Cum stau lucrurile

Cum stau lucrurile
 

Cum stau lucrurile urma să se numească, prin 2005, cel de-al doilea roman al lui Ionuţ Chiva. Între timp, acesta a abandonat ideea. Era cît pe ce să abandoneze şi scrisul. (Cum declara el însuşi într-un interviu de pe site-ul ziarului Cotidianul [1].) Dacă înţeleg bine, în favoarea contemplaţiei. Fără gargară. Simplu: e preferabil să citeşti, să te plimbi, să-ţi aduci aminte, să bei înainte de culcare o bere. Să te trezeşti apoi dimineaţa şi să te uiţi pe geam.
 
Omul Ionuţ Chiva e un literat fără ambiţii. Adică unul autentic. Nu ţine să publice. Nu ţine să aibă succes. La 69, romanul său de debut, a lucrat, dacă e să-l credem, patru ani. Cînd l-a terminat, tocmai se lansa, la Editura Polirom, o colecţie dedicată tinerilor. A prins trenul. Se considera pe atunci prozator pînă-n măduvă. Poezia o găsea suspectă. Ca limbaj. Ca funcţie socială. Ca orice. (Altminteri, o comenta nemaipomenit în cenaclul condus de Mircea Martin.) S-o facă alţii, nu el!
 
De aceea, un volum de versuri semnat de Chiva e chiar o surpriză.
Nu un volum oarecare, însă. Căci Ionuţ Chiva nu scrie poezie cum se scrie poezia. Tipologic, e greu să-l apropii de cineva. Fracturist nu e. (Deşi a fost.) Minimalist nu e. (Deşi minimaliştii îl curtează.) Neoexpresionist, nici atît. (Deşi ar fi o glumă bună.) De la titlu începînd, instituţia moartă a poştei, el se singularizează. Dar în continuare fără orgolii.
 
Într-un fel, poemele de aici exprimă exact ritualurile contemplative despre care vorbeam mai sus. Nici un pic de morgă de la un capăt la altul al cărţii. Nimic clişat. (Nici măcar acele stereotipii necesare, pe care criticii literari şi le iau ca repere.) Unele pasaje emană, într-adevăr, lirism. Dar îl emană, nu-l construiesc. Nu-l storc din piatră seacă.
 
De pildă, vara peroni e o lungă tristitia editorială:
"mie îmi apăruse cartea (îmi dorisem asta aşa de tare îmi făcusem atîtea scenarii)
cred că vorbeam foarte multă literatură
pe atunci
tatăl meu acceptase că nu mai are loc de vorbit în casă
eu şi fratele meu preluaserăm frîiele eu
visam foarte realist şi-mi ziceam că n-am încă tot
între timp mă culcam dimineaţa şi la cinci începeau telefoanele
 
şi de unde atîta lume şi cine sînt eu. trei din cinci se terminau într-o casă
două din cinci scoteau hormonii şi te făceau să te simţi neinvitat
una din 2 lucra pe atîta singurătate că umblai cinci ore vorbind despre cărţi
şi visînd că de-acum te va iubi cineva şi pe tine"
 
În materie de emoţii, Ionuţ Chiva nu e sofisticat. Pe primul loc e nostalgia. Cele mai multe imagini se referă la episoade de demult. Uşor fanate. În orice caz, nu destul de recente cît să se preteze reportajului. E motivul pentru care nu m-aş grăbi să vorbesc despre o poezie narativă. E vorba de scene care scapă memoriei. Şi, implicit, controlului.
 
Ambiguitatea, la Chiva, reprezintă un efect al acestei imprecizii. Care e, de obicei, culturală. Într-un rînd, se justifică un titlu, care ar veni:
"de la o poezie de caius dobrescu, «o femeie tînără vorbeşte», cred, pe care nu am citit-o dar o povesteşte în «modernitatea ultimă» şi aşa cum o povesteşte pare ok."
 
În altă parte, dăm peste o încercare de rezumat:
"(într-un roman prost şi plictisitor de ph. roth există o scenă superbă în care doi bărbaţi mai batrîni stau pe verandă într-o seară greţoasă de vară la bustul gol şi beau nu ştiu ce după care pun nu ştiu ce piesă şi dansează. unul din ei avea orgoliul superrănit şi cu celălalt nu mai ştiu ce era, cred că era doar naratorul la 1-a care trebuie să pună în valoare personajul cu orgoliul superrănit)"
 
Citatele au un statut special. Sînt, de obicei, primele care ies din scenă. Rămîne doar povestea lor. Şi aceea, destul de diluată. În 69 apărea pe post de refren cunoscutul vers al lui Mallarmé, din Brise marine:
"La chair est triste, hélas! et j'ai lu tous les livres."
Era un roman. Chiva îşi permitea să fie exact. Să epateze puţin. Aici, în schimb, în instituţia moartă a poştei, exigenţele sînt altele. Cînd memoria nu dă, ea singură, rateuri, e dereglată cu bună ştiinţă. Unul din cele mai frumoase poeme din carte se numeşte carne tristă, dragoste porno.
 
Deja s-a înţeles, cred, că nu-i numai delicateţe în volumul acesta. E şi mult cinism. (Nu autoironie, autoironia sună compromiţător.) Doar cinism. Distincţia mi se pare obligatorie.
Un poem ca munca o ilustrează mai clar decît aş putea-o explica eu:
"m-au tratat prost au
făcut din mine jumătate de om. am
muncit şi degeaba. simt
aşa un plictis şi o scîrbă
pentru că n-am întîlnit încă pe
cineva care să nu vorbească despre
sine la modul romantic.
pentru că toţi sînt fake şi din
asta nu se poate ieşi. nimeni
nu ar spune despre sine
că e ca trei colege de muncă
venite de la ţară
care se duc în bar şi cînd cer de băut
îşi scot portofelele şi rîzînd întruna
încep o discuţie despre cine a plătit
la film şi cum ea are de dat acolo pentru ea"
O definiţie a sufletului ca ţoapă. (Mai sînt şi altele, de acelaşi calibru. V-o recomand pe aceea din o, suflet al meu.)
 
Sigur că da. Dar şi o, pardon, artă poetică aproape fără cusur.
Întrebarea e în ce măsură Ionuţ Chiva îi respectă principiile. În totalitate. Sinceritatea lui e descurajantă. Atmosfera, însă, e magnetică. Nu ştiu ce şi-a propus Chiva cu această instituţie moartă a poştei. Dar e clar că a reuşit să dea o carte de prim nivel.
Aşa stau lucrurile.