Este prietenul meu şi al Seratelor muzicale TV.
Vă veţi mai întâlni cu el în următoarele articole pentru că el este dintre cei gata să renunţe la lucrurile mărunte pentru o idee frumoasă, chiar utopică.
E un sculptor mai special: puţin productiv şi intens reflexiv. Rătăcit printre paginile cărţilor, pierde uneori contactul cu realitatea imediată, la care revine doar dacă are ceva serios şi concret de făcut.
Am fost alături tot timpul în ritualul săptămânal al Seratelor. Fără ajutorul lui, mulţi dintre artişti n-ar fi ajuns sâmbăta în studio decât, cel mult, ca persoane. Pentru realizarea întregului spectacol a fost nevoie de lucrări de artă, uneori mari, care au trebuit să fie transportate şi asamblate la faţa locului. A fost nevoie de o concepţie scenografică compatibilă cu vizualizarea cadrului prin ochiul camerei video. Mulţi dintre scenografii de televiziune nu ţin seama de faptul că imaginea generală a cadrului ajunge la telespectator prin intermediul unui aparat optic complex, cum este camera de luat vederi, şi că acest cadru presupune un alt tip de compunere a obiectelor. De aceea, nu puţine au fost altercaţiile cu scenograful de serviciu, mereu altul, pus în situaţia de a face ceva neobişnuit pentru el. A mai fost nevoie, în plus, de o privire lucidă şi mai detaşată, care să observe inadvertenţele. Acesta a fost Alexandru Nancu. Domnul Sava i-a ascultat întotdeauna sugestiile şi l-a preţuit ca om dar şi ca artist, cum aveam să-mi dau seama mult mai târziu.
Ori de câte ori a fost nevoie să conving un artist că apariţia lui pe micul ecran nu-i va aduce nici un prejudiciu, Alexandru a plusat cu argumente venite din partea lui, ca membru al aceleiaşi bresle şi, totdeauna, conjugarea argumentelor noastre a dus la lămurirea respectivului timid.
Alexandru Nancu e un artist-gânditor, frământat mai ales de conţinutul spiritual al operei de artă. Respinge forma fără conţinut, oricât de plastică ar fi ea. În viziunea lui, aflată în acord cu cea a lui Titus Burckhardt, nu forma îşi construieşte conţinutul ci invers, conţinutul dictează formei apariţia şi expresia.
Tânjeşte după epoci aurorale şi culturi îndepărtate, când artele nu puteau exista autonom, în afara unei doctrine sacre.
Prietenia cu prea timpuriu dispărutul poet Cristian Popescu l-a ajutat să-şi construiască un sistem propriu de valori. Proiectele lor comune nu s-au finalizat, din păcate. Împreună au încercat să transpună sacralitatea în limbajul poeziei şi în cel al sculpturii. Între căutările lor, doctrina creştină avea întâietate. Ea a rămas şi astăzi pentru Alexandru izvorul inepuizabil de inspiraţie.
Simbolistica creştină preluată direct de la izvorul viu al Noului Testament, al scrierilor patristice, al icoanei şi frescei bizantine conturează încet şi sigur anatomiile pneumatolofore, pe care Alexandru le situează la graniţa dintre figurativul recognoscibil şi spiritualitatea creştină, concentrată într-un element anatomic capabil să o evoce. Mâna omului sau a sfântului pe care o ciopleşte sau o modelează Alexandru Nancu poartă semnele supliciului, binecuvântează sau adăposteşte în rana făcută de cui bobul de grâu. Acesta, germinând, devine pâinea transfigurată în trupul lui Iisus prin taina euharistiei.
Permanent îndoit de sine şi de căutările lui, cred că Alexandru a fost convins până la urmă să vină la Serată nu de mine, ci de remarca unui privitor de condiţie modestă, intervenită providenţial la începutul anului 1998. Acest privitor, văzând din întâmplare lucrările lui Alexandru a exclamat: Uite mâinile lui Dumnezeu!
