Plan deschis, atelaj existenţial şi alte contra-utopii (plan de discuţie)

Modúl 1: contra-anti, utopii vs Utopie
 
Anti-utopiile reprezintă o falsă eliberare, o falsă alternativă. Nu există ieşire din utopie, există doar lupte, războaie de utopii, între utopii.
 
Din anti-utopii îmi place şi reţin, deci, numai pluralul, lui anti-, amăgitor, inductor de iluzii, preferîndu-i-l însă pe contra-. Mai reţin, de asemenea, mai remarc şi, deci, păstrez, preiau pluralul, trecerea de la utopie la utopie. Pentru că fiecare utopie pretinde că e unica, e un abuz de putere. Sau, invers, ceea ce e totuna, adversarul politic poate fi acuzat de păcatul utopismului.
 
Cred că e clar că opoziţia utopism/realism este falsă. Cu toţii sîntem în utopii. Există, poate, cel mult o diferenţă (nu ştiu dacă de grad sau de natură) între utopiile explicite, declarate, constructibile, şi utopiile invizibile, nedeclarate. Putem ieşi din utopie? Şi, dacă tot ne este caracteristic, în mod difuz, implicit, utopismul, de ce să nu-l practicăm asumat, declarat, pe faţă? Adică să ne înhămăm la construirea, la producerea a ceea ce dorim, preferăm, alegem etc.
 
ANTI e ideologic, politic. Nu se poate construi nimic ANTI. Se poate construi, în schimb, CONTRA. Mai mult, mai radical chiar: nu se poate construi decît CONTRA. CONTRA, adică sprijinindu-ne pe ceilalţi, pe deja-existent, pe el şi împotriva lui. CONTRA e sociabilitatea însăşi: "esenţa" pur relaţională, conflictual-constructibilă, a constructibilităţii.
 
Revin la utopie - pentru a denunţa iluzia, ideologia morţii utopiei, a dez-utopizării. Comunismul, în spiritul megalo-"construcţionist" al modernităţii, s-a prezentat - şi a fost denunţat - ca utopie. Ritornela "sfîrşitului istoriei" repede imprimată de către Fukuyama (sau Fukushima?) era sărbătorită în primul rînd ca "moarte a utopiei". Legătură structurală deci, în "negativ", între istorie şi utopie. Însăşi pretenţia de a construi, de a face istorie este un cadru conceptual meta-utopic. Există, deci, gîndire utopică, mod utopizant de gîndire care trebuie distins de utopiile concrete.
 
Neoliberalismul este la fel de ne-"natural", sau la fel de natural-utopic, ca şi comunismului: este utopie tocmai pentru că se prezintă ca realism, ca "naturalism", ca anti-utopie.
 
Şi, nu în ultimul rînd - era să uit, cînd de fapt numai despre asta e vorba -, legătura "de fiinţă" dintre arhitectură şi utopie, care a recurs întotdeauna, metaforic, la "imageria" arhitecturală. Toate utopiile clasice erau figurate ca nişte construcţii unitare, totalizante, construcţii-logos care adună, care strîng laolaltă: rezolvă prin unificare, tehnic, concentraţionar, problema, "verticalizînd" umanitatea.
 
Abia UTOPIILE, la plural, sînt contra UTOPIEI.
 
Ne aflăm, deci, într-o luptă continuă, nedeclarată, de utopii. Nu există decît contra-utopii. Ba chiar, ceea ce defineşte un proiect sau o gîndire, un program ca fiind utopice este tocmai caracterul lor anti-realist, de fapt contra-utopic. Ceea ce defineşte, ceea ce ce califică UTOPIA e caracterul plural-CONTRA: inter-constructibilitatea utopiilor, caracterul lor plural colectiv.
 
CONTRA împotriva lui ANTI. Adică socio-constructibilitatea plural-colectivă a CONTRA-UTOPIILOR, la plural, împotriva "soluţiei finale" a UTOPIEI la singular, utopie anti-realitate.
 
Iat un prim modúl inevitabil de discuţie.
 
 
Modúl 2: plan deschis
 
Un al doilea modúl inevitabil de discuţie trebuie să-şi propună rediscutarea noţiunii centrale, de fapt mediane, mediatoare, mijlocitoare, traducătoare de PLAN, din arhitectură, care deschide arhitectura spre realitate, generalizînd-o prin "slăbire" metaforică.
 
Modificare a planului, deci. Concepere altfel a însuşi conceptului arhitectonic de plan: nu realizare a planului în/ca realitate, ci deplasare, translare a înseşi ideii de plan în realitate, "existenţializarea" planului.
 
CONSTRUCŢII-MACHETĂ. Apropierea pragmatistă a arhitecturii de artă (pantă de evadare, de regăsire, de evoluţie deja manifestă în cîmpul arhitecturii înseşi).
 
Construcţii-machetă - plan de viaţă.
 
Imanentizare, de-transcendentalizare a planului, care devine deschis-accesibil.
 
