Boncăluit de tineri români la export

O ştire, nu tocmai proaspătă, ne spune că grupul basarabean O-zone are un succes nebun în Italia, cu melodia Dragostea din tei (aia cu "haila-hi... haila-ha... "). Ştirea ne şi desluşeşte legenda care a însoţit triumfala pătrundere în topurile italieneşti a terţetului trans-prutean. Un DJ de la un radio italienesc a desluşit titlul în română al cîntecului şi a inventat, mai mult ca să adauge o picanterie în program, pe lîngă exotica - pentru ei, acolo-n Cizmă - melodie, trăznaia cum că în România se obişnuieşte să se facă... dragoste în tei! Ha-ha... nu în poiană, nu în tufiş, ci colo-sus, pe crengi, ca guguştiucii... Aşa-s românii ăştia, ia auziţi-i cum boncăluie: haila-hi... haila-ha... lor acolo le place s-o facă, pe scoarţa crengilor - atavism probabil din vremea cînd nu coborîseră încă din copac... Sau poate îşi atîrnă un hamac (de-ăla care se leagănă: haila-hi... )? Şi comentariile se pot însăila pe acelaşi fir, la infinit...

Ce contează? În definitiv, ăsta-i un pretext, un mit, un truc publicitar. Dacă macaronarii ăia sînt atît de fraieri încît chiar cumpără discul ca să audă strigătul de Tarzan al amorezilor români, mai fraieri am fi noi să le spulberăm iluzia... De cînd nu ne mai enervăm la ce a făcut Hollywood-ul din Dracula, ba chiar îi acceptăm trucurile, dacă nu chiar le şi cultivăm şmechereşte, ne-am tăbăcit îndeajuns orgoliul, ca să mai ne deranjeze o nevinovată glumă de showbiz acolo, mai ales între noi, latinii...

Să ne oprim asupra idiosincraziilor eminesciene pe care această ştire ni le răscoleşte, prin ricoşeu. Primii care au rîs de alăturarea dintre O-zone şi Eminescu au fost DJ-ii de la radiourile noastre, cînd a venit rîndul lor să comenteze, mai ales că ştirea a apărut în preajma aniversării Poetului, cunoscut pentru a fi cîntat laolaltă dragostea şi teiul.

Dar e mai mult decît o simplă aberaţie radiofonică în această glosă (în metru de bandă FM): licărul Luceafărului pîlpîie chiar şi-n acest anecdotic fapt de subcultură. Eminescu a fost de vină şi de data asta! Autorul acestor rînduri, în calitate de textier şi bun cunoscător al metehnelor dizeurilor noştri, avansează cu deplină convingere o ipoteză: teiul din cîntec a apărut ca ornament liric ce maschează o proteză de rostire. Pur şi simplu, hăulitorilor de la O-zone, ca mai toţi interpreţilor profesionişti, le vine greu să cînte anumite vocale problematice, precum ă şi, mai ales, î. Chiar se fac glume pe seama cîntăreţilor de operă, pentru obiceiul de a deforma versuri întregi din libret, doar ca să "dea mai bine în gură". Şi e o dificultate reală: încercaţi să cîntaţi "chipul tău şi dragostea dintîi" şi veţi înţelege. Î-ul e acolo în silabă accentuată, fraza muzicală se sprijină serios pe el. Dacă n-am deschide-o un pic, vocala cu pricina sună hîd, urît, lălîu, rostirea ar rezulta îmbîcsită şi pîcloasă. Instinctiv, vocalistul caută o cale de înlesnire a cîntării. Aşa că... de la "dragostea dintîîîi" la "dragostea dinteeei" pasul s-a făcut de la sine. Dar... dacă tot pronunţăm aşa, ce-ar fi să modificăm şi textul ca atare, să zicem - şi aici intervine reminiscenţa de care aminteam - "dragostea din tei"? Sună poetic, sună fantezist, sună melancolic. Sună evanescent şi eminescian. Să-l lăsăm aşa...

O soluţie tehnică, ambalată poetic, s-a dovedit nesperat de ingenioasă şi a determinat soarta fericită a unui cîntecel de dragoste cu versuri manieriste şi indiferente. Încă o dovadă a geniului lui Eminescu...


Scrie un e-mail autorului la [email protected].