Meserie!

Întâmplarea face să cunosc îndeaproape lucrările firmei MB Studio, întrucât Marius Marcu Lapadat mi-a fost ani buni coleg de catedră. Am avut ocazia să discutăm îndelung asupra câtorva puncte care ţin de "poetica" locului său în această mică echipă de proiectare. Am lucrat împreună într-un proiect de cercetare cu finanţare internaţională, răstimp în care am şi văzut împreună câteva ţări ex-comuniste. Ştiu aşadar cum reacţionează nu numai în raport cu mediile cunoscute, ci şi cu cele în întregime noi. De asemenea, am privilegiul de a cunoaşte majoritatea lucrărilor sale anterioare, inclusiv pe cele rămase în stadiul de proiect de sertar. "Meme", cum îi spunea profesorul Dâmboianu, şef de catedră la Studiul Formei-Design (zisă şi Stufo), unul dintre cei cărora le datorăm amândoi venirea în şcoala de arhitectură de la Bucureşti, se prenumără, bunăoară, printre puţinii români premiaţi la prestigiosul concurs japonez pentru arhitectură de sticlă al firmei Schinkenchiku (alături de Horea Gavriş). A fost de asemenea recunoscut, după 1989, la bienale succesive de arhitectură ale UAR. Acum se ocupă remarcabil, aş zice, de studenţii săi de la Facultatea de Arhitectură de Interior.
 
În acelaşi timp arhitect de interior şi persoană mondenă, Meme poate fi găsit în proximitatea grupurilor sau evenimentelor interesante, având însă aerul că se află acolo întâmplător, sau fără voie. A învăţat lecţia esenţială a conservării eforturilor, astfel încât modul în care lucrează reflectă acest deziderat: punct ochit-punct lovit. Lucrarea executată - niciodată de amploarea celor care s-au tot făcut în perioada post-1989 din bani publici - este întotdeauna de o calitate atât de evidentă, încât aceasta îi îngăduie arhitectului să trăiască în spaţiul public arhitectural, la vârful lui, până la următoarea "lovitură". Arhitectul transformă în bijuterie, cu un minimum de mijloace şi, adeseori, cu materiale mai degrabă oarecare spaţii delabrate, extrăgându-le imediat din anonimatul în care fuseseră uitate.
 
Îmi place senzualitatea lucrărilor lui Meme. Senzualitatea este unul dintre atributele esenţiale ale arhitecturii de bună calitate de oricând şi din aproape orice program. La Meme, senzualitatea vine însoţită adeseori de un aer nostalgic, care însoţeşte sau pune în operă într-un fel aparte chiar detalii up-to-date, ca în cazul panourilor pictate negru pe negru din barul Tunnel (prietenii ştiu de ce!) Într-un anumit fel, această retractilitate - niciodată vetustă în rezultate - îl caracterizează chiar pe autor, în acelaşi fel în care şi celelalte trăsături ale lucrărilor sale invocate aici deja (sau în cele ce urmează) o fac. Meme are încă ştiinţa, pe care mulţi au pierdut-o, de a se sfii în faţa încercării cu spaţiul. Dintr-o asemenea sfială ies adeseori efecte de o căldură cu totul specială.
 
Cred de asemenea că inteligenţa cu care arhitectul se orientează în spaţiul de proiectat, identificând din mers soluţiile arhitecturale cele mai eficiente şi, în acelaşi timp, cele mai expresive, este un talent special. Dacă mă uit la modul fie aproximativ-derizoriu, fie excesiv ca gestică şi ca rezultat în care ne sunt oferite de către unii colegi spaţiile de bar contemporan, nu pot să nu apreciez prin contrast gesturile simple, dar totodată sofisticate, ale arhitectului nostru.
 
Happening
 
Arhitectul intră în contact nemediat cu locul de amenajat, descoperindu-l pas cu pas. Deciziile pe care le ia sunt dictate de o complexă reţea de interacţiuni: loc / spaţiu vechi-client (buget)-arhitect (atmosferă dezirată / posibilă). Fiind valabilă această ecuaţie la toţi arhitecţii de calitate, trebuie observată în cazul lui Meme delicata sa abilitate de a ţine toate mingile în aer în acelaşi timp. Cu alte cuvinte, înaintând în experierea spaţiului de amenajat sau a locului pe care va sta un obiect viitor, arhitectul se bazează foarte mult pe capacitatea de comunicare a acelui spaţiu/loc. Locul dictează decizii viitoare - în limitele unui deviz, desigur.
 
Întâmplarea (care, atunci când eşti pregătit să o întâmpini, se scutură rapid de orice aer aleatoriu şi se supune, cuminte, unei maniere de proiectare) joacă aşadar un rol esenţial în lucrările lui Marius Marcu Lapadat. Spontaneitatea deciziilor, luat nu în mod neapărat la planşetă, adică departe de realitatea de pe teren, ci tocmai acolo, în/pe el, devine o marcă.
 