Basarabi, 1997, toamna
Alexandru Nancu vine primul în tabără şi pleacă ultimul, după ce au căzut primele zăpezi peste lucrările amplasate. E coordonator de program şi are de realizat şi o lucrare de artă. Ca să-l tachinăm ne adresăm cu Şefu’ sau Domnu’ diriginte de şantier. El trebuie să rezolve toate neajunsurile, nu puţine, să poarte discuţii interminabile cu primarii şi diverşi şefi mai mici, cu muncitorii mahmuri care nu prea înţeleg ce li se cere.
Nouă ne arde tot timpul de glume, lui, din lipsă de timp, nu prea. Dar oare de ce mă mai întreb cine a fost sufletul taberei? Doar el ne-a sudat pe toţi, datorită generozităţii ideii lui ne-am întâlnit şi am trăit o experienţă pe care, cu mult noroc, o trăieşti o singură dată în viaţă.
Ne aminteşte de grotele de la Basarabi, aceste bisericuţe rupestre săpate în cretă în secolul X-XI. Ne vorbeşte revoltat despre starea lor de conservare deplorabilă, despre nepăsarea şi demagogia celor responsabili. Lucrările de restaurare, începute cu vreo zece ani în urmă, sunt abandonate, iar betonul folosit cândva la consolidări contribuie la sporirea umidităţii care macină creta şi şterge zgraffiti-urile de acum zece secole: simboluri creştine şi paleocreştine de o mare încărcătură spirituală.
– N-ar trebui să le filmezi?
Ideea nu e rea, dar s-a mai pus în practică şi altă dată. Când apare Dan Romeo, colegul meu operator la televiziune, să filmeze lucrările de la simpozion, îl înghesuim în grote cu tot cu camera video. În lipsă de lumină, Alexandru improvizează o torţă pe care o unge cu benzină din Dacie şi pornim toţi trei, mai mult de-a buşilea, să descoperim micile altare săpate în pereţii dealului de cretă şi să fixăm, măcar în memoria peliculei, puţinele semne zgraffitate care se mai păstrează: hrisomoanele, peştii, floarea de crin, ciorchinii de strugure.
Alexandru caută în zadar literele runice şi iepurele, simbolul neofitului, cum ne-a învaţat Răzvan Theodorescu. S-au şters. Umezeala le-a trecut definitiv în amintire.
Într-una dintre galerii, Romeo mă surprinde în contra luminii şi strigă la mine să stau pe loc. Iar eu îngenunchez şi ridic mâinile:
– Filmează-mă aşa, ca orantă, apariţie supranaturală în grotele de la Basarabi şi dăm filmul la PRO TV, pentru ştirile senzaţionale!
De fapt, încercăm toţi trei să nu ne lăsăm copleşiţi de stinghereala pe care o simte muritorul conştient de condiţia lui, atunci când “profanează” un asemenea monument. E adevărat, pe alţi vizitatori clandestini nimicnicia i-a îndemnat să zgârie în pereţii de cretă cuvinte ce nu pot fi reproduse sau pur şi simplu propriul nume. Zgraffiti-urile contemporane sunt deja mai multe decât cele originare.
După ce filmăm tot ce se mai poate filma, ne vine ideea să ştergem porcăriile de pe pereţi şi apoi să căutăm printre bucăţile de cretă desprinse din masa zidului pe acelea care mai au însemne străvechi. Şi tot umblând aşa, în genunchi, inspirând mari cantităţi de praf, găsim până la urmă într-un morman de moloz şi gunoi trei astfel de fragmente cu hrisomon, floare de crin şi peşte.
Imaginile filmate de Dan Romeo, împreună cu un interviu pe care l-am realizat ulterior cu Răzvan Theodorescu, au devenit un film de 13 minute, un fel de S.O.S. Basarabi, care sper să fi contribuit şi el la reluarea actualelor lucrări de restaurare de la complexul de biserici rupestre.
La Basarabi, Alexandru Nancu, redutabil adversar al mitului artisticităţii şi al amprentei sensibile lăsate de mâna artistului pe lucrarea de artă, îşi realizează sculptura în co-autorat cu arhitectul Augustin Ioan, simpatizant şi apoi partener fidel al programului Habitat şi Artă în România.
