Problema patrimoniului arhitectural de la Roşia Montană este doar una dintre componentele de care depinde o decizie comprehensivă, politică, asupra exploatării. Situaţia la faţa locului este, însă, cu totul alta decât cea care s-a coagulat, ca impresie difuză, cu ajutorul mass media, a opiniilor informale şi, mai ales, datorită intervenţiei puternice a câtorva ONG-uri cu reputaţie în domeniu, sau care şi-au construit în proces o reputaţie. Împreună cu comunitatea locală, care pare cu totul exclusă din orice discuţie serioasă despre viitorul ei propriu, împreună cu deţinătorul licenţei de exploatare (unde statul român este, de asemenea, acţionar cu 20%), împreună cu specialiştii experţi în arheologie şi restaurarea / protecţia monumentelor, trebuie, probabil, găsit un modus vivendi care să ţină seama şi de monumentele arheologice şi arhitecturale, dar şi de prezentul şi viitorul oamenilor care doresc să vieţuiască acolo, împreună cu trecutul lor.
Pe de altă parte, există nu puţini specialişti arhitecţi de stimă profesională şi morală binemeritate şi / sau cu funcţii în organizaţia de gestionare a dreptului de semnătură (OAR), membri ai altor ONG-uri proprii breslei, precum UAR, sau ARA, care au propus o viziune de protecţie integrală a patrimoniului local. Fiind una maximalistă, ea exclude din start şi din modul cum este formulată, orice formă de negociere a unui viitor pentru patrimoniul local care să fie inclusivă, nu exclusivă şi care, deci, să coexiste cu o eventuală exploatare în paralel şi în altă parte a localităţii, exterioară zonei istorice şi zonei de protecţie a acesteia. Critica se face în ciuda (şi în dauna) onorabilităţii şi a competenţei nedisputate a celor care au întocmit documentaţia de studiu istoric , de regulament de zonă protejată a Zonei istorice Faza PUZ CP.
Această opinie a culminat cu propunerea de includere a Roşiei Montane pe lista tentativă a UNESCO. Tehnic vorbind, pe teren o asemenea includere nu aduce, deocamdată şi în viitorul mediu, nicio schimbare fizică în starea deplorabilă a unora dintre monumentele locale. Pe termen mediu şi lung, înseamnă, de fapt, a arunca problema într-un viitor la fel de lipsit de resurse financiare. Protecţia UNESCO, de pildă, presupunând că ea ar fi obţinută înaintea Sibiului, nu salvează deloc de la ruină şi pieire localităţi precum St. Louis, Senegal, cu un patrimoniu semnificativ mai consistent decât Roşia Montană.
În interiorul breslei s-a consolidat astfel o opinie dominantă, potrivit căreia patrimoniul edificat de la Roşia Montană este în pericol de a fi demolat de către firma care doreşte să exploateze aurul de acolo, RMGC şi care, în acest scop, ar fi achiziţionat aceste clădiri de patrimoniu. Personal, cred că achiziţionarea de către RMGC a clădirilor de patrimoniu ale localităţii a fost un efort inutil din perspectiva obiectivelor proprii, întrucât a transferat asupra sa o mare parte din culpa neîntreţinerii respectivului patrimoniu, culpă care, proporţional cu cota de clădiri de patrimoniu deţinută în prezent, îi este imputabilă şi imputată aproape exclusiv. Aceasta deşi clădirile de patrimoniu s-au deteriorat, spre a ajunge la starea actuală, predominant în perioada când ele NU erau în proprietatea RMGC, aşa cum se deteriorează toate clădirile de patrimoniu, adică protejate pios, doar legal şi fără niciun efect practic, salvator, în România.
De asemenea, am constatat, pe parcursul întâlnirilor grupului de lucru, că acest punct de vedere nu a fost (re)prezentat de nimeni dintre cei care îl susţin, ceea ce s-a dovedit bizar, ca să nu spun mai mult, persoanele invitate nedeclinând măcar invitaţia, cum ar fi fost, poate, politicos. Să fie vorba despre un dispreţ la adresa membrilor grupului, sau doar la adresa arhitecţilor, colegi în definitiv, din grupul de lucru? Acest fapt, coroborat cu un număr de discuţii informale din interiorul breslei, cu privire la membrii arhitecţi ai grupului (fără invitarea acestora la discuţii unde numele şi probitatea lor au fost discutate), sunt de natură să mă lase visător cu privire la colegialitatea unor dintre arhitecţii în cauză şi pentru care, până la proba contrarie, îmi păstrez respectul pe care opera (celor care au aşa ceva) mă obligă să li-l port.
Simpla parcurgere, la faţa locului, cu ochii deschişi şi cu minimum de discernământ critic, a localităţii şi a zonei de protecţie instituite şi mărite între timp în chip comprehensiv, sugerează, însă, cel puţin un alt mod de a aborda problema. Îl sintetizez mai jos, dimpreună cu soluţiile pe care le întrevăd.
1. Patrimoniul Roşiei Montane există şi este consistent. Cele 32 de monumente istorice, precum şi clădirile din zona protejată, sugerează un mod de viaţă, o anumită demnitate quasi-urbană a acestei Californii transilvane, cum a fost numită. Din acest punct de vedere, listarea edificiilor este meritată şi păstrarea lor trebuie realizată fără întârziere (clădirile sunt în stare avansată de degradare) şi cu maximum de expertiză profesională aflată la dispoziţie.
Recomandare 1: Încredinţarea UAUIM a acestei activităţi de relevare, efectuare a studiilor istorice şi a proiectelor de restaurare aferente, mulţumită expertizei în domeniu deţinute de către universitate şi a prezenţei în cadrul său a multor restauratori de valoare, inclusiv dintre cei critici la adresa proiectului.
