ANEXA 1. Omul-arhivă şi libera fabulare a memoriei
Nu există arhive secrete. Orice arhivă, odată constituită, fiind scrisă, este deja publică. A arhiva, deci a scrie, a depozita înseamnă a te expune uitării şi repetiţiei, iterării, preluării, utilizării, "manipulării", re-constituirii.
Puterea, orice putere, oricît de discretă, produce arhive: dă publicităţii, fie şi ascunzînd. Serviciile secrete abuzive publică adevărul sub formă de arhive, dat fiind că trebuie să-l constituie, să-l fabrice pentru a-l conserva în vederea utilizării. Disponibilitatea arhivelor pentru cine le-a produs este disponibilitatea lor, virtual, pentru oricine.
Secretul totalitarismului nu stă în arhive, ci în noi înşine. Dar noi preferăm să ne ecranăm intim, să comunicăm cu noi înşine, constitutiv, prin delegare, să ducem o existenţă clinică: ce-ar trebui să fie mediere imediată internă, nemijlocită prezenţă dialogală la sine, fusese mai întîi preluat şi "protezat" ca Securitate, iar azi ca sistem media. Sistemul tehnologizat media ţine loc de memorie internă şi de conştiinţă. În locul conştiinţei intime, conştiinţa publică nu poate fi decît deficitară. În locul moralei, justiţia nu poate fi decît deficitară. Dacă li s-ar adăuga şi nu le-ar ţine total locul, ambele ar fi eficiente, ar funcţiona. Aşa, plutesc într-un gol, stau pe un hău.
Sîntem arhive vii, dar ne ocultăm în această calitate a noastră trimiţînd la hazardul arhivelor. Preferăm să ne dăm de gol, prin lapsus, decît să mărturisim, să (ne) recunoaştem. Preferăm să fim prinşi în loc să ne predăm.
Cu trecutul nostru nu putem face direct istorie, ci trebuie să începem prin a face etnologie Greşim inconştient-intenţionat vrînd să facem direct istorie, apelînd la nişte arhive făcute de alţii, nu de către noi înşine. Arhivele Securităţii şi ale comunismului nu (se) pot face direct istorie. Documentele lor nu sînt utilizabile pentru istorie. Din arhivele comunismului, pe baza arhivelor comunismului, pornind de la arhivele comunismului, care trebuie interpretate cel mult, în cel mai bun caz ca arhive orale de tip etnologic, istoricii ar trebui să constituie, să producă, să elaboreze documentele istorice, arhivele-în-vederea-istoriei.
În locul istoricilor-etnologi şi al filosofilor-judecători însă, ca întotdeauna, artiştii, fabulatorii de meserie, folosindu-se pe ei înşişi ca document, obiectivează subiectivul, transformînd experienţa în expertiză.
ANEXA 2. Anti-comunism moral-filosofic versus post-comunism literar şi artistic ("modelul Humanitas" şi "modelul Polirom")
Atît filmul românesc de succes, cît şi noua proză românească, "moşită" de editura Polirom, vorbesc, la distanţă, despre comunism, din perspectiva unei generaţii care, la momentul Revoluţiei, se afla cel mult la vîrsta adolescenţei, dacă nu chiar la aceea a copilăriei de-a binelea.
Ceea ce am putea numi "modelul Humanitas" (1) al raportării la comunism, al redării comunismului, nu s-a vîndut, n-a interesat Occidentul. Era un model el însuşi de import, copiat, o încercare disperată de autohtonizare a unui model central-european de disidenţă morală. Alţii, vecinii noştri imediaţi, ne-o luaseră înainte.
Românii sînt însă, iată, acceptaţi şi promovaţi la distanţă, generaţional-istorică, în timp, printr-o altă formă de redare a comunismului. Ca ficţiune, nu ca judecată morală. Prin artă şi povestire, prin impregnare afectivă şi emoţională şi prin reflex de distanţare ironică. Acolo unde "modelul Humanitas" a pierdut (în sensul că nu a reuşit să se impună, să se "vîndă"), cîştigă, iată, "modelul Polirom". Arta şi sensibilitatea, naraţiunea, povestirea, ficţiunea, "fabulaţia", veridicitatea au, iată, cîştig istoric şi formal, tipologic, de cauză în faţa "adevărului" moral riguros, literatura şi filmul, arta, cîştigă în faţa rigorismului moral practicat, dacă nu cu instrumente, măcar cu ambiţii filosofice.
"Procesul moral românesc al comunismului" nu a avut succes nici în Occident. Era un model de "acţiune directă" nemiloasă, care poate tocmai de aceea a fost respins, ca exagerat şi tardiv, inaplicabil, utopic etc.
A avut, are, în schimb, succes, atît în România, cît şi în Occident, modelul indirect-artistic al memoriei afective. "Directului", "frontalului" moral-filosofic (prea puţin susţinut însă istoric, istoriografic) îi este preferat, cu "delay" istoric, "indirectul" artei, al imaginii şi al naraţiunii mediate prin forme artistice. Un indirect multiplu, aşadar, tipologic şi istoric.
Prin film şi prin literatură, adevărul se ficţionalizează, şi lucrează organic, osmotic, în timp. Prin artă, adevărul se produce şi se comunică, dar este şi neutralizat, acceptat, asimilat, naturalizat şi normalizat. Prin artă, ca revers al forţei artei, adevărul se impune, dar doar ca poveste.
