, este deconspirată de imobilitatea umbrelor şi de stîngacele efecte speciale. Şi aici s-a aplicat o regulă de aur a epocii: filmarea pe platou. Sudul "sintetic" a ţinut locul adevăratului Sud, unde echipa n-avea să ajungă decît tîrziu, abia cu prilejul premierei filmului. Totul e decorativ, ilustrativ, direct, ca inscripţia: "Oricine tulbură liniştea acestei plantaţii va fi pedepsit!" care deschide secvenţa. La intrarea fastuoasă în reşedinţă, Scarlett o apucă spre stînga, dar printr-un defect de montaj, o evidentă săritură, o regăsim în dreapta, în faţa scării monumentale pe treptele căreia coboară Ashley. Putem vorbi într-un loc retras? - îl îmbie ea. Am şi eu ceva să-ţi spun! - o previne el. Vino să-mi vezi verişoara. Apariţia lui Charles Hamilton, fratele Melaniei şi jocul cu adoratorii luaţi cu asalt de Scarlett care vrea să-l facă gelos pe Ashley sînt tratate de regie grosier şi demonstrativ: tinerii marchează gălăgios frivolitatea; părinţii - lirismul şi nostalgia.
 
Dar cea mai penibilă e perechea Melanie-Ashley schimbînd subit climatul filmului, pînă atunci ironic. Văzuţi din spate, în contra luminii filtrate printr‑o uşă care dă spre terasă, se consumă, declarativ, un dialog convenţional:
Ashley: Eşti fericită?
Melanie: Nespus!
Ashley (deschizînd uşa spre terasă cu un gest plin de grandilocvenţă): Parcă a-i face parte de cînd lumea din locurile astea. (În adînc se vede parcul prin care mişună fericiţi tinerii.) Mi-e teamă că nu va dura.
Melanie: Te gîndeşti la război? Orice s-ar întîmpla, te voi iubi pînă la moarte...
 
Pateticul dialog e contrapus flecărelii tinerilor strînşi în jurul lui Scarlett. Gemenii o hrănesc, se ceartă care să-i aducă desertul, dar ea îl alege pe Charles, numai că-i îngheaţă zîmbetul pe faţă cînd remarcă, din nou, fericita pereche a logodnicilor. Noroc că fetele sînt consemnate la silnicul somn de după amiază.
 
Selznick însuşi a simţit probabil falsul acestei secvenţe şi a înclinat, o clipă, s-o taie. Sosirea la 12 Stejari şi scenele care preced marele picnic nu se justifică decît fiindcă-i prezintă pe Ashley şi Melanie şi raporturile, de secundă însemnătate, dintre India şi Charles Hamilton sau dintre Frank Kennedy şi Suellen care nu mai au importanţă, raportate la balanţa metrajului - a scris el, dar degetele i-au tremurat din nou şi a renunţat la intervenţia foarfecii. Prezentarea lui Rhett s-ar putea face la fel de bine, în timpul picnicului sau în bibliotecă, în fapt, a-l face să sară de pe canapea ar fi un bun mod de a-l prezenta.
 
La 25 ianuarie îi scrisese preşedintelui John Whitney:
"Am filmul în cap de la prima la ultima imagine". Era timpul să treacă la fapte! La 26 ianuarie 1939, la 3 ani şi jumătate de la achiziţionarea drepturilor, turnarea demara oficial, cu prima secvenţă a filmului, cea în care Scarlett flirtează cu gemenii. Scena păstrată în film nu e totuşi cea filmată în prima zi. Selznick a fost mulţumit abia după ce a fost reluată de cinci ori, secvenţa fiind definitivată de Fleming, nu de Cukor. "Dubla" primei zile a fost sacrificată fiindcă boss-ul a socotit că nuanţa părului gemenilor era prea roşie, iar rochia lui Scarlett nepotrivită.
 
"Era un perfecţionist!" - îşi amintea actriţa Evelyn Keyes, (interpreta lui Suellen). "Cînd am constatat uluită că lenjeria mea intimă era de dantelă, am încercat să-l ajut pe bietul om atrăgîndu-i atenţia că, din moment ce lenjeria tot nu se vede, făcea o adevărată risipă. Dar el mi-a răspuns": "Dar tu ştii că e acolo şi eşti fata unui om bogat care şi-o poate permite". Exact răspunsul lui Pabst dat Louisei Brooks pe platoul Jurnalului unei femei pierdute privind halatul sub care vedeta lui, ca să se simtă goală, trebuia să fie neapărat goală.
 
