Alexandru Grosu la Serata Muzicală

Motto: Stau şi mă tot gândesc, să mă apuc de sculptură, să nu mă apuc de sculptură?
Galerie Alexandru Grosu Cel mai greu îmi vine să scriu despre acest sculptor, prieten drag, moldovean mucalit şi pricinos pe care l-am cunoscut tot la Basarabi, în plin spectacol al creaţiei. O creaţie săvârşită ritualic, sub aripa harului.
Îmi vine greu să scriu pentru că el s-a retras iar din lume. Nu ne vedem cu lunile sau cu anii şi puntea aceea diafană, ţesută din firele bucuriei de a fi alături şi de a avea ceva în comun s-a rupt inexplicabil.
– De ce nu-l cunoaşte lumea pe Alexandru Grosu? De ce nu se vorbeşte nimic despre creaţia lui? i-am întrebat pe diverşi critici şi colegi de-ai lui.
Cineva mi-a dat un răspuns care m-a liniştit:
– Oamenii serioşi îl cunosc pe Alexandru Grosu.



Basarabi, 1997, toamna
Alexandru Grosu îmi vorbeşte la persoana a doua plural. Şi eu la fel.
Încet-încet, îşi ia inima-n dinţi şi-mi spune pe nume:
– N-ai vrea să sculptezi? mă întreabă după primele două zile.
– Aş vrea, de-aş putea, maestre.
– Vrei să-ţi arăt eu că poţi?
Îşi potriveşte sculele, priveşte bolovanul de calcar proaspăt adus de la cariera Sitorman, îl pipăie, bate uşor în el, pare mulţumit. E taberist vechi, încercat. Altceva nu ştiu despre Grosu. O vreme mă ignoră. Cred că se gândeşte ce să-i facă pietrei şi probabil a uitat de mine. Artişti...!
– Hai să căutăm o piatră şi pentru tine. Una mică, frumoasă, hai! Şi începe să umble prin parcarea devenită şantier când nici nu mai visam să-l aud vorbind.

În tufe zăresc ceva ce ar putea fi piatra căutată şi i-o arăt.
– Ce zici de „pietricica” asta, e bună?
– Perfectă, asta e! Hai să ţi-o urc aici pe bolovanul cel mare. Aşa vezi, priveşte-o şi încearcă să te împrieteneşti cu ea!
Privesc piatra, încântată de forma şi accidentele de pe suprafaţa ei iar Andi dispare din raza mea vizuală. Revine după câteva minute cu o sticlă de vin. Bun, curat, din strugurii de la Murfatlar. Ridică sticla în aer şi toarnă vin peste bolovănaşul meu şi peste viitoarea lui lucrare.
– Gata, fii atentă la mine! Ãsta e ciocanul şi ăsta e şpiţul. Nu te uita aşa, pune mâna pe ele! Invers, că nu eşti stângace! Acum fixează şpiţul în piatră, uite aşa, şi loveşte uşor cu ciocanul. Da’ uşor, înţelegi? Nu strânge aşa! Cu blândeţe!
– Dar nu înţeleg cum să fixez vârful şpiţului!
– Fii atentă la mine! Ascultă cum bat eu! Încearcă să prinzi ritmul! Auzi? E muzică. Norocul meu că m-a dat tata la vioară când eram mic.
Iau sticla cu vin şi trag o duşcă zdravănă. Chiar mie mi se întâmplă toate astea? Mă cuprinde o ameţeală uşoară, un fel de beatitudine cum n-am mai simţit din adolescenţă, când mă îndrăgosteam. Ce ar fi dacă aş lua-o în serios şi aş ciopli şi eu?

