Monument - de la mormânt la memorial

Textul de faţă discută despre problema monumentului din două perspective: aceea a edificiului (i.e. a clădirii "oficiale", de scară amplă în comparaţie cu contextul amplasării sale, destinat reprezentării oficiale a instituţiilor administraţiei sau puterii politice, economice, militare etc.) şi, de pe versantul celălalt, al arhitecturii comemorative, nu neapărat legate de o anume massă sau scară monumentale. Discuţia despre amploarea intrinsecă a unei clădiri nu poate să lipsească atunci când atributul monumental este pus în chestiune.

 
Or, tocmai această amplitudine este chestionată în textul care urmează. Avem a disocia între monument (care este o acreţie a unui eveniment menit să rămână în memoria colectivă) şi monumental, care este un atribut legat inextricabil de gabaritul unei clădiri. Cele ce urmează sunt o pledoarie pentru monumente fără monumentalism, pentru locuri ale memoriei unde amplitudinea şi obsesia gigantescului să nu fie cu necesitate prezente (adeseori singurele atribute remarcabile).
 
Chestiunea scării monumentale a edificiilor şi, în genere, a monumentelor este una în continuare preocupantă, mai cu seamă de când arhitectura suferă de o malaise a amplitudinii. Privirea despre sine împietrită care este edificiul apelează la un vast instrumentar de seducţie a celui care îl contemplă, iar masivitatea sau colosalul reprezintă probabil cele mai vechi componente ale acestui instrumentar. Nu doresc să reiau aici toate teoremele despre magnitudine (Bigness) ale lui Rem Koolhas, dar una dintre ele este cu precădere relevantă pentru a lămuri raporturile cu vizibilitatea ale edificiului. Magnitudinea, crede Koolhas, la primul contact, produce un prim efect de stupefacţie, de strivire a celui care priveşte; acestui efect prim nu îi putem atribui valoare, deci nu este bun sau rău, ci există pur şi simplu. Magnitudinea, prin acest efect strivitor este cea care desparte cel mai radical arhitectura de celelalte arte ale spaţiului. Prin gigantesc şi primordialitate, arhitectura edificiilor publice intră în regimul estetic al sublimului şi, aşa cum spunea Hegel, al simbolicii.
  Mega-zidirile se află deocamdată într-o perioadă de penumbră şi abia dacă ţările lumii a treia mai râvnesc, ele singure, la câte vreun zgârie-nor proţăpit în centrul oraşelor lor aflate în nesigură şi monocordă expansiune. Ea a preocupat şi continuă să preocupe şi pe cei care mai adastă încă în studierea problemei identităţii individuale şi / sau de grup exprimate în edificii (probabil, una dintre "funcţiunile" cheie ale lor). Spre pildă, studiile lui Constantin Joja asupra arhitecturii vernaculare din spaţiul actualei Românii au ajuns la concluzia că această minimală casă ţărănească închide în sine un tip aparte de monumental. Acceptată aproape fără critică (exceptând pertinenta discuţie din Artă şi convenţie a lui Cezar Radu asupra chestiunii), această afirmaţie relativizează accepţiunea noţiunii de monumental, devreme ce o dezleagă de orice referire la dimensiunea aşa-zicând absolută a obiectului căruia i se adaugă atributul de "monumental".
 
