Polemos. Duelul cu/în idei

*****

Patrimoniu cultural versus globalizare

 
Ne aflăm deja - ca ţară postcomunistă - pe pragul iminent al integrării juridico-administrative în UE începând cu ianuarie 2007, ceea ce a născut - după cum se poate constata în mass-media - un talmeş-balmeş de reacţii foarte diverse, cu totul bizare, făcând să se agite in­telectualii, culturologii, sociologii şi liderii de opinie specializaţi sau de serviciu. Ca de obicei, inventarea şi agitarea unor slogane ideologice noi în legătură cu definirea fondului identitar şi cu fixarea ma­tricii culturale căreia îi aparţinem se transformă într-o mobilizare mediatică de carnaval, a cărei finalitate deocamdată rămâne obscură.
 
Se pare că, deşi nu ne-am trezit definitiv dintr-o hibernare bogo­mi­lică seculară, am devenit peste noapte ultraexperţi în anihilarea şi abandonarea propriei noastre culturi. E curios că, după ce ne-am comportat atât de straniu, făcându-ne un autoboicot istoric permanent, dintr-o dată avem pretenţia că suntem foarte importanţi şi că noii par­teneri ai noştri vor fi nevoiţi, în curând, să ne situeze necondiţio­nat pe locul ce ni se cuvine, ca participanţi reali la istoria şi cultura Eu­ropei. Ca întotdeauna se creează - şi de această dată - falsa impresie că toate acestea se vor petrece de la sine, ca şi cum circulaţia şi omo­logarea valorilor culturale europene s-ar face în mod automat, fără intervenţia unor structuri instituţionale competente.
 
După o catastrofală tranziţie socio-politică, care nu s-a încheiat încă, ne alarmăm brusc în legătură cu patrimoniul nostru moral şi simbolic, re­considerându-l negativ cu o agresivitate flagrantă, nemaiîntâlnită în alte părţi. Timp de 17 ani - când n-am făcut altceva decât să ne dez­avuăm istoria şi cultura - am adoptat cu masochism o atitudine de­fetistă şi acum ni se pare că totul se va rezolva cât ai bate din palme prin mimarea publică, de paradă, a unor proiecte fantasmagorice de recunoaştere culturală care îmi este teamă că, până la urmă, nu se vor dovedi a fi decât nişte simple surogate propagandistice, fără să se în­grijoreze cineva realmente de resituarea noastră culturală în Europa şi în lume.
 
După aşa-zisa revoluţie decembristă, s-a observat că o parte a cri­ti­cii curente a devenit indiferentă la ideea de valoare naţională, aplati­zân­du-şi criteriile şi demitizând cu mult zel tot ceea ce fusese canonizat în diacronia culturală parcursă cu dificultate până în prezent. Nu există nici o explicaţie sociologică plauzibilă pentru faptul grav că aproape toată critica postdecembristă şi-a abandonat total implicarea activă în integrarea firească a culturii române în contextul european. Absen­ţa integrării e un complex obsesiv de la Maiorescu încoace, cu care, din păcate, ne-am obişnuit şi nu se înţelege de ce, cu excepţia lui Dimi­trie Cantemir, nimeni nu s-a preocupat eficient de omologarea şi in­te­grarea noastră efectivă în patrimoniul cultural european.

Faptul că integrarea europeană ne găseşte acum complet nepre­gă­tiţi din punct de vedere cultural, anonimi şi orali, fără să fi fost recunoscuţi nici măcar prin acordarea unui Premiu Nobel pentru li­teratură (după mai bine de o sută de ani de la înfiinţarea acestuia!) explică, probabil, atitudinea de autodezavuare permanentă a valorilor constitutive ale patrimoniului nostru, întreţinută de aşa-zisele "elite" autohto­ne care s-au autoproclamat astfel imediat după '89, manifestându-se oportunist faţă de sloganele americane ale globalizării, exact cum alte "elite", la fel de improvizate şi acelea, se manifestaseră cu aceeaşi ne­săbuinţă după ocupaţia sovietică din 1944.
 
