La Cluj s-a făcut tot ce se poate face pentru înţelegerea contemporană a conceptului. Pentru un student sau pentru un arhitect, seminarul ar fi fost mană cerească. Nu au fost prezenţi nici prea mulţi studenţi clujeni, nici prea mulţi arhitecţi clujeni, dacă e să o exclud pe Adriana Măgeruşan, care nu se pune, fiind omniprezentă. Eram mai mulţi arhitecţi de la Bucureşti decât localnici. Acest lucru mi s-a părut bizar: nu suntem nicidecum, ca breaslă, dopaţi cu ştiinţă a patrimonializării ca să ne permitem să refuzăm asemenea preţioase daruri, atunci când ni se fac. Dacă ar fi participat, studenţii şi chiar profesorii lor ar fi aflat despre definiţiile contemporane ale conceptului de patrimoniu, mult mai extinse decât "monumentele" despre care discutăm noi până la saţietate. Spre pildă, dau un exemplu inefabil, patrimoniul sonor, cel al zgomotelor urbane sau rurale, şi modul de păstrare al acestora pentru generaţii viitoare, foarte probabil din ce în ce mai obişnuite cu zgomotele generate electronic, în dauna celor ale naturii (s-a discutat şi despre natura artificială). De asemenea, ar fi aflat despre devenirea legislaţiei despre patrimoniu în Franţa, de la etatism despre implicarea comunităţilor locale şi, mai cu seamă, a proprietarului de obiecte, mobile şi / sau imobile, de patrimoniu. Ar fi aflat că acesta din urmă este obligat să îşi întreţină proprietatea. Nimic special, până aici, "şi la noi e la fel". Ceea ce urma era, însă, pilduitor: în acest scop, statul şi comunitatea locală îl sprijină financiar fie direct, fie prin scutiri de taxe şi impozite care merg până la amortizarea valorii lucrărilor angajate. Ei, aici nu mai e "ca la noi deloc": când am semnalat acest lucru, mi s-a răspuns că legea care mişună prin parlament acum, care, nu-i aşa, obligă proprietarul să etc. are şi ea, nu-i aşa? - incentives. Era să cad de pe scaun, dar m-am liniştit: era vorba despre a-l ajuta pe proprietar să se îndatoreze la bancă, "un fel de prima casă", m-a asigurat domnul coleg de la ministerul de profil. Un fel de ultima casă, aş spune eu, care sunt, de asemenea, proprietarul unui credit ipotecar pe care sper să îl achit înainte de 70 de ani... Deci, pe scurt, NU există componenta de negociere, de dialog cu proprietarii de monumente.
Dar, mă mai întreb, în plus, cârtitor cum sunt: şi statul se va pedepsi pe sine, major proprietar de monumente cum este, în văzul în care nu respectă legea şi nu repară faţadele miilor şi miilor de monumente pe care le - cum să zic? - posedă? Pentru că, dacă am fi văzut cu ochiul liber modul exemplar în care ar fi fost păstrate monumentele la stat, comparativ cu modul lamentabil în care proprietarii privaţi, rechini şi bandiţi cum sunt, şi le păstrează pe ale lor, o asemenea lege ar fi fost nu cerută, ci exclamată, măcar de către ONG-urile care au grijă de patrimoniu. Dar nu e cazul. Statul e la fel de delăsător cu comoara de identitate colectivă aflată, încă, în "grija" sa.
În fine, dacă ar fi participat, studentul şi arhitectul clujean ar fi fost, iniţial, poate plictisit de bunăstarea de pe poziţia căreia actorii colectivi şi localnici ai păstrării patrimoniului vorbeau despre acesta. Dacă, însă, s-ar fi trezit o clipă din somnolenţa superioară, ar fi meditat asupra următoarelor lucruri: banal, poate, patrimoniul chiar asta înseamnă pentru oamenii aceia modeşti, o preţioasă moştenire venită de la înaintaşi, pe care ei o recunosc ca atare, individual şi colectiv şi o îngrijesc ca atare acum, că a venit rândul lor să îi poarte de grijă. Ei se comportau exact ca într-o reclamă care îmi place enorm, la o marcă de ceasuri elveţiene (nu spui care, că nu sponsorizează acest mediu, unde apare textul de faţă): Nimeni nu posedă un astfel de ceas, ci are grijă de el până îl transmite generaţiei următoare. Cam aşa şi aici. Or, dimpotrivă, paradoxul explicabil al mediului nostru edificat este că majoritatea dintre noi NU recunoaştem patrimoniul CA patrimoniu, nici dacă se află în proprietatea statului, nici dacă se află în proprietatea altora, privaţi (rechini, bandiţi etc., vezi supra). Majoritatea se bucură, sub pretexte igieniste (a căror îndreptăţire este reală), dacă patrimoniul derelict este evacuat din oraş şi, deci, din memoria noastră colectivă.
Ce am spus eu, puţin enervat de o antevorbitoare, arheolog, care s-a dus cu pâra la înalta poartă franceză despre modul în care arhitecţii fac şi dreg (spre deosebire de îngerii arheologi)? În timpul scurt rămas (căci, faţă de media iniţială de 15-20 minute, francezii au vorbit fără oprelişti între 25 şi 40, în vreme ce doamna arheolog a fost cenzurată sever după 10 minute, iar eu m-am cenzurat singur; moderatorul, se înţelege, era francez), am enunţat mai degrabă câteva scurte statements, decât să argumentez împotriva culturii văicărelii, care m-a precedat. Negocierea ca principiu al dialogului asupra patrimoniului, în locul diabolizării exclusive a proprietarilor şi a investitorilor privaţi. Înţelegerea calmă a faptului că nu totul poate fi păstrat, dar mult poate fi salvat în negociere, în vreme ce, adeseori, maximalismul părţilor, a tuturor părţilor, duce la distrugerea patrimoniului. Includerea, între statul legiuitor dar slab păstrător şi experţii pentru care contează doar propriul domeniu şi care, de regulă exclud orice referire non-tehnică la cotidianitate, viaţă urbană, comunitate prezentă (sau absentă), a celorlalte voci: a activismului binevoitor, dar, uneori, lipsit de orizontul expertizei profesionale care să îi credibilizeze pledoaria şi să îl scoată din zona reactivităţii tardive şi, mai ales, a vocii comunităţii care şade zilnic, toată viaţa, în sau în proximitatea patrimoniului şi în numele cărora nimeni nu vorbeşte. De ce? Păi, statul pentru că este el însuşi doar o ficţiune care ar fi hilară dacă nu ar face atâta rău tocmai prin inexistenţa sa. Şi experţii, care nu au nevoie de comunitate pentru a-şi dovedi - lor, dar mai ales statului, de care depandă financiar în chip exclusiv - nu doar importanţa, ci, mai cu seamă, dreptatea orbitoare şi exclusivă...