Cele două masive cuburi de piatră sprijinite, în ciuda gravitaţiei, pe câte un colţ şi profilul spaţial de oţel sudat şi vopsit în albastru se reflectă într-o oglindă de apă. Întreg ansamblul este amplasat în oraşul Basarabi, în faţa primăriei, pentru că nici măcar această zonă centrală n-are, înainte de intervenţie, prea multă personalitate.
– Mulţumesc pentru că m-ai adus să filmez lucruri atât de speciale şi oameni adevăraţi, zice Romeo, suflet mare şi mare meşter în imagini, după amplasarea ultimei lucrări, seara, dârdâind în faţa motelului Debarcader, în aşteptarea peştelui fript de Tora Pastuch (artistă decoratoare din Constanţa şi prietenă), când din noapte răsună vocea lui Andi Grosu:
– A venit iarna, uite, omul alb face focul!
Studioul 3 al televiziunii, 17 ianuarie 1998
Alexandru Nancu e al treilea artist invitat la Serată, după Mircea Enache şi Teodor Moraru. Timp de două săptămâni şi-a recuperat şi recondiţionat desenele mai vechi, a strâns de pe unde erau împrăştiate Mâinile lui Dumnezeu şi a modelat alte câteva, direct în ceară, ca prim stadiu înaintea turnării în bronz. Una dintre ele chiar are aspect de relicvă sacră. Pare mâna mumificată a unui martir creştin. Patina cerii dă impresia de stagnare definitivă a descompunerii induse prin moarte. Degetele mâinilor sunt mult alungite şi le poţi privi ca pe nişte receptori de energie supraumană. Aşezarea lucrărilor în cadru ne dă ceva bătaie de cap. Regizoarei îi vine ideea inspirată să le concentreze într-un singur punct al studioului şi să le scalde într-o lumină caldă. Alcătuim, în cele din urmă, un colţ în care sculptura stă aşezată pe postamente iar desenele sunt lipite pe nişte panouri mari, de jur-împrejur.
Credeam că Alexandru e mai puţin emotiv decât ceilalţi dar constat că, în ciuda masivităţii lui, e descoperit în faţa furtunii ce va să vină. Neliniştea mea sporeşte la venirea intempestivă a domnului Sava care „îmi porunceşte” să traduc simultan, din engleză, în timpul emisiunii, un film despre India pe care nu l-am mai văzut niciodată. Povestea cu traducerea simultană nu e de nasul meu, aşa că intru în panică înainte de începerea emisiunii.
Invitaţii domnului Sava sunt Bogdan Ficeag şi Mircea Itu, iar tema dezbaterii e India. Toţi trei au fost pe acolo. Domnul Sava vreo două săptămâni, după care s-a întors foarte impresionat de sărăcia acelei ţări. Lui Bogdan Ficeag îi fuseseră suficiente câteva zile ca să scrie o carte. Mihai Itu e singurul care a stat mai mult în India, pentru a studia cultura şi civilizaţia acestei ţări. Domnul Sava îl prezintă, generos, ca pe un important indianist, urmaş al lui Mircea Eliade.
Emisiunea începe şi ne prindem repede că nici unul dintre colocutori nu cunoaşte bine ţara devenită subiect de Serată. Se întrec în aprecieri turistice şi cel mai superficial e, culmea, autorul cărţii. Am revelaţia unei emisiuni ratate. Mircea Itu n-are anvergura intelectuală a domnului Sava sau poate nu are darul comunicării. Nu mai simt fluidul acela invizibil care leagă de obicei regia de emisie de platou. Discuţiile se tot lungesc. Alexandru mai are puţin şi dă în clocot. Vine şi rândul filmului pe care trebuie să-l traduc. Nu aud bine sonorul, mă bâlbâi şi nu mă pot sincroniza cu textul în engleză. Până la urmă o las baltă, fie ce-o fi! Providenţa îmi vine în ajutor şi apare o binecuvântată defecţiune pe calea de sunet, aşa încât practic nu se aude mai nimic din dublajul meu amatoristic. N-apuc să-mi revin şi domnul Sava ne dă cuvântul. Îi spune lui Alexandru să se ridice şi el sare în picioare ca un elev scos la tablă. Mişcarea lui mi se pare bruscă şi inabilă, aşa că rămân eu aşezată pe scaun, de unde reuşesc să-l prezint. Domnul Sava începe să-l interogheze cu privire la simbolistica mâinii, iar intervievatul îşi găseşte mai greu cuvintele. Şi le găseşte totuşi, dar e cam pierit. Încerc să-l salvez, însă figura nu-mi ţine în totalitate. Domnul Sava îi întreabă pe invitaţi ceva despre legătura dintre forma mâinii şi India. Nu mai e nimic de făcut. Norocul nostru rămâne tot camera video care insistă asupra lucrărilor lui Alexandru, ca să suplinească un discurs sublim ratat de noi toţi.