Iniţiativa recentă a lui Mircea Martin (vezi revista Cuvântul din august 2006) de a aborda tranşant aceste probleme extrem de acute, deşi întârziată, este binevenită fiindcă ne dă ocazia să discutăm cât mai deschis oportunitatea unor propuneri radicale de modificare a op­ţiunilor canonice în concordanţă cu noul orizont de aştepare, impus de schimbările geopolitice ce-au avut loc la sfârşitul mileniului al doilea. Important este să discernem cum anume trebuie să reacţionăm în faţa importantului eveniment istoric.
 
Ceea ce mi se pare de bun simţ este faptul că nu trebuie să ne dez­avuăm singuri patrimoniul cultural, ce reprezintă un "dat metafizic" (în termeni blagieni) prin care, în mod necesar, ne diferenţiem (ontologic şi stilistic) de alţii în concertul universalităţii, alergând după nu ştiu ce himere ale unui "viitor" globalizant incert, în care am fi "aruncaţi" de istorie. În nici un caz nu trebuie să ne negăm fondul identitar prim datorită căruia cultura noastră are o fundamentare semiotică precisă, numai pentru a-i linguşi, lipsiţi de orgoliul creaţiei originale, pe cei care ne-au primit în UE. Dacă nu vom avea determinarea de a ne afirma deschis specificul nostru creator, cum au făcut, de altfel, toţi ceilalţi componenţi ai UE - printre care ungurii, cehii şi polonezii -, vom fi şterşi definitiv din fondul cultural universal, căci ex nihilo nihil. În felul acesta, vom confirma teza lui Cioran despre "neantul valah" in­capabil să creeze istorie.
 
Imperativul globalizării este castrator (teză susţinută de mari socio­logi contemporani) şi nu vizează, din păcate, decât culturile mici, ne­o­mologate până acum. De aceea, nu pot să nu-mi manifest nedumerirea faţă de unele păreri nivelatoare (prea obediente faţă de ideologiile globalizante) ale criticului Mircea Martin.
 
Eu nu cred, de exemplu, că "românii par să întâmpine provocările in­tegrării europene şi riscurile globalizării fără un patrimoniu moral şi simbolic de care să fie conştienţi şi pe care intelectualii lor să şi-l asume, oricât de parţial şi diferenţiat". Dimpotrivă, aş spune că aceştia demonstrează resurse spirituale suficiente pentru a-şi impune specificitatea în spaţiile noi în care trăiesc ei acum (mă refer la Spania, Italia, SUA), unde au în­ceput să se afirme, lingvistic şi creativ, în tiparele culturale proprii.
 
În altă ordine, "conştientizarea" şi "asumarea" nu se constată doar la nivel exterior-declarativ, ci devin efectul unei stări interioare coercitive, implicite coabitării socio-culturale diacronice. Dacă se poate vorbi de o absenţă a "conştientizării" acestui "patrimoniu moral şi simbo­lic", cred că aceasta aparţine chiar "intelighenţiei" româneşti. Aici, iar am impresia că există mari incongruenţe teoretice în definirea de către critic a conceptului de "patrimoniu moral şi simbolic" sau pur şi simplu se eludează intenţionat substanţa multidisciplinară a acestuia. "Moş­tenirea de îndemnuri" (în formularea lui Blaga, citată de critic) nu înseamnă deloc doar "un depozit de umanitate pe care-l reţinem din istoria mai îndepărtată sau mai recentă", ci chiar tiparele plasmatice primare ale conştiinţei colective/individuale, tipare ce devin determinante din punct de vedere semiotic, ontologic şi implicit cultu­ral. De asemenea, mi se pare că criticul Mircea Martin polemizează prea excesiv cu influenţa fundamentală a unor modelizatori de conştiinţe precum Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan care, "cu suflul lor patetic, au prelungit această exaltare a trecutului dincolo de spiritul epocii lor şi dincolo de caracterul ştiinţific real al propriilor contribuţii".
 
