Pe el l-am cunoscut de fapt vara, înainte de Basarabi, în timpul simpozionului de ceramică Hamangia. Era, într-un fel, gazdă la atelierele din Bulevardul Mamaia 300 şi încerca să le intre în voie tuturor colegilor. În atelierul lui se refugia sculptoriţa Elena Hariga. La parter, Angela Bocu, soţia lui Mircea, de altfel pictoriţă, modela peşti din lut iar în faţa atelierului se beau non stop beri şi cafele. Un du-te vino continuu.
Alexandru mă prinde de un cot şi mă trage înăuntru, în atelierul lui Mircea, cu privirea gravă şi un Vino să vezi! cam prea imperativ pentru cineva care mă cunoaşte abia de câteva zile.
Intru. Pe socluri stau lucrările lui Mircea Enache, unele turnate deja în bronz, altele în stadii intermediare. Alexandru le întoarce pe toate feţele, le ciocăneşte uşor:
– Uite, să vezi şi tu ce înseamnă meşteşug adevărat. Vezi cât sunt de uşoare, de gracile, aceste lucrări? Mircea nu e doar artist, e un virtuoz, un meşter adevărat!
Basarabi, 1997, toamna
Mircea se scoală primul, pe la cinci dimineaţa, zi de zi. E genul de persoană certată cu somnul. Pregăteşte cafea pentru toată lumea. Când ne trezim noi, cafeaua e rece şi Mircea s-a apucat demult de lucru. Şi-a consumat şi berile de rigoare. E temător şi fragil ca o păpădie. Îi e tot timpul teamă să nu dea greş. Socoteşte, calculează şi desenează. Îi e tot timpul teamă să nu supere pe cineva. Sare oriunde e nevoie de ajutor. Seara, povesteşte de Angela şi de mutarea lui din Bucureşti la Constanţa, în căutarea refugiului. Ascultă atent ce-i spui şi înainte de a exprima o părere îşi cere de zece ori scuze. În schimb, se răfuieşte cu paznicul care ne fură materialele, cu Nea Nicu ,căruia nu i-a cerut nimeni cazierul când l-a angajat lup paznic la oi.
Dacă priveşti prin geamul pătat de muşte al Motelului Debarcader, nu-ţi vine să crezi. Lucrarea din oţel sudat a lui Mircea Enache capătă, pe zi ce trece, dimensiuni impresionante. E opusul autorului ei: puternică, solidă, smulgându-se cu impertinenţă spaţiului.
Apostolul lui Mircea se rupe la transport şi trebuie resudat la locul de amplasare, în gara Basarabi. Mircea e aproape leşinat. Îl trezim cu miros de vin şi peşte fript.
– Decât să ne supărăm, mai bine un cântec vesel să cântăm!, zice Mircea, când e rost de vreo gâlceavă sau se iscă încurcătură.
Astăzi, privirea celor care merg spre Constanţa, cu trenul, se lipeşte de Apostolul vopsit în roşu din gara Basarabi. E o apariţie “extraterestră”, în contrast total cu locul. Cine se uită mai atent vede că în jurul sculpturii “a crescut” un parc iluminat, cu gazon şi bănci.
Studioul 1 al Televiziunii, 3 ianuarie 1998
Aşezăm bronzurile lui Mircea în cadrul scenografic din Studioul 1 al televiziunii. Într-adevăr, sunt incredibil de uşoare aceste Anatomii subiective, cum le-a numit autorul lor. Răsucite, contorsionate în jurul unui miez lăuntric, lucrările au suprafeţe vibrate şi preţioase, uneori şlefuite cu o migală de artizan. Toate exprimă compasiune faţă de condiţia tragic-efemeră a omului. Mircea se luptă, tăcut, încrâncenat, cu mărginirea noastră, cu propriile-i slăbiciuni şi neputinţe. Le încarcerează în operă pe rând, discret, fără multă zarvă.
În sfârşit, acum bronzurile stau bine în lumina rece a proiectoarelor din studio. Am avut ceva de furcă. Cel mai tare ne-a supărat bustul în ghips al lui Enescu, piesă de recuzită la care domnul Sava ţine foarte mult. Alexandru zice că trebuie scos din cadru pentru că o să se creadă că e tot o lucrare de-a lui Mircea Enache. Iolanda Miricioiu, regizoarea de montaj, ne spune că domnul Sava nu-şi poate ţine emisiunea dacă nu-l are pe Enescu alături. «Prostii», zicem noi, «şi aşa bustul e jupuit», şi îl scoatem din cadru fără remuşcări. Apare Iosif Sava. Masiv, jovial, se opreşte, priveşte acest cadru adus la viaţă de lucrările lui Mircea şi pe faţă îi răsare un zâmbet de mulţumire. E clar, îi place şi probabil nici nu se aştepta să iasă aşa de frumos.
– Dar Enescu unde e?, întreabă el, cu expresia feţei schimbată a panică.
– A, e aici, îl punem imediat în cadru, zicem noi, fără să ne mai ardă de alte comentarii.
Domnul Sava vorbeşte cu toată lumea, strigă la mine să duc o casetă la emisie. I-l prezint pe Mircea, moale ca o cârpă.
– Când mi-a strâns mâna, am simţit că “mă călăreşte”, mi-a mărturisit artistul mai târziu, în limbaju-i sculptoricesc.
– Aţi fost la machiaj?, mă ia din nou în primire domnul Sava. A fost şi invitatul nostru? A, dar pentru el nu e nevoie, că are barbă. Luiza, de acum încolo trebuie să ai grijă de matale. Gata, eşti actor pe scenă. Să fii elegantă, să te machiezi, să n-ai emoţii!