Următoarea secvenţă pe care Cukor a apucat s-o mai filmeze a fost cea a strîngerii nemiloase a corsetului în timp ce Scarlett refuză micul dejun, păstrîndu-şi foamea pentru bunătăţile picnicului. Secvenţa se încheie cu Scarlett, oprită în uşă, întorcînd spre corpolenta negresă privirea ei ameninţătoare de stăpînă. Cukor o conducea, cu mînă sigură, spre abisurile periculoase ale sufletului eroinei. Din păcate, aceste nuanţe revelatoare s-au pierdut apoi, devenind directe, exterioare, măşti şi nimic mai mult. Cukor ştia să le facă pe actriţe să se simtă bine, sigure pe ele. Era un om blînd, tandru. Actriţele erau încîntate să lucreze sub comanda sa. Ceea ce, uneori, îi făcea geloşi pe răsfăţaţii actori, aşa cum s-a întîmplat, pe platoul superproducţiei lui Selznick, cu Clark Gable...  
În film, interpretul lui Rhett apare prima oară la baza scării de la 12 Stejari pe care urcă Scarlett. Ea îl remarcă tulburată şi mărturiseşte că se simte de parcă ar dezbrăca-o cu privirea, dar gîndul îi e tot la castul Ashley. Întîlnirea dintre cele două personalităţi forte ale filmului are loc mai tîrziu, într-un context mai complicat. Să revedem secvenţele: Un ceas solar în parc, pe postamentul căruia e înscris înţeleptul dicton: "Nu irosi timpul. Din el e plămădită viaţa...". Şi Scarlett nici nu-l iroseşte: în vreme ce restul tinerelor se odihnesc în vederea nopţii de petrecere care va urma, ea nu-şi găseşte locul. Alături o micuţă negresă care agită un evantai din foi de palmier, îşi scarpină chica. În adîncime se văd mai multe mici fetiţe de culoare care exercită aceeaşi îndeletnicire pe lîngă stăpînele lor, în vreme ce Scarlett coboară pe furiş din patul ei. În roman detaliul lipseşte în acest episod al dormitorului. Evantaiul din frunze de palmier va apare mult mai tîrziu, abia în pasajul lazaretului, cînd nu sclavele de pe plantaţii, ci Scarlett însăşi va răcori, cu o asemenea unealtă, fruntea îmbrobonită de febră a răniţilor.
 
Acum, cît e încă pace, după ce şi-a ciupit obrazul în faţa oglinzii, pentru a-i da sănătate, coboară pe scară unde, încă de pe trepte, surprinde zgomotoasa dezbatere politică a bărbaţilor din salon, strînşi în jurul lui Ashley care pare a fi autoritatea grupului. Yankeii nu ştiu să se bată - îi asigură cineva. Ashley e împotriva războiului care n-ar putea aduce decît suferinţe. Cît despre Rhett, care l-a fixat cu nedisimulată ironie pe "specialistul militar" adaugă, numai fiindcă e provocat să se exprime: Războiul nu cu vorbe îl cîştigi. În tot Sudul nu avem măcar o fabrică de tunuri. Avem doar bumbac, sclavi şi aroganţă... Cînd, revoltat de asemenea erezii, Charles Hamilton e gata să-l provoace la duel, Rhett, "laş", preferă, maliţios să-i prezinte scuze.
 
Odată cu spartul dezbaterii, Scarlett îşi reia drumul, coborînd uşoară treptele şi abordîndul ca din întîmplare pe Ashley, tîrîndu-l după sine în bibliotecă a cărei uşă o şi închide cu grijă. De cine te ascunzi? - întreabă Ashley cu jumătate de gură, dar ea acţionează conform planului declarîndu-i clocotitor: "Te iubesc la nebunie! Şi tu ţii la mine, nu-i aşa?" Iar el, privindu-i gura ispititoare nu-şi poate reţine mărturisirea afirmativă pe care şi-ar retrage-o pe loc, atît îl chinuie remuşcările, şi Leslie Howard ne-o arată lămurit, întorcînd capul patetic. Să uităm tot ce-am spus! - îndeamnă el cu înţelepciune. De ce? - doreşte ea neapărat să ştie. Fiindcă mă însor cu Melanie - ripostează el încremenit în decizie. De ce, dacă pe mine mă iubeşti? - insistă ea, fără demnitate. Iar el îi explică cum stau lucrurile raţional: Eu şi Melanie avem acelaşi sînge. Ne înţelegem, în timp ce noi doi sîntem mult prea diferiţi...
 
Să reţinem momentul. E prima oară cînd filmul abordează tema goetheană a "afinităţilor elective", unul din laitmotivele explicative ale romanului. Ea va reveni, cu osebire, în relaţiile dintre Scarlett şi Rhett. Pînă atunci însă, micuţa domnişoară O'Hara continuă să-şi pledeze cauza:
- Ţi‑e frică de mine? O preferi pe proasta aia? Te voi urî pînă la moarte!
 