Importanţa operei celor doi mari istorici nu poate fi contestată de nimeni şi nu ne îndoim de faptul că contribuţia lor "ştiinţifică" poate fi sporită de apariţia altor personalităţi de anvergură similară. Fiecare naţiune europeană a avut acele spirite tutelare, "exaltatoare" a tradiţiilor eroice şi culturale, ce au orientat-o în momentele dificile ale istoriei pe care nu le-a scos niciodată din panteonul naţional.
 
Nu sunt convins că diminuându-i pe Pârvan, Iorga, Călinescu, Eliade şi Cioran şi propunându-i în locul lor (în baza unor criterii aproape exclusiv politice, cum procedează Mircea Martin) pe eseistul Mircea Vulcănescu (care a murit în închisorile comuniste), pe pictorul Liviu Babeş (care şi-a dat foc pe pârtia de la Braşov în 1987) şi pe actorul Călin Nemeş (revoluţionar din Cluj-Napoca, ce s-a sinu­cis), vom avea o altă situare culturală, mai favorabilă, în UE. Aceste modele etice se pot adăuga modelelor fondatoare existente fără să re­curgem la criteriul autoanihilant al excluderii. Nu se înţelege de ce orice "teoretizare" în legătură cu patrimoniul spiritual autohton trebuie să pornească de la nişte exacerbări ideologice maniheiste. În pre­zent, problema cea mai acută a culturii noastre este aceea a omologării exacte şi a recunoaşterii transnaţionale. Acest proces necesar ar fi fost de dorit să se petreacă înaintea globalizării.
 

(2006)

 *****
 Tot despre Generaţia 2000

 
 Încep această nouă rubrică în revista Cuvântul la invitaţia mai veche a tânărului meu prieten Răzvan Ţupa, dar şi provocat de aser­ţiunile sale polemice din "editorialul" apărut în numărul anterior, intitulat "Când verde nu mai înseamnă ecologic, iar mutaţia valorilor este un ritm la modă". E absolut normal să ne exprimăm cât mai deschis despre unele probleme ale receptării literaturii actuale.
 
Mi se pare că, după '89, în publicistica noastră se vehiculează nu­meroase afirmaţii aleatorii nu întotdeauna rumegate îndeajuns şi cei mai mulţi - mai ales cei care nu au o minimă instrucţie teoretică - se grăbesc să eticheteze negativ valorile consacrate, mimetizând consideraţii "proprii" menite să răstoarne orice enunţ critic autorizat. Cum nu acesta este cazul poetului Răzvan Ţupa, pentru clarificare, vreau să propun câteva nuanţări asupra celor două chestiuni controversate puse în discuţie în editorialul său.
 
Prima chestiune ar fi aceea a definirii generaţiei 2000 sau, mai exact, a douămiismului poetic (ca să reiau titlul cărţii recente a Ştefaniei Mincu). Cum este cunoscut, din necesităţi euristice, în studiile de gen se fo­loseşte conceptul de generaţie pentru a disocia / diferenţia diversele forme de manifestare a creativităţii (literare, plastice, muzicale etc.).

Astfel, la nivelul istoriei literaturii se pot decela mai multe ge­neraţii omologate, eşalonate fie pe baza criteriului cronologic (paşoptistă, in­terbelică, postbelică etc.), fie a aceluia structural-estetic (clasicistă, mo­dernistă, textualistă etc.).
 
Când conceptul de generaţie devine prea lax pentru a se putea ar­gumenta implicarea estetică specifică unui anumit context, se utilizează termenul de "grupare" şi, diacronic, s-a vorbit la noi de gruparea de la "Junimea", gruparea de la Literatorul, gruparea de la Sbură­to­rul, gruparea de la Gândirea, gruparea Albatros, gruparea de la Steaua, gruparea Amfiteatru, gruparea Echinox, gruparea Frac­turi etc. Câteodată s-a folosit şi ideea de polarizare în jurul unui ce­naclu (cenaclul Junimea, cenaclul Literatorul, cenaclul Sburătorul, cenaclul de Luni, cenaclul Euridice).
 