În prima zi de căutări la videotecă a casetelor cu Seratele, când pregăteam emisiunea din 22 august 1998, acea Serată regală, am dat peste înregistrarea emisiunii despre India. Era singura dintre casetele cu artişti prezenţi la Serate pe care domnul Sava scrisese cu mâna lui: Vernisaj Alexandru Nancu.
La Galeria virtuală Alexandru Nancu vă invită să cunoaşteţi o altă latură a creaţiei lui artistice: grafica. Este vorba, de fapt, despre acelaşi tip de căutări care poate fi regăsit şi în lucrările lui de sculptură. Doar limbajul e altul. Motivele şi universul de forme sunt aceleaşi.
Alexandru Nancu visează de multă vreme anatomii dezrobite de materialitate. Icoana şi, în general, toate reprezentările de sorginte bizantină sunt pentru el izvorul viu, cu apă netulburată. Mâinile hieratice, cărora le este refuzată tentaţia desenului „frumos”, imaginează anatomii sacralizate prin puterea Duhului, cel care dă oricărei forme vii adevărata expresie. Mâna, esenţializată până la a fi doar o linie unduită animată parcă de pneuma divina, evocă momentele de maximă semnificaţie mistică ale trecerii lui Hristos prin lume: Înmulţirea peştilor şi a pâinii, Taina Euharistică, Rugăciunea, Răstignirea şi Învierea. Mâna fără anatomie din aceste desene sugerează trupul „nestricăcios”, trupul cel nou, pe care l-au primit sfinţii şi pe care-l va primi şi omul îndumnezeit, la sfârşitul vremurilor.
Alexandru Nancu
sculptor, graphic designer
Născut pe 4 august 1959 în Bucureşti.
Absolvent al Academiei de Artă din Bucureşti în 1983.
Membru fondator şi director al fundaţiei HAR (iniţiatorul programelor Habitat şi Artă în România şi Tradiţie şi Postmodernitate), redactor şef al revistei Ianus profesor asociat la Universitatea de Arhitectură "Ion Mincu" din Bucureşti din 2001.
Expoziţii personale:
Simetrii, Bucureşti (1983),
Chipul Pietrei, Bucureşti (1986).
Expoziţii de grup (selectiv):
din 1983 participă la majoritatea saloanelor naţionale de artă şi la saloanele de sculptură mică, Brâncuşiana – Târgu Jiu (1999), Râmnicu Vâlcea (1998),
Arta în drum spre muzeu – Râmnicu Vâlcea (1999),
22 de măşti la Veneţia – Italia (2000),
Regăsirea memoriei – Palatul brâncovenesc de la Potlogi (2001),
Visări Levantine – Institutul de Cultură şi cercetare Umanistică, Veneţia – Italia (2003).
Tabere de creaţie:
Săliştea – Sibiu (1983),
Măgura Buzăului (1984),
Babadag (1986), Scânteia (1988),
Habitat şi Artă în România – Basarabi şi Râmnicu Vâlcea (1997, 1998–1999),
Tradiţie şi Postmodernitate - Râmnicu Vâlcea (2000, 2001, 2002),
Brâncuşiana – Târgu Jiu (2002).
Premii:
Premiul revistei Amfiteatru (1984),
Premiul Comitetului de Cultură Arad (1985),
Premiul revistei Convorbiri literare - Iaşi (1987),
Premiul pentru ambient al Uniunii Artiştilor Plastici din România pentru programul Habitat şi Artă în România, ediţia 1997,
Medalia de argint a oraşului Râmnicu Vâlcea pentru merite culturale deosebite (2000).