Polemistul Marin Mincu şi mizele sale teoretice

*****
Intro
 

Polemos? O istorie a ideilor literare, dar şi larg culturale de la noi din ultimii 40 de ani. O panoramă extinsă, scrisă prin... enervări! Culmea, fără ţipete şi fără mahalagisme. Căci nu e vorba niciodată în scrisul lui Marin Mincu de revolta lui la vreo persoană, ci numai la textele/luările de poziţie / orientările ideologice ale câtorva zeci de preopinenţi. Dacă eu mi-am luat gândul de multă vreme de la a-mi mai da bună ziua cu unii dintre ei, Marin Mincu a menţinut dialogul cordial cu toţi până în ultima clipă a vieţii. I se părea firesc să nu «globalizeze» omul - creaţie complexă, supusă greşelii, şi deci, şi ameliorării, din punctul său de vedere. Ultima enervare pe teme intelectuale i-a fost însă fatală: în 2009, după o aprigă controversă susţinută în presă, la Uniunea Scriitorilor şi, în cele din urmă, în studioul TVR Cultural, un accident vascular cerebral a întrerupt pentru totdeauna discursul lui autenticist, de apărător hotărât al valorilor / talentelor / întâietăţilor împotriva imposturilor, plagiaturilor, hoţiilor grosolane şi subtile, sterilităţilor fanfaroane, amalgamurilor viclene, trădărilor şi ticăloşiilor cu ştaif de care n-a dus niciodată lipsă (nici) lumea noastră literară.
 
Să fi fost Marin Mincu un mare naiv? Să nu fi priceput deloc cum funcţiona relaţia dintre capitalul politic indus şi cel cultural expus al «onorabililor» semnatari cu care-şi încrucişa floreta? Greu de crezut! Sigur pare azi doar faptul că persoana care comitea nelegiuiri culturale era de mii de ori mai puţin importantă pentru el decât marele rău pe care un biet agent risca să-l facă unei comunităţi candide, nepregătite sau amuţite de laşitate, dacă nimeni n-ar fi intervenit să-i deschidă ochii. Şi trebuie spus că arareori intervenea cineva (de capul lui). Or, în fond, ce avea Marin Mincu de pierdut, el care îşi începuse cariera scriind împotriva aberaţiilor dogmatice ale criticilor marxişti? Merită adăugat: şi fiind pe atunci, în 1968-1970, singurul care a făcut-o... Aşa că, dacă tot a început pe baricade, acolo a rămas!
 
Din fericire, un tânăr universitar din Iaşi, Bogdan Creţu, i-a fost aproape în ultimii ani şi s-a achitat excepţional de sarcina îngrijirii volumului Polemos. Notele şi comentariile lui Bogdan Creţu situează articolele lui Marin Mincu deopotrivă în context restrâns şi larg, întregind ambele perspective cu explicaţii şi texte ale autorului neantologate în volum. Sunt chiar acele «armonice» necesare pentru ca Polemos să nu fie o oarecare culegere de articole, fie ele şi foarte incitante, ci un autentic tablou: patru decenii de luptă pentru recunoaşterea identităţii culturale româneşti, a creativităţii şi contribuţiei noastre reale (nu propagandistice) la patrimoniul european şi mondial. Un tablou cu autor unic: Marin Mincu, cavaler şi scutier, salahor şi martir al cauzei literelor româneşti.
 

(Adina Kenereş)