– Maestre, gata! Dă-mi sculele să văd dacă am deprins prima lecţie. Dar tu cu ce o să mai lucrezi?
– Bravo, namilă! Crezi că numai sculele astea le am eu? Uite aici geanta cu tot ce trebuie. Astea mititele erau pregătite pentru tine.
Şi se îndreaptă agale spre bolovanul lui, apoi începe să traseze contururi cu cărbunele. Eu prind uneltele, cum mi-a arătat el şi încep să bat. Iar nu mă bagă în seamă o vreme, preocupat de lucrarea lui. O lovitură de ciocan aplicată aiurea, pe lângă şpiţ, îmi zdreleşte mâna stângă şi bolovanul meu se împestriţează de sânge.
– Maestre, mi-am fript un ciocan în mână!
Andi Grosu începe să râdă în hohote, destins după încordarea de mai devreme:
– Exact asta trebuia să ţi se întâmple, măi namilă! Acum încearcă să înţelegi ce vrei să faci cu piatra aia, că doar n-o s-o pisezi aşa pe toată!
Seara, la masă, scormonesc în punguţa de piele de la gât şi găsesc în ea două monede poloneze: groşi. Cu una dintre ele îi plătesc lui Andi Grosu învăţătura. A doua zi, de dimineaţă, când deschid uşa camerei, de clanţă stă atârnată o pană pentru despicat blocuri de piatră, piesă grea, din oţel, şi de ea e prinsă cu sârmă o floare dintre cele care cresc spontan în curtea Motelului Debarcader.
După vreo săptămână abia, încep să înţeleg ce vrea să devină piatra mea. Andi ciopleşte alături, foarte concentrat. Sticla cu vin, pachetul de Carpaţi şi casetofonul din care răsună muzica lui J.J. Cale stau de jur împrejur, delimitând perimetrul nostru de lucru, al meu şi al lui Andi. Din când în când, el ciuleşte ureche şi strigă la mine:
– Bate mai rar, chinui piatra!

Când iau o pauză privesc spre lucrarea lui care se desprinde parcă fără nici un efort din masivitatea calcarului. Lucrează firesc, ştiind în fiecare moment exact ce trebuie să facă. Cred că forma finală e gata în mintea lui şi acum nu face decât să înlăture piatra de prisos. E alb din cap până în picioare de praf de calcar. Când ciopleşte, bucăţele de piatră îi sar în barbă şi rămân acolo.
În fiecare zi car eu geanta grea cu scule, ca un ucenic ce sunt. Şi lui îi pare rău că mă căznesc, simt asta, dar nu încalcă regulile jocului.
Astăzi piatra mea a devenit o lucrare. Cred că de artă. Rănile de pe mâna stângă au prins coji de care sunt foarte mândră. Îmi privesc “opera” şi nu-mi vine să cred. Nu-mi vine să cred câte am trăit, cioplind-o. Nu-mi vine să cred că e atât de frumoasă, de concretă, deşi e alcătuită mai mult din durerile mele, alungate în piatră cu fiecare lovitură de ciocan. Izbucnesc în plâns, necontrolat, de faţă cu toată lumea. Andi mă ia sub aripa lui şi mă duce către ponton, să nu mai vadă ceilalţi cât “mă bucur” de ce-am făcut.

A venit rândul lucrării lui Grosu să fie amplasată. O cheamă Şah, plinul pietrei se joacă cu golul plasei metalice care face parte integrantă din compoziţie. Suprafeţele şlefuite alternează cu amprentele pe care timpul le-a lăsat pe chipul pietrei. Pare uşoară când o priveşti. Abia când e ridicată în macara îţi dai seama că atârnă câteva tone.
Ajungem la Valul lui Traian, între şcoală şi primărie. Aici va sta, de acum, pentru un timp mult mai îndelungat decât o viaţă de om, lucrarea lui Alexandru Grosu.
Muncitorii de la primărie au turnat fundaţia şi au adus brazde cu iarbă pe care le plantează împrejurul lucrării. Andi face piruete printre copiii de la şcoală, veniţi cu mic cu mare să vadă ce le-a adus nenea artistul. Îl trimite pe ucenic la buticul de peste drum să cumpere vodcă şi bomboane. Ucenicul se execută, deşi a luat cu el nişte vin. Când lucrarea e, în sfârşit, aşezată, ridic sticla cu vin în aer şi o vărs peste lucrarea lui Andi.

