Îngerii sunt printre noi

Am murit şi am reînviat într-un sfârşit de săptămână sordid din iarna anului 1987, într-un pat rufos de spital, de la secţia contagioase, din Slatina. Fusesem internat vineri dimineaţa cu precomă hepatică, şi, prin vis, auzisem cum îi spunea doctorul asistentei: "Ţine-l pe perfuzii 24 de ore şi, dacă are noroc, supravieţuieşte."
 
În salon erau 6 paturi de fier cu vopseaua cojită, fiecare cu câte o noptieră şubredă. Pe mine m-au pus în patul din dreapta de lângă uşă, iar în patul de lângă mine un bătrân cu faţa suptă şi chinuită se văita încetişor că o să moară. Mai încolo, sub fereastră, stătea un bărbat la vreo 40 de ani, scurt şi îndesat, îmbrăcat într-o pijama fină. Avea o mulţime de borcane şi vase de plastic cu tot felul de bunătăţi, aliniate frumos la fereastră şi se plângea tot timpul cât de proastă e mâncarea de spital. În paturile din stânga erau trei puşti de vreo 7-8 ani, în convalescenţă după hepatită, dar plini de energie tot timpul zilei, când chicoteau şi săreau dintr-un pat în altul. Doar seara amuţeau şi începeau să plângă de frica întunericului şi dorul mamei.
 
Eu nu mă plâgeam de nimic. Te plângi doar atunci când îţi pasă, iar eu încetasem să mai fac asta cu cinci zile în urmă, după ultima vizită pe care mi-o făcuseră ai mei la unitatea militară.
 
Mama şi tata veniseră din Craiova să-mi aducă mâncare, şi ne-am întâlnit în ţarcul îngheţat unde noi, "pifanii" din ciclul I, aveam voie să ne vedem părinţii. Fusesem încorporat în septembrie 1987 în unitatea militară din Slatina unde, dupa 3 luni de mizerie şi umilinţe, ajunsesem la capătul puterilor. Am mâncat un pic de carne rece de curcan, şi, încercând s-o înghit peste nodurile care îmi stăteau în gât, le-am spus resemnat că sunt la capătul puterilor. Au plecat târându-şi picioarele spre ieşirea din unitate, îmbătrâniţi şi gârboviţi de neputinţă. Ştiam că făcuseră tot ce au putut, că au fost la toţi cei care ar fi putut să mă scape de armată, dar degeaba. "Te rog mai rezistă un pic, dragul meu. O sa fie mai bine, o să vezi..." mi-a spus mama cu voce tremurândă.
 
Atunci am înţeles prima oară în viaţă că sunt cu adevărat singur. Că oricât de mult m-ar iubi părinţii mei, iubirea lor nu mă putea salva din iadul în care nimerisem. În clipa aceea am simţit cum s-a rupt ceva în mine, ceva ce îmi dăduse până atunci energia de a lupta cu mizeria umană din unitate. Aşa că am încetat să mai lupt.
 
În timp ce ieşeam din ţarc şi mă îndreptam spre dormitorul din unitate, am realizat că nu vreau să mai continui cu această viaţă. M-am gândit să aştept până când urma să intru în gardă şi să-mi trag un glonţ în cap, sau, mai rapid, să îmi tai chiar în seara aceea venele cu lama de la aparatul meu de ras. Dar toate astea cereau un efort prea mare. Eu vroiam să se termine totul uşor, în linişte, ca şi cum m-aş trezi încet dintr-un vis urât. Mi-era lehamite şi frică, aşa că am ales să nu mai mănânc nimic.
 
Luni dimineaţa am refuzat să mă ridic din pat ca să merg la cantină, la prânz la fel. La apelul de seară au trebuit să explice absenţa mea cumva aşa că m-au declarat bolnav. Am rămas în continuare în patul din dormitor, eu refuzând să mă scol sau să mănânc, ei prefăcându-se că nu mă văd. Auzeam, ca prin vis, cum se desfăşura ritualul de umilinţe de seara în care fusesem şi eu prins până atunci. Auzeam cum caporalul număra cu glas tare cele 10 secunde pentru dezechipare, şi cum îi punea pe toţi să repete exerciţiul până la epuizare fiindcă unul sau altul nu reuşise la timp. Auzeam cum capul unuia din pifani zguduia rastelul de arme încercând în van să prindă cu fruntea scrisorea de acasă. Auzeam cum se târau pe sub paturi cu valizele în faţă în timp ce caporalii îi grăbeau cu câte o cizmă în fund.
 
Când cei din ciclul meu, au început să vorbească despre mine şi despre greva foamei pe care o ţineam, au decis să mă mute la infirmeria unităţii. Nu pentru a fi îngrijit, ci ca nu cumva să dau vreo idee trăznită celorlalţi recruţi. Doctorul militar îmi cercetase grăbit urina ce arăta ca petrolul şi se răstise la plutonierul ce se ocupa de noi. "Ce dracu, l-aţi ţinut până acum aici? Nu vedeţi că moare? Du-l naiba la spital să nu moară la noi, că trebuie să dăm explicaţii până la vară."
 