Nu este deloc uşor. Mulţi repetă la infinit "efectul de spontaneitate", Marius, dimpotrivă, ia decizia "adhocistă" cu aerul că este parte din mai vasta "conspiraţie" menită să schimbe un spaţiu oarecare într-unul cu semnificaţii adânci. Arhitectul crede mai mult în "nota de şantier" decât în Patul lui Procust care este proiectul ce precede execuţia. Încântător îmi pare efectul: atunci când priveşti rezultatul final, aparenţa este aceea a unui control total asupra spaţiului, care pare să fi fost îmblânzit aproape definitiv. Astfel lucrând, Marius se încadrează într-un lung şir de arhitecţi fenomenologi (la limită aflându-se cerinţa unora, de felul lui Cristopher Alexander din anii '80, de a abandona cu totul proiectul în favoarea angajamentului direct, nemediat şi corporal cu materia ce se cere structurată în opera arhitecturală). Cred că şi senzualitatea dintâi invocată aici se trage tocmai din această atitudine deschisă: arhitectul înaintează în spaţiul de organizat cu toate simţurile pregătite, cu toate fronturile deschise deodată, aşteptând neprevăzutul şi fiind pregătit să îl domesticească, parte din planul său "iniţial".
 
Instalaţie
 
De îndată ce am invocat mai sus întâmplarea (atent pregătită şi subtil încadrată în lucrarea finală) şi decizia luată ad-hoc, pe sit, trebuie să concedem că lucrările astfel realizate se supun "rigorilor" de un anumit tip ale instalaţiei. Lucruri provenind din universuri diferite, unele ready-made, altele alcătuite pe loc din ceea ce se află la îndemână, coexistă în lucrarea finală în echilibruri instabile, eterale şi nu rareori fluide. Ceea ce le leagă este atmosfera finală, precum faimoasele sosuri din cuisine française, împreunând ceea ce nicicum altfel nu ar fi putut să stea împreună. Estompa luminilor aşează de asemenea o patină coagulantă peste lucrurile existente, dispuse împrejurul tău la diferite înălţimi şi în cele mai stranii locuri (vezi oglinda din toaleta damelor de la Tunnel).
 
Detaliul
 
Meme este un artizan desăvârşit al detaliului, chiar atunci când acesta, în individualitatea lui, se distinge îngrijorător de mult de rest. Veţi observa uneori aceste disparităţi, precum fresca găsită (şi continuată) din Tunnel, care accentuează pe un ton grav acel modul din spaţiul barului (cel în care se şi dansează), la care se ajunge de asemenea printr-un coridor intens ca experienţă, al tablourilor negru pe negru pe metal, aduse de altundeva şi montate chiar colo. Arhitectul nu se fereşte aşadar să suprapună intens pe intens, atunci când fiecare dintre locuri o cer, chiar dacă parcursul arhitectural le leagă unul după altul, fără pauză. Lămpile şi scafele de lumină sunt nu rareori făcute artizanal, din hârtie, sârmă de cupru şi multă imaginaţie, într-o vreme în care cataloagele de corpuri de iluminat de toate felurile şi de toate semnăturile fascinează încă, precum o cutie neexplorată de jucării, pe mulţi arhitecţi români. "Tabloul" poate fi un detaliu de automobil de epocă sau de instrument muzical, ca în Yellow Bar, suflat apoi cu aerograful până când realitatea sa fotografică se estompează sub culoarea adăugată. Iar alături pot prea bine şedea obiecte "reale", precum violoncele sau discuri de gramofon.
 
Minimalism
 
Cum pot fi mariate minimalismul "à la roumaine" (dictat mai degrabă de puţinătatea mijloacelor financiare aflate la îndemâna arhitectului, sau de calitatea dezastruoasă a materialelor de construcţie şi finisaj autohtone) şi senzualitatea? Cum pot fi aduse împreună obiectul deja-făcut şi orfevrăria unuia închipuit pe loc din platbandă, sau sârmă, sau te miri ce alte nimicuri? Cum pot coexista noul şi vechiul, pre-existentul şi imaginatul, localul şi cosmopolitul? Iată cum: prin talentul artizanului-arhitect care le ţine pe toate laolaltă, în stranii parcursuri arhitecturale. Pentru că spaţiile lui Meme trebuie străbătute la pas, nu contemplate dintr-un singur punct fix. Ele se oferă, în prospeţimea şi spontaneitatea lor, din unghiuri ciudate, în compoziţii întâmplătoare uneori, dar întotdeauna interesante.
 
Experienţa unui loc de felul barului subteran nu se reduce, în cele din urmă, nici la calitatea cutărui detaliu, nici la subtilităţile prin care profesioniştii între ei îşi fac cu ochiul. Dimpotrivă, acestea sunt obiectul publicării în reviste de specialitate şi rămân adeseori aici. Ceea ce interesează în cele din urmă pe clientul arhitectului şi pe clientul... clientului arhitectului (respectiv al barului) este atmosfera. Or, aceasta este un animal straniu de surprins, compozit, indecidabil. Ansamblul poate fi cel mult pasabil chiar dacă, luate în parte, deciziile arhitectului fuseseră excelente. Or, dimpotrivă: atmosfera barurilor lui Marius Marcu Lapadat este încântătoare, deşi (sau, poate, tocmai pentru că) este alcătuită, în fond, din "mai nimic"? Minimalismul proporţionării efectelor la cantitatea de spaţiu avută la îndemână este cel care gestionează efectele speciale. Şi o face cu măiestrie. Am dus de câteva ori studenţii mei (şi ai lui Marius, de la arhitectură de interior) la barurile de faţă, care au devenit astfel o inedită sală de curs. De ce? Pentru că realmente cred că pe interioarele proiectate de MB Studio se poate face şcoală şi de la ele se poate învăţa meserie.
 
Între timp, barul cu pricina a fost reformatat în altceva şi arată nu rău, dar banal. Iar experienţa relaţiilor mele cu Marius a continuat prin trei sesiuni de diplome comune, cu studenţii săi de la arhitectură de interior. Mă bucur să constat că Marius, ca vinul bun, se maturizează frumos.