Bucureşti, februarie 1998
Ne-am adunat cu toţii la Andi Grosu, în atelierul de pe Strada Elie Radu: Augustin Ioan, Mircea Enache, Constantin Costache, Alexandru Nancu şi cu mine. Astăzi am semnat actele de înfiinţare a fundaţiei HAR, ai cărei membrii fondatori suntem noi, toţi cei de faţă. Gestul acesta e urmarea firească a reuşitei experimentului socio-artistic de la Basarabi.
Alexandru m-a uns secretar al fundaţiei şi mă pune să scriu un proces verbal. Drept care scriu:

Proces verbal
Încheiat astăzi 10.02.1998 de Adunarea Generală a Biroului Executiv al Fundaţiei HAR, cu ocazia vizitei de lucru la notariatele de pe Strada Tokio, sector 1, Bucureşti.
Cu această ocazie s-a băut vodcă la paHAR (Hermanstadt şi Boero) şi s-au consumat cartofi copţi în soba lu’ Grosu, cu parizer, măsline şi ceapă roşie degerată. Desert: seminţe.
Ne-au vizitat diverse persoane, fără nici o treabă.

După momentul vesel, profit de ocazie şi-l întreb pe Andi, care pare bine dispus:
– Maestre, ce-ar fi să veniţi şi dumneavoastră la Serată? Că prea sunteţi mare artist şi lumea ar trebui să vă cunoască. Uitaţi, Mircea şi Alexandru au fost deja şi n-au păţit nimic.
Namila de la Basarabi şi-a schimbat între timp dimensiunile:
– Piticule, ştiu şi eu? De ce vrei să-mi faci una ca asta? Nu pot, Nina zice că sunt bolnav şi mă trimite la analize.
– Lasă domnule analizele pentru când o să fii bolnav! Trebuie să vii, că ai ce să arăţi. O să am eu grijă să te cunoască lumea, chiar şi fără voia ta.
– Nu pot, toate lucrările mele sunt prin tabere. Ia-le pe alea!
– Trebuie să ai tu pe undeva lucrări mai mici. Plastică de atelier maestre, ce naiba?
– Păi, sunt la Oroveanu, la Artexpo...
– Mergem şi le luăm de acolo, intervine calm Alexandru.

Studioul 3 al Televiziunii, martie 1998
Alexandru Grosu e al şaptelea artist care vine la Serată. De data asta lucrurile sunt ceva mai complicate. I-am adus lucrările de la depozitul Artexpo, le-am transportat la Televiziune şi acum le privesc asamblate. Sunt destul de mari şi a fost ceva de lucru. Toate sunt din lemn, din diverse cicluri de creaţie: Troiţă, Arc, Pod, Poartă.
Nu cred că Andi Grosu are dificultăţi în prelucrarea vreunui material. Modelează şi ciopleşte cu aceeaşi uşurinţă. Stăpâneşte perfect meşteşugul. Cel puţin acum însă mi se pare că lemnul prelucrat după tehnica strămoşească a cioplirii de porţi şi de roţi îl reprezintă cel mai bine. Dezasamblate, părţile lucrărilor n-au nici un înţeles. Asamblate însă, compun un întreg din care răzbat cu atâta pregnanţă forţa şi talentul artistului încât orice comentariu sună ca motorul de Dacie pe lângă unul de tanc. Nu apar mari diferenţe între plastica de atelier şi lucrările monumentale. E o dovadă în plus că monumentalitatea n-are nimic de-a face cu dimensiunea. Umorul şi bonomia sunt imposibil de ascuns în ansamblul pieselor lui Alexandru Grosu. Lucrările lui nu sunt altceva decât felii de viaţă smulse trecerii timpului, cu o pasiune ardentă.
Marele inconvenient vine din faptul că trebuie să cunoşti şi omul pentru a-i înţelege bine arta. Şi vai!, Andi Grosu e mai artist decât toţi artiştii: capricios, izolat, imprevizibil şi plin de hachiţe. Iar aceasta e, culmea, prima lui expoziţie personală. Şi în direct. Iar eu trebuie să o vernisez în condiţiile în care, adus aici aproape cu forţa, după îndelungi campanii de convingere, Andi e timorat total de cadru, de expunere, de confruntarea cu Iosif Sava.
Îl plimb prin televiziune, la bar şi la machiaj. La mine machiajul durează mai mult. Când ieşim zice foarte serios:
– Piticule, mi-e clar acum că tu ai pile în televiziune. Păi pe tine te-au coafat, te-au dat cu ruj, cu pudră, cu toate alea şi mie mi-au dat doar aşa de două ori cu buretele pe faţă şi pe chelie...
Domnul Sava îi are ca invitaţi în seara aceasta pe Gabriel Liiceanu şi pe Stelian Tănase. Din pricina “lemnelor” lui Grosu, studioul pare mai mic şi mai cald, aproape protector. Amfitrionul e într-o dispoziţie de zile mari, foarte zâmbitor şi mulţumit de ambianţă. În timpul emisiei îl simt pe Andi din ce în ce mai încordat. Ne vine rândul:
– Luiza Barcan, aveţi cinci minute să-l prezentaţi pe Alexandru Grosu. Cine e Alexandru Grosu? Spuneţi, vă rog, dar fără să barcanizaţi! (Asta înseamnă: fii la obiect, lasă teoriile şi elucubraţiile).
Moda ridicatului în picioare a trecut. Stăm jos, la pupitrul nostru. Vorbesc despre Andi ca despre un mare şi nedescoperit artist. Şi nu exagerez. Spun exact ce cred, dar mi-e aproape imposibil să încropesc un dialog cu artistul care s-a pierdut complet. Probabil e vina mea că, luând lucrurile prea în serios, chiar în tragic uneori, nu reuşesc să adaug un plus de naturaleţe şi de umor prezentării mele. Dar Iosif Sava ştie şi cum să iasă şi cum să te scoată din momentele dificile. Comunicăm deja nonverbal. Ochiul camerei insistă asupra lucrărilor din studio şi după ce monologul meu ia sfârşit. Iar lucrările pot fi văzute de sute de oameni, cu toate detaliile lor, mai grăitoare decât artistul “mut ca o lebădă”.