Recomandare 2: Restaurarea integrală şi imediată de către proprietarul RMGC a clădirilor de patrimoniu istoric aflate în proprietatea sa, fără condiţionarea acestui gest recuperator de obţinerea celorlalte avize necesare începerii exploatării miniere.
Recomandare 3: Identificarea fără întârziere a celorlalţi proprietari de monumente istorice din localitate şi ajutarea lor în demersurile legale (proiectare, avizare) şi tehnice de a-şi restaura proprietăţile. Acest lucru este valabil şi pentru proprietarii instituţii locale şi / sau naţionale.
2. Nu toate clădirile care merită această demnitate se află pe lista monumentelor, ceea ce este un lucru curios.
Recomandare 4: Trebuie făcute demersurile necesare pentru clasarea monumentelor omise, din motive necunoscute, de pe lista actuală.
3. O sursă de neîncredere şi de tensiune cu privire la patrimoniu o constituie exploatarea viitoare ca sursă de vibraţii şi zgomote de natură a cauza, eventual, daune edificiilor, chiar dacă acestea vor fi restaurate înainte, sau în timpul exploatării. RMGC propune amplasarea de senzori de vibraţie pe clădirile-monument şi reducerea, în consecinţă, a amplitudinii exploziilor.
Recomandare 5: RMGC să accepte o expertizare independentă a monumentelor la încheierea perioadei de exploatare şi, acolo unde o asemenea expertiză ar impune-o, să treacă la reconsolidare sau remedierea eventualelor daune aduse acestor monumente.
4. Bisericile, chiar dacă nu sunt clasate, al căror amplasament cade sub incidenţa lacului de acumulare, să fie strămutate şi reconstruite CA ATARE, în cartierele unde foştii enoriaşi au fost strămutaţi, conform principiului că biserica îşi urmează comunitatea.
5. Lucrările de patrimoniu arheologic, printre care şi cele, extrem de preţioase, descoperite ca urmare a campaniilor de săpături finanţate de către RMGC, să fie păstrate cel puţin în starea actuală, până când statul, probabil prin Muzeul Unirii sau un alt muzeu, care se va înfiinţa ulterior în regim public / privat, să le preia în protecţie. La fel şi cu toate valorile ce urmează să fie găsite ca urmare a lucrărilor de descărcare arheologică, care să fie, ulterior, conservate în muzeul local sau naţional (poate recomandatul Muzeu al Ţării Moţilor, căruia, de altfel, i se pot atribui, spre refuncţionalizate, o parte din casele de arhitectură vernaculară, care populează zona istorică protejată şi care sunt, de asemenea, în proprietatea RMGC?)
6. Cea mai spinoasă problemă şi singura pierdere reală în termeni de patrimoniu ar fi cei 7 kilometri de galerie romană aflaţi în zona industrială Cârnic. RMGC restaurează şi pregăteşte pentru accesul vizitatorilor cei 4,2 kilometri ai galeriei Cătălina din zona istorică a localităţii Roşia Montană.
7. În ceea ce priveşte patrimoniul natural şi problema peisajului. În zona Cârnic, deja distrugerea peisajului natural a început prin exploatarea de suprafaţă, în sistem de carieră, încă din perioada comunistă. Devastarea peisajului natural existent, laolaltă cu problemele serioase şi severe de poluare a cursurilor de apă din pricina actualei stări de lucruri, sunt rareori menţionate în studiile care se prezintă ca alternativă. Este adevărat că, în măsură importantă, actualul peisaj natural Cârnic se va modifica, nemaifuncţionând decât parţial drept fundal pentru fleşele bisericilor din zona istorică a localităţii. Pe de altă parte, această modificare pare să fie excesiv dramatizată. Studiile firmei britanice care va prelua partea de landscape architecture de după exploatare vorbesc despre o refacere parţială a acestui peisaj natural. În plus, dramatismul peisajului antropizat de după exploatare, poate să fie unul dintre motivele de atracţie turistică în zonă.
Concluzie de parcurs: Decizia cu privire la începerea exploatării la Roşia Montană, evident dorită în mod majoritar de către comunitatea locală (întâlnirea grupului de lucru cu primarul localităţii a fost dramatică şi revelatoare în acest sens), nu este una uşoară. Pe componenta de patrimoniu arhitectural, însă, cred că problemele ivite sunt rezolvabile prin negociere şi prin obţinerea de maximum de avantaje în favoarea acestuia, în cadrul acestui proces de negociere. Economic, un astfel de proiect asigură viabilitatea şi existenţa comunităţii locale pe termen de cel puţin încă o generaţie. În acest proces, o fracţie doar, importantă valoric însă, din trecutul localităţii pare că va fi iremediabil sacrificată în vederea acestui bine mai general şi actual. Nu pot spune că acesta este un schimb şi nici că el este uşor de făcut. Spun doar că, dacă tot trebuie făcut, se pot obţine, prin negociere, de către comunitate locală, experţi, investitori şi autorităţi a celor mai bune condiţii pentru patrimoniu, astfel încât el să nu fie o victimă colaterală a acestui proiect industrial. Probabil, nu strică să ne amintim că întotdeauna ceva se pierde când ceva se câştigă.
Încă o dată, decizia definitivă pare să fie cu putinţă de luat exclusiv politic, cântărind cu dreaptă măsură şi cele ale trecutului, şi cele ale prezentului trist şi cele ale viitorului posibil (nu al celui improbabil).