Partea cu emoţiile, ce-i drept, mă depăşeşte. Dar n-am încotro. Mircea e într-o stare şi mai rea şi nu trebuie să i-o amplific. Mă prefac senină şi gata de atac.
Începe emisiunea şi căldura dialogului se insinuează treptat, ca un balsam. Simt cum de sus, de la regia de emisie şi până în platou, toată lumea e electrizată şi participă inclusiv afectiv la bunul mers al spectacolului. Invitaţii domnului Sava sunt Alexandru Paleologu, fiul lui Alexandru Paleologu şi Stelian Tănase. Pe la jumătatea emisiunii domnul Sava anunţă debutul vernisajelor în direct la Serată:
– Luiza, atacaţi!
Adică mi-a venit rândul să prezint artistul. Cuvintele îmi vin de la sine şi încep prin a spune, ca să nu apuce domnul Sava să întrebe ceva, că l-am ales pe Mircea Enache să deschidă seria vernisajelor televizate pentru că, în primul rând, e un virtuoz al meşteşugului. Parez emoţiile. Le mai am de fapt? Mircea răspunde calm şi coerent la întrebările încrucişate ale mele şi ale domnului Sava. Intrăm amândoi, artistul şi cu mine, în vârtejul unui spectacol atât de viu încât uităm complet că suntem timoraţi de acest debut. Dialogul durează cam zece minute.
După emisie fugim într-o cabină să vedem înregistrarea. Să ne fi făcut de râs? Nu, totul pare bine, mai puţin faptul că le-am arătat telespectatorilor inegalabilul nostru spate. Gafa dialogului cu spatele la cameră e semnalată imediat în presă, unde e criticată regia de emisie, deşi vina ne aparţine.
Fără să-mi spună cineva cum se face, învăţ încet-încet, împreună cu invitaţii mei, cum să ne punem de acord între noi şi cu ansamblul emisiunii. Totul din mers, în ritm alert.
Noile lucrări ale lui Mircea Enache
Luiza BARCAN
Galerie Mircea Enache
Ceea ce puteţi vedea acum în expoziţia virtuală a sculptorului Mircea Enache reprezintă o avanpremieră. În vara acestui an, artistul va deschide o nouă personală în Bucureşti, la galeria Apollo. Lucrările pe care le va expune atunci sunt cele pe care le vedeţi dumneavoastră acum, înainte ca ele să alcătuiască un spectacol vizual real. Unele nu sunt finisate, ceea ce înseamnă că Mircea Enache ne-a lăsat să aruncăm un ochi în laboratorul lui de creaţie.
Şi ce vedem de fapt? O parte dintre noile sculpturi realizate într-o tehnică în care autorul e cu adevărat maestru: bronzul. Suntem, de asemenea, martorii definitivării unei vechi preocupări a sculptorului: omul şi condiţia lui efemeră în lumea fenomenală.
Criticii l-au numit pe Enache, aproape la unison, "anatomist". Dar el e mai mult decât atât: e un anatomist vizionar. Şi aş vrea să-mi permiteţi să mă joc puţin printre cuvinte. Lucrările lui sunt realizate în ronde bosse, adică fiecare unghi oferă o altă vedere a compoziţiei, ca să explic aproximativ înţelesul sintagmei. La Mircea Enache ronde bosse-ul presupune ca fiecare unghi din care privim să ne ofere o altă viziune şi, de fiecare dată, o altă dramă trăită de omul pieritor. În plus, compoziţiile lui au capacitatea de a intui şi de a sugera cu multă forţă ceea ce ar putea fi dincolo de universul vizibil. Noile lucrări ne spun că acolo e tot viaţă, diferită ce-i drept, dar fără de sfârşit.
Şi noile lucrări şi cele vechi s-au născut în atelierul de creaţie de la Constanţa, spaţiul în care artistul îşi consumă şi transformă neliniştile şi întrebările în opere de artă durabilă şi capabilă să vorbească despre fiinţa umană, cu toate ale ei.
MIRCEA ENACHE
sculptor
Născut pe 3 februarie 1953 la Galaţi.
Absolvent al Institutului de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu" din Bucureşti, în 1979.
Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, membru fondator al Fundaţiei HAR.
Expoziţii personale: Galaţi (1979), Bucureşti (1984, 2000), Constanţa (1995).
Lucrări de artă monumentală: Bustul pictorului Lucian Grigorescu, Medgidia (1997), Apostol, gara Basarabi (1997), Calea omului, Râmnicu Vâlcea (1999), Omul, Hotel Dana din staţiunea Venus (2000).
Expoziţii de grup (selectiv): din 1979 participă constant la Saloanele naţionale de artă plastică, municipale şi republicane; Arta în drum spre muzeu - Râmnicu Vâlcea (1999), Artă pentru viaţă - Bucureşti (2003).
Expoziţii internaţionale: (1980-2000): Montreal-Canada, Berlin-Germania, Erfurt - Germania, Volos - Grecia, Eisenstadt - Austria, Budapesta - Ungaria, Yokohama - Japonia, Veneţia - Italia, Ravenna - Italia, Roma - Italia, Viena - Austria, Ulm - Germania, Regensburg - Germania.
Tabere de creaţie: Basarabi - Constanţa (programul Habitat şi artă în România, ediţia 1997), Râmnicu Vâlcea (programul Habitat şi artă în România, ediţia 1998-1999), Râmnicu Vâlcea (programul "Tradiţie şi Postmodernitate", ediţiile 2001, 2003).
Premii: Premiul pentru ambient al Uniunii Artiştilor Plastici din România pentru programul Habitat şi Artă în România, ediţia 1997, Premiul pentru Sculptură al Uniunii Artiştilor Plastici din România (2000).
Contact: Studio: Bulevardul Mamaia 298-300, Constanţa - România; telefon: 0744 350 910, 0241 54 24 72.