*****
Prefaţă
Polemistul Marin Mincu şi mizele sale teoretice

Sunt câţiva ani de când Marin Mincu mi-a dat o primă variantă a acestei cărţi - ca să se elibereze de ea, după cum spunea. De altfel, el însuşi anunţa acest proiect în numeroase interviuri. Polemica a fost mereu modul său bărbătesc de a-şi face cunoscute ideile. După un timp, a renunţat să mai publice această carte, pentru ca ulterior să-mi dea un alt document brut, o a doua variantă, din care să aleg ce cred de cuviinţă, la care să adaug ce cred că ar trebui adăugat etc. Nu ştiu de ce a ezitat îndelung dacă să publice sau nu această carte, pe care o socotea una de bilanţ. Până la urmă am convenit ca, de vreme ce el nu avea poftă sau pur şi simplu nu considera că ar trebui să se ocupe de această antologie a propriilor atitudini, polemici, punctări ale unor concepte, să-mi asum eu sarcina de a alcătui volumul după cum mă taie capul. Nu pot să uit o discuţie de acum doi ani, în care părea decis să nu publice cartea, justificându-şi ale­gerea astfel: "Trebuie să mai lăsăm ceva şi după noi, nu?" Pre­moniţie? Simplu joc? Ce mai contează acum? Oricum, faptul că s-a sucit atâta ori de câte ori venea vorba despre Polemos demonstrează că era vorba de o carte extrem de importantă, una la care ţinea foarte mult.

Acum, când Marin Mincu nu mai este, am ales să public cartea în forma în care mi-a lăsat-o, chiar dacă, în urma unor discuţii îndelungi, erau posibile şi alte variante. Nu cred însă că mai am dreptul să trec peste ultima sa viziune. Încă de la primele articole publicate în presa anilor '60, Marin Mincu s-a dovedit un spirit bătăios, care a preferat mereu polemica de idei ca formulă de punctare a propriilor teorii. Multe dintre teoriile sale - cele privitoare la tex­tualism, la experimentalism sau chiar la generaţia 2000 - au ieşit din aceste confruntări, care doar celor frustraţi le-au putut părea violente. Marin Mincu a fost mai curând (apropiaţii o ştiu) un timid, un ludic, care a considerat că merită să te baţi pentru o idee indiferent de riscurile pe care trebuie să ţi le asumi. Nu a scris niciodată călduţ, impunându-şi un program din această implicare exigentă în actul scrierii. Din păcate, teoriile sale au fost răstălmăcite, luate peste picior, deşi ele se dovedesc astăzi extrem de fertile pentru li­teratura de după 1970. Multe dintre direcţiile pe care poezia le-a urmat în acest interval se datorează, mărturisit sau nu, teoriilor lui Marin Mincu. El a fost, risc să spun, principalul critic de direcţie de după 1970. Citite astăzi, textele din această carte impresionează prin coerenţă. Critica autorului Eseului despre textul poetic se arată a fi una extrem de unitară; ideile timid expuse în tinereţe au devenit apoi teorii bine articulate, din care s-au hrănit foarte mulţi.

Adesea, Marin Mincu şi-a creat teoriile ca răspuns la altele, apar­ţinând unor critici de certă autoritate. "Oponenţii" lui Marin Mincu au fost mereu scriitori şi critici de primă mărime, de care acesta a avut curajul şi onestitatea să se detaşeze: de la Paul Georgescu şi Al. Paleologu la Eugen Negrici şi Nicolae Manolescu. Cine citeşte cu atenţie aceste texte realizează că nu e vorba de o răfuială a orgoliilor, ci de o fidelitate faţă de propriile opinii care trădează nu rigidi­tate, ci, dimpotrivă, elasticitate. Totul dintr-o pasiune pentru literatură cum rar mi-a fost dat să văd. Parcurse în ordine cronologică, "bătăliile" lui Marin Mincu documentează un fapt care poate mira: autorul Eseului despre textul poetic nu declanşează nici o confruntare. El nu face decât să răspundă atunci când fie este vizat, fie consideră că sunt încălcate unele principii fundamentale ale actului critic. Marin Mincu a practicat mereu o polemică de idei, o înfruntare de principii, nicidecum nu a agreat genul pamfletului sulfuros.