Or, dacă atributul de a fi monumental este, aşa cum sugerez în cele ce urmează, pe urmele lui Cezar Radu, o funcţie în care variabile nu sunt doar contextul, ci şi gabaritul propriu, mărimea sa absolută, atunci este extrem de dificil de acceptat argumentul lui Joja. Ceea ce dorea să obţină prin această afirmaţie era de fapt un soi de acreditare a arhitecturii de mici dimensiuni a vernacularului drept sursă pentru o arhitectură urbană amplă. Ĩl împiedica pe Joja, citat de Cezar Radu, conceptul lui Michelis de mărime absolută[i]). Totodată, îl jena probabil - fără însă ca autorul să o recunoască explicit - faptul că, pe de altă parte, exemplele de arhitectură locală de o scară mai mare (de felul mânăstirilor sau a lăcaşurilor de cult ortodoxe în genere) erau fie comandate, fie ridicate, fie influenţate de modele din care contribuţia etnicilor români lipseşte. Forţarea evidentă a argumentului vine la Joja (şi, într-adevăr, la toţi teoreticienii şi practicienii arhitecturii unei identităţi naţionale româneşti de după 1884) dintr-o disperare: pe de o parte, satele etnic româneşti de pe teritoriul a ceea ce înseamnă după 1859, respectiv 1918 România nu au propriu-zis monumente "citabile" (primării, palate, catedrale). Ele, rare, sunt grupate fie în mediul urban, fie în cel mânăstiresc, dar nici unul dintre acestea nu este, nici la nivelul beneficiarului, nici al meşterului constructor, suficient de "stabil" din punct de vedere etnic vorbind. Transilvania, mai ales, a tulburat încă o dată apele care, după prima generaţie de neoromânesc, păreau să se fi aşezat într-un soi de "armistiţiu" care îngăduia unor arhitecţi precum fraţii Cerkez să proiecteze după cam aceleaşi reguli şi o biserică armenească şi o şcoală de arhitectură, de pildă. Iată de ce, în marile oraşe din Transilvania şi Banat, perioada interbelică a văzut ridicarea unor catedrale ortodoxe ample, dar care în mod explicit nu fac referinţă la contextul local; dimpotrivă, ele se doresc să fie în chip deliberat semne ale aproprierii ("românizării") respectivelor teritorii prin ignorarea, dacă nu şocarea contextului urban "străin". Nu numai scara, ci şi semnificaţia etnică joacă un rol capital în înţelegerea acestui program de dublă "colonizare": reafirmare a ortodoxiei şi a tiparelor spaţio-decorative "proprii" etnicilor români.
 
Această absenţă a precedentului monumental credibil / citabil a fost dificultatea întâmpinată şi de arhitecţii neoromânescului şi este de altfel problema dintotdeauna a stilurilor "naţionale" în ţările unde precedentul edificat (arhitectura rurală vernaculară, aşa zicând tradiţională) nu serveşte ambiţiile monumentale ale prezentului. A găsi atunci în prispă strămoşul colonadei de templu grec a părut să fie "soluţia" scoaterii din criză a monumentalismului în variantă locală.
 
Exemplele lui Joja de folosire a datelor arhitecturii rurale şi de târg în configurarea unei arhitecturi ample dovedesc ceea ce, în Ungaria de pildă, se ştia cam în aceeaşi vreme, adică anii optzeci şi nou - încă o dată, după episodul naţional-romantic (stilul 1900 local) al şcolii lui Lechner - datorită arhitecturii organice din şcoala lui Imre Makovecz şi a Asociaţiei "Karoly Kos". Fractura între cele două lumi - cea a arhitecturii vernaculare rurale bazate pe satisfacerea elementară a necesităţilor de adăpostire şi cea a arhitecturii culte urbane de edificii al căror scop prim era reprezentarea - este insurmontabilă. Cu alte cuvinte, oricât postmodernism am adăuga şi oricâtă bunăvoinţă am avea în a face pitoreşti monumentele urbane prin adăugarea de ornamente de cioplituri şi de cusături, volumul şi decoraţia rămân într-un divorţ irevocabil şi produce chiar episoade hilare: un ansamblu de birouri şi magazine de lângă Moskva Tér (Piaţa Moscova) din Budapesta, construit în stilul şcolii organice, este mai bine cunoscut printre localnici drept "casa lui Fred Flinstone". Ruptura dintre gigantismul scării şi nanismul decoraţiei este sancţionată prin cinismul (prietenos, dar fără drept de apel) al poreclei.
 
Prin urmare, nu putem cu seriozitate despărţi atributul de a fi monumental de o anumită dimensiune absolută, sub care acesta dispare. Dimensiunea aceasta nu este, de fapt, atât de absolută, devreme ce este şi ea, la rândul său, relativă la scara umană. Ĩn raport cu corpul uman este o clădire monumentală, excedând aşadar capacitatea corporală de a cuprinde integral, fără efort, şi din puţine mişcări ale globului ocular, întregul.