Performing History 1: Veneţia înainte de Veneţia

Pînă săptămîna viitoare, cînd voi începe să povestesc (şi să arăt) ce-am văzut şi ce-am trăit, ca participant dar şi ca observator, la Bienala de la Veneţia de anul acesta, public, deocamdată, scrisoarea pe care am adresat-o colegilor mei din proiectul Performing History înainte de montarea lui efectivă în pavilionul României.
 
Dragii mei!
 
Ne aflăm cu toţii în pragul finalizării muncii noastre colective de aproape un an. Vă scriu pentru că nu mă voi afla alături de voi la montaj, pentru a vă încuraja să nu uitaţi să mai visaţi o dată proiectul înainte de a-l face. Să nu ne pierdem inspiraţia tocmai acum, în momentul realizării lui!
 
Visul meu, proiecţia mea, viziunea mea acum, după precizarea elementelor componente, sînt următoarele.
 
Tensiunii interioare pavilionului dintre cei doi (!) artişti i se adaugă tensiunea dintre exterior şi interior, ca parcurs hermeneutic al privitorului.
 
În viziunea mea, această tensiune procesuală (poveste ce se constituie în mişcare, prin parcurgere), extrem de favorabilă, de "ofertantă", exterior/interior se constituie din faptul că exteriorul este "cedat" Anettei Mona şi Luciei, care îl protejează, cu o maternitate războinică incompletă (Anima), pe Ion [Grigorescu], care lucrează la interior, ca un fetus înţelept (înţelepciunea, mai ales orientală, fiind în cele mai multe cazuri tocmai căutarea re-naşterii, mers înapoi, spre intra-uterin - şi dincolo). Altă feminitate pentru altă masculinitate.
 
Sub protecţia preoteselor-amazoane inaparente (căci modern secularizate), Ion lucrează, oficiază: corpul-athanor.
 
Altfel spus, Performing History - o istorie în alta, proiect-"ceapă", cu straturi care se protejează vital unele pe altele pentru a putea funcţiona diferit împreună. Com-plinire funcţională, dinamică, care se revelează prin parcursul vizitatorului.
 
Pavilionul devine ceva apropiat de un mister antic, de parcurgerea unui templu, de o iniţiere inconştientă, adică perfect ocultată, sacru bine "camuflat" în profan (cum bine spunea Eliade), altfel spus secularizare perfect reuşită. Prin acţiunea Anettei Mona şi Luciei, care reprezintă profanul aparent contemporan, se străvede (exact ca prin propriile lui "perdele") Ion, lucrarea "sacrului". Iar cele două nu funcţionează, nu operează decît împreună.
 
Vă urez succes şi vă ţin pumnii!
 
Aveţi grijă de proiectul nostru!
 
Dacă îi ratăm potenţialul enorm, voi fi primul care voi striga public.
 
Pe curînd,
Bogdan
16 mai 2011