Deplasare de accent: nu mai trăim în realizarea planului ca altceva, în construirea planului, ci în trecerea lui de la "ideal" la "material", în planul ca atare, realizăm, construim în planul planului, nu în acela - dualist - al construirii planului. Planul este construcţia. Iar construcţia rămîne PLAN DESCHIS.
 
Dez-utopizare a utopiei: între plan şi realizarea-materializarea-construirea slui.
 
În locul dualismul plan (transcendent)-construcţie (contingentă), flux de construcţie, flux compoziţional.
 
Utopismul arhitectural devine pariu pragmatist: lumi şi vieţi trăite pozitiv, creator-precar, în machetă şi ca machete ale unui proiect care nu trimite, în flux infinit modulabil, decît la el însuşi, nu la altceva decît el, la "realitate".
 
De-platonicizare a arhitecturii: ieşirea din dualismul plan-Idee transcendentă / construcţie-copie sau umbră contingentă. Continuitate, univocitate.
 
De-metafizicizare, da, dar pentru construirea altei metafizici, a comunului deschis, continuu. Contra-metafizică, nu anti-metafizică.
 
Lumi demontabile, modulabile, case neterminate (tocmai pentru a putea continua la nesfîrşit în viaţă, ca viaţă), planuri deschise şi, tocmai prin asta, generalizate ca idee, ca "pattern", în care planul şi construcţia sînt una, se întrepătrund şi se continuă "cu alte mijloace" în/ca viaţă. Existenţializare şi revitalizare a arhitecturii, care devine existenţial accesibilă şi socio-poetică: PLANUL DE VIAŢĂ.
 
Construcţiile ca "motoare" ale posibilului, care nu mai pretind să simuleze închiderea, să satureze procesul, definitivul, realizatul, să stabilizeze fluxurile, ci să participe la ele menţinîndu-le în proces, deschise: PLAN "ÎNCLINAT".
 
Construcţia, construitul, constructibilitatea ca element, ca actant asumat existenţial.
 
Slăbirea ideii de arhitectură, a planului de arhitectură şi a planului arhitecturii tocmai pentru a putea fi modulate, continuate, generalizate, practicate ca politică.
 
Există cerere şi aşteptare socială enormă în sensul ăsta. Toată lumea cere arhitectură, dar ca politică, accesibilă.
 
Nu plan, ci formulă, artă de viaţă, tehnică existenţială: oamenii vor să-şi construiască vieţile, dispozitivele arhitecturale împotriva cărora, în cea mai mare parte, au trebuit să lupte, vor trebui întoarse de partea oamenilor, în sensul constructibilităţii contra-utopice a vieţii.
 
Centralitate strategică, epistemologico-politică, a noţiunii de PLAN.
 
Faţă de meşterul-bricoleur şi de inginer, unde s-ar situa arhitectul, pe care Lévi-Strauss nu-l numeşte, dar care mi se pare prezent ca duh, ca umbră? (V. Anexa).
 
Bricolaj: plan imanent, materiale refolosite. Sîntem făcuţi, ne facem, în permanenţă, din ceilalţi, din alţii, istoria e reciclare, "planul" e divin tocmai pentru că e imanent (Spinoza).
 
PLAN TRANSCENDENT ACCESIBIL. PLAN DESCHIS.
 
 
Modúl 3: construcţie-democraţie, flux arhitectural, casă-compoziţie - atelaj existenţial
 
Chiar dacă planul ei e o monarhie sau o teocraţie, în fapt, o construcţie, orice construcţie viabilă, care "ţine", e o democraţie republicană participativă directă în act. În construcţie, pentru a construi, nu există reprezentare, dar nici subsumare.
 
Casele, construcţiile "lucrează" cu oamenii, compun împreună existenţă, în cadrul unor colective deschise, transversale şi chiar transcategoriale (Latour), sînt angrenaje existenţiale care produc fluxuri corporale, corpuri colective în flux: fluxul e procesul, construcţia e socio-poieza.
 
Flux compoziţional, flux-proces de construcţii-compoziţii. Compunem, altfel spus construim împreună. Orice construcţie e socială.
 
Evoluţie actuală: casa-accesoriu, integrarea în echipament (şi în "echipatie"). "Portabilitate" în sensul de clădiri-flux, de clădiri-proces, care nu încetează să "lucreze", să se "aşeze", să-şi ajusteze permanent, prin deschidere, elementele componente, actanţii arhitecturali.
 
Fluxuri de substanţă compusă. Substanţa se produce, mai exact se modulează infinit (Spinoza).
 
Relansarea noţiunii abandonate de ATELAJ. Cu clădirile noastre compunem nu atît angrenaje, cît ATELAJE EXISTENŢIALE. Casele şi clădirile noastre ne ajută să călătorim, adică să ne menţinem procesual deschişi.
 
"Facem corp", facem corpuri cu construcţiile noastre, care devin, astfel, nişte instrumente într-un sens tot mai pronunţat muzical. Compunem împreună viaţa-muzică.