Aşa-i plăcea lui Iosif Sava, să ne persifleze uneori, pe noi, membrii redacţiei pe care o conducea, când era rost de vreun scandal, spunând că suntem, cu toţii, nişte artişti.
În vara lui 1997, odată cu inaugurarea aşa-zisei “grile de vară’, m-am trezit că nu mai am nimic de lucrat la redacţia Cultural. Se reluau vechile emisiuni, iar pentru altele noi şi provizorii spaţiul oferit de programul II era foarte redus. Mulţi dintre colegi voiau să-şi ia concediu şi respectivele spaţii rămâneau totuşi descoperite.
Absolventă de filologie şi cu a doua facultate aproape de sfârşit, nu avusesem niciodată acces decât la emisiunile de umplutură, pe care nimeni nu dorea să le realizeze: Cuvinte potrivite ori Şapte zile, şapte arte, ambele desfiinţate între timp. Cât despre emisiunile de arte vizuale, la care visam, nici nu putea fi vorba. Transferată cu de-a sila de la redacţia Viaţa spirituală, sub motivul că mi-ar lipsi chiar... dimensiunea spirituală, nu eram girată de nici o persoană dintre cele cu funcţie de decizie. Chiar dacă mă cunoşteau şi mă apreciau destui dintre colegii mai vechi în televiziune, ei nu puteau să facă mai nimic pentru mine. Nici situaţia lor nu era prea bună.
Orice debut în presă, dar mai ales în televiziune, e privit cu sprânceana ridicată şi cu mâna pe cuţitul prins la brâu. Şi dacă nu eşti, nefericitul, protejatul cuiva care şade pe un scaun greu, şansele de a te afirma în vreun fel sunt minime. Dar de fapt, eu nu voiam să mă afirm, ci să mă exprim cu ajutorul mijloacelor oferite de televiziune, să folosesc acest limbaj atât de direct şi de ofertant, spre a-mi materializa ideile şi neliniştile intelectuale care mă determinaseră, la 30 de ani, să spun adio meseriei de profesor şi să studiez istoria artei. Din păcate, nici facultatea pe care o urmam nu oferea altceva decât posibilitatea de a sări într-o mare furioasă, fără colac de salvare.
Culmea ridicolului e că, în vara lui 1997, dorind să-şi ia binemeritatul concediu, colegele mele consacrate de la emisiunile de arte vizuale căutau pe cineva care să le ţină locul, însă nu căutau în televiziune, neştiind cu ce mă ocup eu. Căutaseră chiar şi printre studenţii de la istoria artei vreun tânăr mai talentat pe care, probabil, să-l iniţieze mai întâi în “tainele” televiziunii.
Televiziunea, trebuie spus, e în sine, o mare “taină” pentru debutantul fără pile. Dai un concurs, eşti acceptat ca printr-un miracol şi te trezeşti apoi năuc, timorat de vedetismul iniţiaţilor prea ocupaţi ca să-ţi arate măcar unde sunt cabinele de montaj. Mergi la filmare cu vreun “mare” operator care-ţi spune foarte grav că nu poate filma, întrucât “şi-a pierdut axul optic”. În jurul tău se vorbeşte un fel de păsărească, o limbă nouă şi ciudată pe care trebuie să o deprinzi fără dicţionar explicativ, din zbor, şi prin analogie cu lucrurile deja cunoscute. Foarte puţini sunt aceia care au bunăvoinţa şi disponibilitatea să te înveţe ceva. Acel des invocat ABC al televiziunii se deprinde mai mult pe furate.
Eu am vrut să învăţ repede şi am avut norocul să lucrez efectiv cu un realizator de excepţie. La Viaţa spirituală, Dan Micu mi-a acordat de la început toată încrederea şi mi-a fost, de fapt, primul profesor, în materie de televiziune. De la el am învăţat aproape tot ce ştiu şi tot el a fost cel care s-a opus transferării mele la Cultural. Fără succes însă.