Aşa că vineri, la cinci zile de când încetasem să mănânc, am plecat pe jos, însoţit de un infirmier, spre spitalul municipal din oraş. Mergeam târându-mi paşii prin ninsoarea proaspăt aşternută şi mă gândeam că nu mai dureaza mult. O să fiu în sfârşit liniştit.
 
Dar nu era prea multă linişte în salonul unde m-au plasat. Chiar în după-amiaza primei zile asistenta a intrat în salon însoţită de un baieţel de vreo 4 ani, cu ochii speriaţi şi părul negru răvăşit. Nu mai erau paturi disponibile şi căutau un voluntar care să ia băiatul lângă el. M-am uitat încet în jur. Domnul îndesat devenise brusc absorbit de ziar, bătrânul de lângă mine continua să agonizeze, iar puştii se holbau miraţi. Am şoptit "Îl iau eu". Nu mai conta o noapte de înghesuială.
 
Asistenta, fericită că îşi rezolvase problema, mi-a dat o pungă de plastic gri, în care erau un borcan mare de magiun de prune, jumătate de pâine neagră, un cuţit bont şi o lingură mare. "Pe astea mi le-a dat mama lui ca să-i dai de mâncare când îi este foame", mi-a spus.
 
Aveam optsprezece ani şi, de când mă ştiam, îi tot bătusem pe ai mei la cap să îmi aducă şi mie un frăţior, să nu mai fiu singur. Băieţelul s-a cuibărit în mine şi l-am luat în braţe. Când s-a încălzit puţin, a adormit. S-a trezit dupa vreo două ore şi mi-a şoptit că îi e foame. M-am ridicat în capul oaselor, cu grijă să nu-mi iasă tubul de perfuzie din mână, i-am tăiat o felie groasă de pâine, am uns-o cu magiun şi l-am privit cum mânca. Apoi s-a culcat iar.
 
S-a trezit în acea noapte de mai multe ori. Gemetele bătrânului ne deranjau pe toţi, dar pe el îl trezea frica de a nu fi părăsit. Când mă întorceam pe partea cealaltă începea să plângă şi mă ruga să-l iau şi pe el. Aşa că îl treceam peste mine, pe sub tubul perfuziei, căutându-mi poziţia în care să pot să dorm, să-l cuprind în braţe şi să-mi ţin şi braţul cu perfuzia nemişcat.
 
Cândva în mijlocul acelei nopţi de vineri spre sâmbătă, m-am trezit ca să îmi schimb partea de trup amorţită, iar băiatul mi-a cerut din nou să mănânce. I-am uns o felie şi apoi l-am privit cum mesteca tăcut. Când îl vedeam cu câtă bucurie muşca, mi-am dat seama brusc cât de foame îmi era. Felia de pâine neagră unsă cu magiun mi se părea cea mai gustoasă mâncare pe care o văzusem vreodată. Cu inima strânsă, mi-am uns şi eu o felie de pâine şi am început să mănânc pentru prima oară după şase zile. Mâncam şi simţeam că ceva din adâncul meu se trezeşte, că ceva amorţit şi ameţit începe să-şi revină. Îmi doream din nou să trăiesc!
 
Băiatul a rămas cu mine tot weekendul. Nu-mi amintesc cum îl chema, nici să fi vorbit prea mult. Ştiu că am fost mereu lângă el, nu cumva să simtă că îl părăsesc. Duminica am fost chemat de asistentă la vorbitor şi acolo am întâlnit-o prima şi ultima oară pe mama lui. Era o femeie tânără, cu ochi încercănaţi şi trişti, care îşi frământa mâinile cu nervozitate. Mă ruga cu lacrimi în ochi să am grijă de copilul ei. Nu contenea să-mi mulţumească, repetând într-una ce om minunat sunt că am grijă de băieţelul ei. Şi în timp ce stăteam zgribulit în pijamaua mea de spital, în salonul trist şi gol, primind stânjenit binecuvântările ei, am înţeles.

Indiferent cât de jos simţi că ai căzut, indiferent cât de neputincios şi lipsit de valoare te simţi, tot mai poţi fi de folos cuiva! Undeva există un băieţel amărât care va fi fericit doar pentru faptul că exişti şi că îl poţi ţine în braţe. Chiar dacă nu este copilul tău.
 
Luni dimineaţa au venit părinţii mei la spital. Îi sunase un coleg duminică şi le spusese că fusesem internat de urgenţă. M-au luat de acolo imediat, fără să mai ceară voie nimănui şi m-au dus direct la Spitalul Militar din Craiova. După 40 de zile m-au externat cu un certificat pe care scria că sunt scutit de serviciul militar pentru un an de zile.
 
Înainte de a pleca din salon l-am luat pe băieţel în braţe, l-am strâns la piept şi i-am şoptit că trebuie să plec din acel spital. I-am spus că o să se facă bine cât de curând şi o să vină mama lui să îl ia şi pe el de acolo. M-am smuls cu greu din braţele lui, încercând să ignor lacrimile şi rugăminţile lui, şi m-am îndreptat abătut spre ieşire.
 
Am plecat, am supravieţuit, iar pe băieţelul de patru ani nu l-am mai întâlnit niciodată. Mă gândesc însă deseori la el şi îmi spun că dacă există îngeri care să ne păzească atunci el a fost unul din îngerii mei.
 
O variantă a acestui text a fost publicată în Evenimentul Zilei.