Alexandru Grosu prelucrează cu talent şi cu ingeniozitate tehnică materiale dintre cele mai diverse (bronz, piatră, lemn), în sculpturile sale, fie ele monumentale, fie lucrări de plastică mică. Artistul se simte însă ataşat, în mod special, de lemn. El propune o poveste intrinsecă fiecărei lucrări, o poveste care se încheagă din compunerea unghiurilor de vedere. Nici o formă dintre cele realizate de el nu există autonom, despărţită de conţinutul ei narativ-ideatic. În majoritatea lor, lucrările lui Grosu sunt dezasamblabile şi dinamice. Atenţia artistului rămâne în mod constant atrasă de raporturile antagonice plin/gol, vertical/orizontal, static/dinamic. Indiferent de materialul folosit în sculpturile lui, structura naturală a suprafeţei intră în dialog cu textura elaborată.
Arta lui Alexandru Grosu, de o sinceritate extremă, este ataşată în egală măsură modernităţii şi moştenirii tradiţionale.



ALEXANDRU GROSU

Sculptor

Născut pe 20 iunie 1956 la Suceava.
Absolvent al Academiei de Artă din Iaşi în 1983.
Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România.


Expoziţii de grup (selectiv):
Din 1983 participă la majoritatea saloanelor municipale şi republicane de artă, l
Saloanele de sculptură mică din Bucureşti şi la expoziţia anuală Desenele sculptorilor,
Expoziţia memorială "George Apostu" - Bacău (1991), Constanţa (1997),
Brâncuşiana - Târgu Jiu (1999),
Arta în drum spre muzeu - Râmnicu Vâlcea (1999).


Tabere de creaţie:
Câmpulung Moldovenesc (1984), Sălişte - Sibiu (1985), Sighetul Marmaţiei (1987), Macea - Arad (1988), Soveja -Vrancea (1990), Sibiu (1992), Chişinău - Basarabia (1992), Ardjelovac - Iugoslavia (1994), Bacău (1996), Galaţi (1996), Basarabi – Constanţa (Habitat şi Artă în România, 1997), Râmnicu Vâlcea (Tradiţie şi Postmodernitate, 2000), Târgu Jiu (Brâncuşiana, 2001), Tulcea (2002).


Premii:
Bursa Uniunii Artiştilor Plastici (1986),
Premiul pentru sculptură - Câmpulung Moldovenesc (1984),
Premiul Ziariştilor la Expoziţia memorială "George Apostu" (Bacău, 1991),
Premiul Uniunii Artiştilor Plastici pentru artă ambientală (1992, 1997 - pentru programul Habitat şi Artă în România).

Contact: tel. (021) 320 74 72