Eventualitate care, fiindcă nu-l înspăimîntă cîtuşi de puţin pe îndărătnicul cavaler, e întărită şi printr-o straşnică palmă. Ceea ce-l face pe Ashley să iasă stupefiat din bibliotecă, în timp ce furioasa fiică a Sudului, ca un copil care nu şi-a vărsat încă tot năduful, trînteşte arţăgoasă un vas de porţelan de peretele marmorat al căminului... din faţa căruia se ridică, de pe o canapea, protejîndu-se cu braţul, Rhett. Probabil că se repauza acolo după şocul provocării la duel. A început războiul? - întreabă el cu afectată surprindere... E semnificativ de amintit că în roman Rhett exclamă banal: Asta e prea din cale afară! În film replica are un haz incomparabil mai mare. Exclamaţia din carte devine întrebare retorică, perfect încadrată în exaltarea belicoasă a interminabilelor discuţii abia încheiate despre război. Cît despre Scarlett, iniţial confuză, înspăimîntată că musafirul a putut fi martor scenei umilitoare pe care a provocat-o, se reculege şi-i aruncă un reproş nemeritat: Nu eşti un om de lume!
Nici dumneata! - conchide fermecătorul bădăran, imperturbabil, după care adaugă împăciuitor: Femeile de lume nici nu mă atrag!
 
Şi iată din nou atacată tema afinităţilor elective, de astă dată însă în planul relaţiei Scarlett - Rhett. Ashley o refuză pe Scarlett, fiindcă sînt diferiţi; Rhett o preferă, fiindcă sînt asemenea - şi scurtul schimb de replici va fi încheiat de un hohot batjocoritor. Dar salonul e brusc invadat de bărbaţi, care trăiesc frenetic tensiunea istoriei: Război! - strigă cu toţii, de parcă ar anunţa cotilionul la bal. Scarlett priveşte prin fereastră la tinerii care încalecă grăbiţi descoperindu‑l printre ei pe Ashley cum, din şa, îşi sărută romantic logodnica. Urcînd scara împotriva valului de fete care o coboară, Scarlett e oprită de fratele Melaniei. Vom pleca toţi! - îi spune Charles. Te măriţi cu mine? şi ea repetă distrată cu gîndul la Ashley: Vor pleca toţi? - după care revine pe pămînt: Ce-ai spus? - şi, Charles, cu voce vătuită o întreabă din nou dacă vrea să-i fie soţie. Da, vreau! - îi răspunde amazoana, însetată de răzbunare. Ai să mă aştepţi? - îndrăzneşte Charles să-i smulgă o făgăduială care să-i ţină de cald în campanie. Şi ea răspunde fără ocolişuri: N-aş vrea să te aştept!
 
El nu e sigur că a înţeles corect. Ne căsătorim înainte să plec? Ea aprobă mut şi el îi sărută mîna arzînd de recunoştinţă, în timp ce Scarlett urmăreşte pe geam consumarea unui nou sărut pătimaş între Ashley, gata de plecare, şi aleasa sa. Scena se închide cu prim-planul înlăcrimat al logodnicei fericitului Charles Hamilton, încadrat în rama de gheaţă a ferestrei. Urmează apoi scurta secvenţă nupţială de primire a felicitărilor, la fel de scurtă ca şi căsnicia ghinionistei Scarlett... Nunta voastră a fost la fel de frumoasă ca a noastră ieri! - o încredinţează blînda Melanie. Acum vom fi surori!
 
În roman, ordinea nunţilor e inversă: întîi se căsătoresc Scarlett cu Charles; apoi Ashley cu Melanie.
Dar ordinea propusă de film e mai încărcată de subtext ironic cînd, sub sărutarea cumnatei, Scarlett nu va pierde prilejul să-i arunce priviri focoase pe care Ashley le evită atît de ostentativ, încît ai impresia că marelui actor i s-a indicat să dovedească pînă şi celui mai miop spectator cît e de integru.
 
Urmează lapidarul text al scrisorii filmate: "Deşi n-a căzut pe cîmpul de bătălie, soţul dvs. a fost totuşi un erou. A murit de pneumonie după ce avusese pojar..." - Scarlett împătureşte scrisoarea şi se contemplă nemulţumită în oglindă. Negrul n-o prinde deloc! Îşi înlocuieşte voalul cernit cu o pălărioară violetă, zîmbind mulţumită.
- Miss Scarlett - îi aminteşte neîndurătoarea Mammy - eşti în doliu! Dar tocmai asta îi e greu, să păstreze înfăţişarea unei femei al cărei soţ i-ar fi luat inima cu el, în mormînt. Şi Scarlett izbucneşte în plîns: De ce să mă prefac? Nu simt nimic... Viaţa mea e terminată! Nimic n-o să mi se mai întîmple...
 