Am profitat de contextul creat în vara anului 1997 şi mi-am făcut până la urmă curaj să o întreb pe una dintre realizatoarele emisiunilor de arte vizuale de ce nu poate colabora cu mine. Am aflat că aveau interdicţie fermă de la redactorul şef al departamentului să mă implice în realizarea emisiunilor lor. Pe lângă faptul că-mi lipsea dimensiunea spirituală, n-aveam nici faţă de arătat pe post. Aşa susţinea respectivul domn. Pentru că îmi doream atât de mult, probabil, am reuşit totuşi să realizez singură două ediţii ale emisiunii -Forme şi culori şi două documentare de artă difuzate pe post sub umbrela grilei de vară, când, de căldură, vigilenţa se moleşeşte şi porţilor li se înmoaie zăvoarele. Am cunoscut primii artişti şi am participat, ca ziarist de televiziune, la trei simpozioane: Artă şi -ecologie, organizat de fundaţia META la Chitila, la depozitul de fier vechi, Festivalul de performance de la Sfânta Ana şi simpozionul de ceramică Hamangia de la Constanţa. Toate cele trei acţiuni au trecut din realitate pe banda magnetică într-un interval de o lună şi jumătate. În aproape patru ani de facultate, nu reuşisem nimic din lucrurile acestea.
Atunci l-am cunoscut şi pe Alexandru Nancu, actualul meu soţ, sculptor retras o vreme din viaţa artistică. L-am cunoscut în perioada în care revenea în forţă, chinuit aproape de soarta artistului în cetate. Atât de chinuit încât pregătea cu febrilitate un alt fel de simpozion de creaţie. Unul care să atragă atenţia publicului iniţiat şi mai puţin iniţiat în ale artei. Dar nu doar asupra artistului dorea el neapărat să îndrepte atenţia, cât mai ales asupra cetăţii murdare, la propriu şi la figurat, în care trăim.
Pentru programul de reabilitare a oraşului prin intervenţie artistică, pe care-l punea la cale minuţios, punct cu punct, avea nevoie de un teoretician şi nu de unul dintre cei consacraţi şi cinici, plictisiţi deja de puseurile de imaginaţie ale artiştilor, ci de unul “proaspăt”, aşa cum, un an după aceea, aveam să caut eu artişti “proaspeţi” pentru Serată. Undeva, pe drumul acesta, intenţiile noastre s-au -conjugat.
Programul Habitat şi Artă în România şi-a găsit până la urmă loc de manifestare în oraşul Basarabi, judeţul Constanţa, şi tabăra a fost instalată pe malul canalului Dunăre-Marea Neagră, la Motelul Debarcader, departe de lume, doar pentru ca ceea ce s-a făcut acolo să vină în mijlocul ei, atunci când lucrările de artă monumentală au fost terminate. Acolo, stând aproape tot timpul printre ei, în toamna lui 1997, i-am cunoscut pe Mircea Enache, Alexandru Grosu, Constantin Costache şi Toma Gabor. Aceştia doi, din urmă, n-au ajuns însă la timp la Serată, deşi erau, la rândul lor, ceea ce căutam şi eu. Lucrările realizate de ei, ca şi cele ale lui Alexandru Nancu, Simona Tănăsescu, Antoaneta Andrei, din calcar de -Sitorman, metal şi piatră artificială Tomistone, personalizează astăzi câteva perimetre din cartierele sordide şi uitate de lume ale judeţului Constanţa.
Mi-e imposibil şi acum să-mi dau bine seama cine a fost sufletul taberei de la Basarabi. Cred că, în felul lui, fiecare a dăruit o părticică din sine drept ofrandă stării de bine a celorlalţi. A fost prima dată şi una dintre rarele ocazii când am cunoscut altruismul şi o solidaritate firească şi caldă.
A fost, după cum spun chiar ei, una dintre puţinele tabere în care sculptorimea nu s-a îmbătat şi nu s-a încăierat. Acolo ei au trudit cu piatra şi cu metalul, eu am scris şi toţi la un loc ne-am bucurat de o stare de graţie autentică. Ba chiar am cioplit şi eu o lucrare mică, în calcar, foarte rezistentă şi inspirată. Inspirată de durerile mele mute şi de soarele acela blând de octombrie, alinător ca un medicament corect aplicat pe locul dureros.