Scrisul extra-teritorial

Scriu despre mediul edificat. De altfel, o mare parte (prea mare, îmi reproşa regretatul profesor Cezar Radu) din scrisul meu a fost "extra-teritorial", în sensul că nu s-a adresat unei minorităţi (la noi - unei mâini) de teoreticieni şi nici doar arhitecţilor români în genere. Dimpotrivă, am încercat să deschid discursul acestei profesiuni cel puţin către publicul cultural, când nu de-a dreptul către cetăţeanul cititor de gazetă, aşa cum s-a întâmplat între 1995-1998 cât am ţinut rubrică la Libertatea, prin amabilitatea d-lui Bedros Horasangian, sau în 2001, în Independent, la pagina dedicată arhitecturii şi oraşului, ca să nu mai pomenesc rubrica de la Dilema. Aceasta pentru că arhitectura de astăzi din România nu este, nu trebuie să mai fie, doar o afacere privată a arhitecţilor cu clienţii lor - stat, firmă sau individ - ci să se re-deschidă către spaţiul public, către domeniul culturii, al ştiinţelor socio-umane, dar şi - învăţând să nu-i mai fie doar tăcut teren de antrenament şi croitor de haine împărăteşti - către spaţiul politicului.

Am fost un privilegiat: paginile unor prestigioase reviste de cultură mi-au găzduit asemenea texte - de la Secolul 20 la Dilema, de la Sfera politicii la 22, de la Vatra la Convorbiri Literare, încheind cu congenerele Art Panorama, prin 2000 şi Contemporanul. Plecăciune aşadar acelora de acolo: domniile lor au înţeles poate miza unor astfel de texte, care uneori a fost poate mai mare decât calitatea scriiturii. În mare parte însă, textele mai scurte publicate au fost destinate revistelor Dilema şi Vineri. Acestea două au răspuns mai rapid decât altele presiunii pe care intervenţiile asupra mediului edificat o provoacă - uneori violent - asupra vieţilor noastre. La începutul anului 2000, Vineri a fost chiar, preţ de două numere (februarie-martie), o revistă "de arhitectură". Prietenilor din cele două redacţii, în frunte cu Mircea Vasilescu, le mulţumesc aşadar pentru promptitudine şi solidaritate.

Nu cred însă că este vorba, la nivelul mai larg al revistelor culturale, al presei româneşti în genere, despre vreun spor de receptivitate faţă de problema mediului edificat - o spun destul de mâhnit după un efort personal de zece ani. Sau nu - altfel decât sub forma scandalului imobiliar sau de patrimoniu. Nu cred că efortul meu a "ţesut" punte peste prăpastia care îl desparte pe arhitectul român de dumneavoastră, om de cultură sau doar "amator avizat" (dar acesta era, potrivit lui Vianu, destinatarul optim al operei de artă). Este, o ştiu prea bine, o falie subiectivă: dacă dumneavoastră nu v-aţi retrage instinctiv un pas înapoi, înspăimântaţi de caracterul "tehnic", aproape "ocult" al limbajului arhitectural (o legendă: dimpotrivă, marea problemă a teoriei arhitecturii este de a-şi inventa concepte proprii în locul celor prea lejer importate din filosofie sau teoria literară) pe de o parte, iar noi am învăţa să mânuim mai bine tehnicile de seducţie ale scrisului (de care ne ferim în numele "practicii" care vorbeşte de la sine, dar nerecunoscând că, de fapt, scrisul e o altă meserie, cel puţin la fel de "serioasă" ca şi proiectarea), s-ar putea produce o întâlnire la jumătatea drumului.

Dar "dumneavoastră" vă retrageţi; nu sunteţi cu ardoare "consumatori" de arhitectură bună, ştiţi prea puţin despre arhitectura nouă, refuzând să citiţi cărţile de arhitectură deşi răsfoiţi cel puţin cărţi de artă - dacă nu chiar o colecţionaţi; deşi citiţi despre muzică şi o ascultaţi. La filme şi la teatru mergeţi cu regularitate, dar nu puteţi, probabil, rosti numele a trei arhitecţi români contemporani importanţi (sunt atât de puţini încât aproape i-aţi epuiza dacă aţi face-o), iar în ce-i priveşte pe cei străini... Cărţile în care arhitectura este personaj cultural ar trebui să vă fie accesibile; dar, e adevărat, trebuie să vă intereseze subiectul pe care deocamdată îl consideraţi prea "exotic", deşi locuiţi, lucraţi, parcurgeţi zilnic şi vă sfârşiţi viaţa în arhitectură. Sunteţi, poate, prea aproape de ea ca să o mai recuperaţi şi pe teritoriul interesului cultural? Trebuie să se petreacă drame - personale sau colective - ca să deveniţi conştienţi de locul şi rolul ei care nu este deloc unul de fundal?

Arhitectura este - ar face bine să (re)devină şi la noi - un fenomen cultural. Cu cât vom accepta implicaţiile şi obligaţiile reciproce care decurg din acesta statut, cu atât vom fi mai câştigaţi. Eu am ales calea situării în interregn şi nu este deloc o opţiune comodă. Sintagma - peiorativă indiferent din ce parte a baricadei este rostită - de poet-arhitect este doar cea mai uşoară dintre "vinile" pe care le port. Aceea de a mă "risipi" în jurnalism când ar trebui să fiu doar "cărturar" nu este nici ea simplă. De asemenea, nu am încetat să practic arhitectura, nu doar din raţiuni financiare, ci şi pentru că teoria este şi "practică observată"; or, în nici o artă din nici o ţară probabil nu este atât de mare prăpastia care îi desparte pe practicieni de cei care teoretizează "pe seama lor" ca în arhitectura românească din perioada postbelică şi până azi.