Primele sale articole, apărute într-o presă culturală care suferea încă de sechelele marxiste ale deceniului al şaselea, frapează prin firesc, prin acea libertate a gândirii la care autorul nu a renunţat niciodată. El scrie în anii '60 în termeni absolut normali despre Blaga, Ion Barbu, Sadoveanu, Voiculescu, de parcă aceşti autori nu ar fi suferit deformări de interpretare în timpul "obsedantului deceniu". În plus, cri­tica sa "arhetipală" a putut părea periculoasă, readucând în discuţie concep­te şi idei care puteau fi plasate într-o zonă a gândirii "de dreapta". Aşa se face că Marin Mincu intră, încă de la prima sa carte, în vizorul foştilor cerberi ai ideologiei comuniste, fiind pus la punct mai întâi de Ovid S. Crohmălniceanu, apoi de S. Damian şi de Paul Georgescu. Textele adunate în acest volum atestă intenţia unui "linşaj ideolo­gic", a cărui victimă definitivă tânărul scriitor era cât pe ce să devină.

Dacă i-a deranjat pe criticii oficiali, Marin Mincu i-a deranjat, de-a lungul unei vieţi dedicate literaturii, pe destui alţii, cu un statut mai mult ori mai puţin oficial. În primul rând, irita alura sa ostentativ independentă. E vorba despre o atitudine asumată, conservată uneori cu riscul de a părea excesiv de orgolios (este acesta un păcat capi­tal printre critici?), ba chiar obsedat de sine. Marin Mincu şi-a făcut un program din a-şi apăra achiziţiile teoretice şi interpretative. Şi în această carte, multe dintre confruntările sale (începând de la cea cu Al. Paleologu, Cristian Moraru, Ion Bogdan Lefter şi încheind cu amplul studiu final despre Istoria lui Nicolae Manolescu) au scopul de a stabili întâietatea lui Marin Mincu asupra cutărei idei, asupra cutărui concept. În lumea noastră literară, o asemenea pretenţie pare absurdă; ea nu este, de fapt. Cum omul Marin Mincu a părut multora dificil, incomod (sunt atribute care revin adesea în cronicile de­spre cărţile sale), scriitorul, criticul literar, teoreticianul Marin Mincu a devenit cu timpul victima unui fenomen straniu: acela al baga­te­lizării unor teorii extrem de fertile şi de importante în evoluţia litera­turii noastre de după anii '70. Teoriile sale privind experimentalismul, textualismul ca manifestare majoră a acestuia, autenticitatea scriiturii ar fi meritat să se bucure de o acreditare generală, mai ales că, într-o critică literară cum era a noastră în anii '80, dominată încă de impresionism, de foiletonism şi de prejudecata "valorii estetice", o astfel de direcţie ar fi fost necesară. De fapt, această teorie a şi prins tacit, doar că ea şi-a pierdut pe drum autorul. Cum Marin Mincu s-a si­tuat permanent în afara sistemului, cum nu a făcut parte din nici un grup literar de interese, teoriile sale au fost adesea deformate ori preluate cu seninătate, fără a li se mai (re)cunoaşte paternitatea. De pildă, textualismul, care presupune în primul rând o motivaţie existenţială a actului scrierii, a fost redus la o simplă tehnică mimetică, autore­ferenţială. Aşa se explică faptul că, de câte ori s-a ivit ocazia, autorul nu a pierdut prilejul să clarifice lucrurile şi să-şi aroge merite pe care chiar le avea. Şi totuşi, aceste întâlniri ratate dintre Mincu şi optzecişti reprezintă o şansă irosită de literatura noastră. Situaţia este perfect surprinsă de ştefan Borbély în prefaţa la volumul Experimentalismul poetic românesc (Editura Paralela 45, 2006): "Recapitulând evoluţia literaturii noastre din anii '80, e bizar să constaţi că înaintarea ei către postmodernism s-a produs pe două filiere complementare - Marin Mincu, respectiv optzeciştii -, care nu s-au prea întâlnit niciodată, deşi Mincu şi-a susţinut întotdeauna colegii mai tineri cu patos şi pricepere. Diferenţa, pe lângă cea psihologică (Mincu, în ciuda amplitudinii, este un om foarte dificil), este una structurală: optzeciştii au pornit către postmodernism privilegiind mai întâi latura tehnică, pentru a o întregi, ulterior, cu cea existenţială, pe când la Mincu lucrurile au stat invers, existenţialul fiind prioritar în raport cu tehnicul." [...]