De ce?

De ce simte nevoia să urmărească copii şi să-i caute pe fiecare stradă pe care ajunge nici măcar ea nu poate spune. Din zecile de oameni pe care îi întâlneşte zilnic, Ana Petrov îi va alege mai întâi pe ei întotdeauna.

O ţigancă i-a spus acum şase luni că i se-arată un copil. Ea a răspuns că nu se gândeşte să devină mamă.
"Cărţile nu mint.", i-a zis atunci ţiganca. "O să ai un copil. Nu-l ştii încă pe bărbatul tău. O să ai un copil."

Nu e din pricina ţigăncii. Se uită insistent demult, cum fac şi ei, până întorc la rândul lor privirea. Atunci ea le zâmbeşte şi ei încep să se joace mai gălăgios. Din când în când caută cu coada ochiului încurajarea ei. Se plictisesc să-i facă pe plac la fel de repede şi cad în admiraţie pentru o piatră.

În toţi oamenii buni din toate cărţile bune era un copil care-şi cerea dreptul la iubire. În toate visele recunoştea spaimele copilăriei: abandonul, pedeapsa, izolarea sau neînţelegerea. În toţi bărbaţii pe care i-a iubit era un copil pe care uneori, doar uneori, îl lăsau să vorbească simplu şi adevărat despre lucruri care îi întristau sau îi făceau fericiţi.

Poate e doar ceva rămas nerezolvat. Ca atunci când a intrat să-şi cumpere o limonadă dintr-un magazin cu vitrinele ticsite de afişe vechi. La casa de marcat nu era nimeni. Aştepta cu ochii la cutiile de acadele şi brichete aşezate pe o bancă din tablă. Uşa magazinului era deschisă larg, la perete. De-afară venea o lumină puternică. L-a auzit pe un puşti cum cere, din faţa tonetei de îngheţată:
"Zmeură şi frişcă. Fără ciocolată. Şi mai daţi-mi una cu kiwi şi banane."
"Ia de-aici."
Tot nu venea nimeni.
"Dar pentru fată nu iei? Nu ştii să te porţi cu ea, aşa e?"
Vocea vânzătoarei îi răsuna în cap.
"Zii, mă. Ţi-e ruşine de fete, hă?"
Ce din tine a rămas în mintea unui copil de doisprezece ani când încasezi brutal fiecare batjocură pe lângă care treci deşi nu e pentru tine, fiecare avertisment al pedepsei sau fiecare glumă la care râzi şi râzi ca un mincinos prins la locul faptei, care refuză să recunoască?
"Zii. De ce ţi-e ruşine?"

E de vină poate înţelepciunea celorlalţi, care sună atât de stridentă şi excesiv de precaută prin vocea copiilor:
"Nu se calcă pe cioburi pentru că îţi intră în talpă."
Sau poate miile de "Nu"-uri pe care le-ai auzit într-o viaţă.

E gândul că fericirea poate dura ore în şir dacă de fiecare dată când loveşti mingea de tenis de zidul şcolii, te concentrezi asupra mingii şi doar asupra mingii şi încerci să răspunzi ricoşeului. Şi chiar dacă niciodată nu iese mai mult de un schimb între tine şi zid, alergi după ea şi te opreşti doar pentru un minut la cişmea, să-ţi potoleşti setea, apoi o iei de la capăt.

E poate drumul de întoarcere pe care te vezi mereu la treisprezece ani, cu o cutie în braţe. Cobori din maşină şi eliberezi porumbeii voiajori înapoi spre casă.

E gândul că eşti asemeni unui copac înalt, cu ramuri lăcuite, întinse fără margini pe lături. Imaginează-ţi că-i priveşti coroana deasupra ta, culcat în iarba înaltă şi că-ţi doreşti să fii el, cu braţe la fel de puternice. Ana aşa făcea. Şi nu ştia niciodată dacă asta era dorinţa unei mame, a unei femei sau a unui copil.