Nu asistăm deci, oare, la impunerea (impersonal-sistemică) a unei "specializări" româneşti, estice, la o impunere şi acceptare "canonică" doar cu condiţia (şi cu preţul) "specializării" în comunismul tratat ca poveste, deci acceptabil conform principiului relativităţii adevărului?
Altfel spus, recomandarea prin încurajare (traducere) la cultivarea post-comunismului literar şi artistic în detrimentul anti-comunismului moral-filosofic (slab la capitolul documentare istorică) nu îi incită implicit, insesizabil, prin cantonare, pe artiştii români la ocolirea inconştientă a prezentului, a actualităţii stricte, care rămîne, astfel, apanajul tematic strict al artiştilor occidentali?
ANEXA 3. Procesul comunismului în cîmpul global al poveştii
De la Revoluţie încoace tot vorbim - din ce în ce mai stins, ce-i drept - în România, despre procesul comunismului. La fel ca şi Războiul din Golf în (non-)viziunea lui Baudrillard, nici Procesul Comunismului nu a avut şi nu va avea, însă, loc (2). Dar pînă la istoriografie şi justiţie, pentru ca un astfel de proces să devină posibil, literatura ar trebui să-şi facă treaba. Adică să ajute memoria să se constituie, să funcţioneze. Căci, aşa cum se spune şi în citatul de mai sus, ea nu funcţionează de la sine. Trebuie ajutată, elaborată. Şi poate că numai literatura, şi în special romanul, pot şi trebuie s-o facă.
Trecutul trebuie ceremonializat, supus unui ceremonial de îngropăciune. Tocmai acesta este rolul literaturii, al romanului: ele "ceremonializează" memoria. Povestea, narativitatea, epicul literaturii nu este "story" de grad prim, imediat, ci (încercare de) elaborare a memoriei. O carte este ca un mormînt: efectuează doliul. Îngroapă trecutul, ajutîndu-ne să ne despărţim de el, ca să putem să trăim, şi totodată îl marchează, pentru ca acesta să nu poată fi uitat şi să devină, tocmai, creator, util, adică generator de memorie. Transformă istoria în semn, adică în stoc manipulabil, utilizabil, de trăit. Redă trăitul trăirii, deblocînd atît re-trăirea, cît şi trăirea. Literatura ne ajută să transformăm, să elaborăm, să trăim trăitul prin ceea ce fenomenologii numesc "obiecte intenţionale": trăitul nu există cîtă vreme nu este "fenomenalizat", adică, tocmai, făcut să apară ca fenomen.
Procesul comunismului trebuie să aibă loc, dar nu poate avea loc eficient, cu folos, decît în efigie. Un bun roman tocmai o astfel de efigie trebuie să fie, să se constituie, ajutîndu-ne să ne efectuăm doliul.
Orice trecut trăit, orice istorie, nu doar aceea a comunismului, trebuie însă supuse unui astfel de proces (în toate sensurile acestui cuvînt). Ele trebuie judecate, procesualizate, procesate. Viaţa, altfel spus trăirea actualităţii, are nevoie de literatură, de roman pentru că acesta ne ajută să dăm sens, să ne povestim, să procesualizăm-procesăm-judecăm trăitul, să ne elaborăm memoria care nu există de la sine.
Autorii români, tineri, de poveşti literare încep să fie traduşi, să intre în circuitul global al produselor literare. Fără diferenţe, fără privilegii, o singură literatură. Noi, Estul, "materie primă"; "ei", Vestul, producători. Au aşteptat să ne pierdem privilegiile, specificitatea "extra-literară", de oameni ai Estului comunist. Fără memorie specifică, sau, mai exact, post-memorie, memorie deja prelucrată biologic şi social, "la mîna a doua", memorie-post, de a doua generaţie, deja filtrată, dez-imediatizată, deja "pasteurizată" literar: numai bună spre a fi "comunicată", "împachetată", ambalată, scoasă pe piaţă fără probleme, cu amortizare inclusă. A folosi istoria ca proces literar, ca pre-formatare literară, a include evoluţiile şi procesele istorice în textul literar însuşi, ca precondiţionare a lui.
Globalizarea literaturii, literatura globală procedează prin neutralizarea diferenţelor: nivelare, preformatare prin poveste. Nu se poate comunica literar decît prin "poveste".
În globalizare, în literatura globală, ni se atribuie şi ni se cere o localizare precisă, care tocmai de aceea devine indiferentă, simplă poziţionare în "cîmp". Or, tocmai acum ar trebui nu (doar) să stăm cuminţi, la gura sobei-ecran, să ne povestim unii altora în mod localizat, ci să delirăm mondial, să delirăm lumea, mondialul: alter-mondialul.
Note:
(1) Este vorba de intelectualii publici (mai precis, oficiali) de dreapta conservatoare care au dominat, cel puţin în primii 15 ani de după Revoluţie, spaţiul cultural românesc, ai cărei lideri sînt G. Liiceanu, A. Pleşu, H.-R. Patapievici, grupare reunită în jurul editurii Humanitas, continuatoarea directă, material-juridic, dar ideologic răsturnat, simetric, "în oglindă", a fostei Edituri Politice din timpul regimului comunist.
- (2) Jean Baudrillard, La Guerre du Golfe n'a pas eu lieu, Paris, Galilée, 1991.