Dar este evident că noţiuni ca acestea (generaţie, grupare, cenaclu, revistă etc.) nu au altă justificare decât aceea de a indica apartenenţa (in)voluntară la un moment creativ bine precizat, ce impune o anumită direcţionare ideologică şi estetică (vezi, de exemplu, gruparea lovinesciană modernistă în opoziţie cu aceea tradiţionalistă de la revista Gândirea). În ultimă instanţă, este vorba de un background formativ ce individualizează, în primul rând, o modalitate de creaţie, de diferenţiere structurală şi de receptare axiologică, dincolo de orice presupusă fraternizare biologică.
 
Astfel, astăzi, folosim termenul "Generaţia 2000" sau pe acela de "douămiism" pentru a indica situarea diferită faţă de generaţiile anterioare, atât la nivelul orizontului de aşteptare poetic, cât şi a aceluia existenţial. Chiar dacă nu este de acord Răzvan Ţupa, trebuie să spun că termenul generaţia 2000 a intrat deja în circulaţie.
 
În altă ordine, problema esenţială a existenţei Generaţiei 2000 nu are legătură cu nici un fel de "înregimentare", cum sugerează tânărul meu prieten când afirmă ritos: "Nu am văzut niciodată un grup lite­rar mai hotărât să nu fie înregimentat..." Acesta e un enunţ absolut generic. Să nu fii "înregimentat" în ce? Generalitatea enunţului îi anulează orice sens. Altfel, a face parte dintr-o generaţie de creaţie este ceva firesc şi toţi poeţii se înscriu iniţial într-un "Sturm und Drang" ce se identifică unui humus creativ din care răsar individualităţi auten­tice. Căci ex nihilo nihil!
 
A fi identificat cu o anumită generaţie înseamnă că se conştientizează faptul că ai optat pentru altceva, adică ai aderat la o viziune, sensibilitate şi o scriitură nouă ce nu se confundă deloc cu ceea ce făceau generaţiile precedente. Este o naivitate să crezi că eşti douămiist numai pentru că te "înregimentezi" Generaţiei 2000! Poţi chiar să vrei acest lucru, dar asta nu contează dacă n-ai talent. Mai întâi trebuie să fii omologat ca poet, indiferent că această omologare se face de către Marin Mincu sau de către altcineva. Dar, dincolo de (ne)recunoaşterea "figurilor care te-au însoţit", eşti douămiist pur şi simplu pentru că, subiectiv, receptezi diferit realul şi scrii altfel decât toţi cei care te-au precedat. Volens-nolens aparţii contextual gene­raţiei 2000 care se află acum în centrul atenţiei, indiferent că refuzi sau nu să fii numit "douămiist". Trecând peste aceste truisme cu va­loare didactică imediată, nimeni nu poate să "anunţe" brusc "moar­tea" unei generaţii înainte ca aceasta să se nască.
 
Generaţia 2000 "există", deocamdată, virtual, aşa cum am afirmat în studiul introductiv la antologia din 2004, şi existenţa reală a acesteia trebuie să fie confirmată de valoarea poeţilor ce o compun. Deci, ca să tragem o concluzie, simpla declaraţie că "nu te înregimentezi în Generaţia 2000" nu echivalează nicidecum cu a fi poet douămiist. Am spus de mai multe ori că trebuie să aşteptăm zece ani pentru a decide, edificaţi, asupra certificatului de naştere poetică propriu-zisă a două­miiştilor. Eu nu mă grăbesc să declar "moartea generaţiei 2000" şi am încă răbdare până la anul 2010. Sper că nu m-am înşelat!

A doua chestiune în legătură cu "mutaţia valorilor" este ceva mai complexă şi despre asta vom vorbi în numărul viitor.
 

(2008)