Dar cîte încă aveau să i se întîmple... De pildă călătoria la Atlanta şi balul de binefacere pentru amenajarea lazaretului. Fireşte, tînăra văduvă, oricît de veselă ar fi fost, nu putea gusta din bucuriile dansului, dar doliul o recomanda, cu atît mai mult cu cît, fiind greu încercată de viaţă, era mai nimerită pentru opere de caritate. Iată-le dar în faţa standului care le-a fost încredinţat, pe Melanie numai miere în priviri şi, ceva mai departe, pe Scarlett ale cărei încălţări, prinse din gros-plan, ţopăie pe loc, tălpile însăşi, furate de ritm, protestînd împotriva interdicţiilor văduviei.
 
Pe estradă, după ce a vestit o nouă glorioasă victorie de pe front, doctorul Meade, patronul filantropic al oraşului, anunţă cu avînt patriotic prezenţa printre participanţi a omului care a spart în numeroase rînduri blocada, aducîndu‑ne cele necesare. Spre deosebire de film, în carte se specifică că "printre cele necesare" se numărau, înainte de toate, crinolinele şi toaletele luxoase pe care le afişau cochetele Atlantei la bal. Drept răspuns, bravul căpitan Butler se înclină ceremonios, curtenitor şi, ca de obicei, maliţios, în ovaţiile asistenţei.
 
Aceste ovaţii se suprapun, de fapt, existenţei secrete a platoului de filmare, fiindcă Gable a călcat pragul studiourilor Selznick tocmai în momentul în care s‑a filmat acest entuziast episod. Era primul contact al său cu producţia, prima lui zi de lucru. Din nefericire, chiar din această secvenţă i-a fost dat să treacă printr-o încercare dificilă. Ironicul căpitan Butler trebuia să indigneze asistenţa aruncînd‑o pe văduva Hamilton în vîrtejul valsului. La filmare s‑a dovedit că seducătorul nu prea avea aplicaţii coregrafice. I s‑a construit o platformă circulară mobilă, ca dansatorul să pară mai suplu în piruetele sale. S-a simţit jenat.
 
I-au ieşit, în schimb, admirabil secvenţele tachinării lui Scarlett pe care o domină cu imperiala sa ironie afişată de legendarul său zîmbet viril pe sub mustaţă. În faţa colectei de bijuterii pentru confederaţie, ea răspunde sec: Sînt în doliu. N-am ce să vă dau! - Galant, Rhett sacrifică un superb portţigaret de aur, iar Melanie îşi scoate chiar şi verigheta din deget. Ce gest frumos! - exclamă Rhett şi la această observaţie, Scarlett renunţă şi ea înciudată, la a ei.
 
În roman, Margaret Mitchell a pus-o pe Scarlett să dea tonul, ea îşi scoate prima verigheta, ceea ce poate exprima şi graba cu care ar vrea să şteargă din amintire pasagera ei căsnicie. Rezolvarea filmică a momentului pune mai bine în valoare caracterul personajului, cu atît mai mult cu cît întîrziata renunţare la verighetă e subliniată de o caustică remarcă din partea lui Rhett: Ştiu cît înseamnă verigheta asta pentru dumneata! şi adaugă ca pentru sine: Războiul creează cele mai bizare văduve...
 
De altfel, cinismul căpitanului Butler explodează în clipa în care‑i mărturiseşte lui Scarlett :
- Nu‑s nici generos, nici erou. Vreau doar să cîştig bani.
- Şi nu crezi în cauza noastră? - îl întreabă Scarlett privindu-l ca pe un fenomen.
- Cred numai în mine! - îi răspunde aforistic Rhett. Secvenţa aceasta a serbării filantropice a fost realizată numai parţial de Cukor. După cum se ştie, în timpul filmării ei a părăsit platoul şi Gable n-a fost străin de acest abandon forţat. Deşi scutit de pregătirile epuizante prin care trecuseră Vivien şi ceilalţi parteneri ai ei, începu curînd să mîrîie pe seama lui Cukor care, pasă-mi-te, s-ar fi îngrijit mai ales de actriţe şi cu osebire de Vivien. Mai tîrziu, Cukor a calificat pretenţiile protagonistului drept stupide. Textul, nu realizatorul, indică unde trebuie pus accentul... - s-a disculpat logic.