Arta E spaţiul public (o hipersinteză)

O obsesie bîntuie, de mulţi ani deja, discuţiile (tot mai deprimat-activiste) despre artă, dar şi despre arhitectură şi urbanism: arta-în-spaţiul-public, relaţia dintre artă şi spaţiul public. Se reproiectează, astfel, ocolit, deviat, discuţiile, devenite imposibile, despre arta politică, despre caracterul politic al artei. Discuţii care nu mai pot fi purtate la fel ca în modernism, ca pe vremea avangardelor şi chiar a neoavangardelor postbelice, dar care nici nu pot fi sufocate, evitate, arta resimţind (şi atribuindu-i-se) tot mai insistent nevoia de a deveni cu atît mai politică, mai nemijlocit şi efectiv politică cu cît, vai, nu mai poate să facă acest lucru în termeni "istorici", dar, mai ales, cu cît elitele simt tot mai mult restrîngîndu-li-se terenul politic, armele şi modalităţile tradiţional-moderne de acţiune şi intervenţie devenind tot mai mult decor, ornament, modă, accesoriu: "artă" în sensul "rău". Or, compulsiva proiectare şi delegare a nevoii de acţiune direct politică, de replică civic-politică, aproape exclusiv asupra artei dramatizează tot mai extrem situaţia acesteia, care devine tot mai mult terenul, cîmpul unor presiuni de sens contrar, pînă la rupere. Pe scurt, una dintre posibilele formulări (şi formalizări) ale paradoxului artei astăzi ar putea suna cam aşa: arta devine modul ocolit, delegat, deviat de expresie şi intervenţie cît mai direct politică. În condiţiile descalificării, de-funcţionalizării, coruperii vechilor instanţe democratice de mediere-reprezentare politică, arta a devenit terenul fantasmatic al reproiectării ocolite a acestei nevoie exasperate şi, deci, radicalizate de reconstrucţie a politicului, de reluare a democraţiei.

Un complex asemănător, şi înrudit, susţine din umbră şi discuţiile repetitiv-melancolice din jurul spaţiului public şi al artei în spaţiul public. Conceptul de spaţiu public funcţionează ca o schemă regulatoare normativă, de provenienţă modernist-occidentală, cu pretenţii universaliste. De aici şi deconstrucţia lui obiectivă actuală, care simbolizează, de fapt, însăşi situaţia proiectului modernist al Luminilor, mai exact atitudinea noastră duplicitară, contradictorie, faţă de el: tocmai pentru că pare a fi eşuat sau a fi condus la opusul său, proiectul luminist al modernităţii trebuie reluat. Dar mai este posibil acest lucru?

Spuneam mai sus că spaţiul public e o capcană. Şi aşa a fost dintotdeauna, de fapt. Am ratat de la bun început realizarea şi practicarea spaţiului public, reluîndu-l ca proiect imposibil, ca idealitate progresistă pură. Spaţiul public este terenul de constituire şi de expresie al subiectului modern al politicului: individul şi masa, naţiunea şi cetăţeanul, recalificat azi ca public-consumator. În spaţiul public, arta devine decor, ornament fie al puterii politice (statul), fie, în postmodernitate, al economicului, al privatului care îşi subsumează cu totul domeniile publice.

Trebuie atunci arta să mai continue să viseze la spaţiul public? Evident că da, dar în cunoştinţă de aceste pericole de a fi manipulată şi instrumentalizată fie de către politic, fie de către economic, şi, mai ales, de la caz la caz şi în acord cu transformările oraşului însuşi, care devine tot mai mult spaţiu urban generic, cu "intensităţi" şi "specializări" diferite.

Spaţiul public nu mai poate fi acela, sacraliza(n)-central, al pieţei din oraşele "istorice". Există, chiar, antropologi urbani (precum Marcel Hénaff, de exemplu, dar nu numai) care preferă să nu mai vorbească de spaţiu public (asigurat de către stat pentru un subiect politic corelativ statului), ci de spaţiu comun, chiar dacă, stilistic, acest termen poate părea o degradare.

Arta în spaţiul public nu mai trebuie, în primul rînd, să vizeze definitivul, durabilul, extensivul, ci performativitatea intensivă, efemer-colectivă. La noi, în Bucureşti cel puţin, deşi ne plîngem de inexistenţa artei în spaţiul public, spaţiul public e de fapt abuzat cu "artă", înghesuit, sufocat, blocat. Artistică, adică etic-civic-politică în această situaţie, ar fi, invers, tocmai dezafectarea, distrugerea sau evacuarea, "squattarea" artei monumental şi definitiv instalate, cu pretenţii de eternitate monumentală!

În spaţiul public, arta nu trebuie să rămînă pentru că atunci, obligatoriu, ajunge să fie aservită. Arta trebuie să semnaleze tocmai trecerea, deschiderea, degajarea spaţiului public, caracterul lui "coregrafic"-aerian, spaţiu al devenirilor precar-colective, al posibilităţilor multiple, deschise, de subiectivare-împreună, de invenţie plurală non-totalizabilă.

Abia în acest sens, arta ar trebui şi ar putea să reinventeze spaţiul public ca Deschis post-heideggerian: mulţime deschisă.

În termenii pragmati(ci)smului lui Peirce, ca activitate semiotică de producţie de "interpretanţi-logici", arta reface permanent "terţeitatea" eliberatoare acolo unde politicul şi, mai ales, noul capitalism semiotic ("telepitecapitalism", cum l-am numit) tinde să acţioneze pur dual asupra oamenilor (stimul-răspuns). Din acest punct de vedere, pentru a depăşi remanenţele dualismului metafizicist "spaţiu public-artă", voi spune că, pentru a putea s-o concepem eficient "în spaţiul public" - nu ca şi cum l-ar umple, noi condamnînd în felul acesta arta, prin chiar modul de a o concepe, la a deveni pur decor -, ar trebui să privim arta însăşi ca spaţiu public: arta E spaţiu public, reface peste tot, prin activitatea ei mediator-"terţializantă", spaţiul public imposibil în puritatea lui, adică Deschisul întîlnirilor şi al constituirilor colective.