Limbă de poet - Probleme personale, de Angela Marinescu

Angela Marinescu răstoarnă cursul obişnuit de evoluţie a unui poet, exploziv-creativ în tinereţe şi diminuat apoi artistic, tot mai mult, pînă la drama sterilităţii şi a autopastişei. Volumele din ale căror poeme se formează antologia Probleme personale (alcătuită de Gellu Dorian, cu acordul autoarei) sînt, toate, din ultimii douăzeci de ani: de la Var (1989) şi Cocoşul s-a ascuns în tăietură (1996) la Fugi postmoderne (2000), Limbajul dispariţiei (2006), Întîmplări derizorii de sfîrşit (2006) şi Probleme personale (2009).
 
E mai puţin relevant că frecvenţa cărţilor de poezie a fost păstrată. În fond, există atîţia veleitari şi grafomani cărora nu ritmicitatea le lipseşte. Notabil e că autoarea ce a debutat editorial la sfîrşitul deceniului şapte (nefiind totuşi asimilată de generaţia '60) a ajuns să evolueze pe un arc de cerc foarte larg, concurînd şi interferînd cu discursuri poetice extrem de diferite. "Şaptezecismul" rafinat şi manierist, "optzecismul" ironic şi relativizant, "nouăzecismul" realist-expresionist, cu secreţii fiziologice şi nimb, în fine, "milenarismul" anarhist, de ruptură cu societatea şi cu ultimele convenţii literare: toate aceste paliere generaţioniste distincte le vedem integrate într-o poezie ce reuşeşte să rămînă frapant originală. Şi, pentru că am scris în mai multe rînduri despre volume şi plachete ale Angelei Marinescu, dar niciodată despre o antologie a sa: e foarte interesant de văzut - cu o privire sintetică, nu analitică - care sînt elementele acestei originalităţi şi ce tehnică de lucru aplică poeta pentru a o precipita.
 
E în primul rînd modul cu totul neaşteptat, insolit în care sînt folosite cuvintele. Angela Marinescu nu creează, cu ele, metafore puternice ca să obţină expresivitate adăugată dintr-un construct stilistic adjuvant pentru complexul poetic. Imaginile sînt rareori compuse şi compuşi chimico-lirici la această poetă care, dimpotrivă, le spaţiază mental şi le fixează, cuvînt cu cuvînt, în pagină într-un fel de "puritate" a folosirii dintîi. E un dadaism oximoronic (întrucît controlat) în această procedură constant aplicată, de a convoca termeni centraţi şi bine definiţi semantic şi a-i descentra, utilizîndu-i într-o accepţie proprie. Să luăm un exemplu: "muncitorul calificat observă în mod ştiinţific colcăiala./ el ia decizii rapide în toate privinţele./ pare abulic deşi este intens activat. pare nemişcat/ deşi este liric şi pare autist deşi este strict fizic./ sînt întîmplări ale uterului meu rafinat şi toxic./ şi nu pot fi mai bună.". Muncitor? Muncitor calificat? Poeta particularizează şi obscurizează termenii, smulgîndu-i dicţionarului şi uzului curent pentru a-i introduce în serii dadaiste şi fluxuri verbale. Nici o rezonanţă socială, nici un accent demofil în această imagine a muncitorului "intens activat", "liric" şi "strict fizic". Relaţiile de opoziţie semantică schiţate de Angela Marinescu sînt în aceeaşi măsură particulare: "pare nemişcat deşi este liric", "pare autist deşi este strict fizic"... La fel de bine ele s-ar fi putut converti în relaţii de echivalenţă, de sinonimie poetică: "pare nemişcat şi liric", "pare autist şi strict fizic". Concesivul deşi poate lăsa loc, fără probleme, copulativului şi; ori viceversa.
 
Ai spune că sînt jocuri de cuvinte. Da, însă jocuri serioase. Fiindcă Angela Marinescu, prin această permanentă răscolire şi voită nefixare verbală, reuşeşte să evite capcanele numeroase ale discursivităţii, banalităţii şi silogismului poetic. La mulţi autori ai noştri, construcţia poeziei se vede. Cuvintele sînt, într-un anumit sens, sacrificate, fiind preluate şi manevrate unidirecţional, de dragul unei imagini sau, worse, al unei idei. Eliberîndu-şi unităţile de bază de această suprasarcină, Angela Marinescu le face să floteze, într-o anume autonomie şi indeterminare, provocînd cititorul la eforturi speculative. Dar ar fi o eroare, cred, să căutăm un simbol în "nemişcarea", "lirismul" şi "autismul" muncitorului "calificat" mai sus menţionat. Esenţială este despovărarea cuvîntului, a cuvintelor din toate sferele limbajului, de sensurile obişnuit ataşate sau de cele poetic, prea "poetic" lucrate. Odată lecţia făcută, poeta va trece cu aceeaşi dezinvoltură la altceva, la una dintre obsesiile sale. Secvenţele următoare par din cu totul alt film: "sînt întîmplări ale uterului meu rafinat şi toxic./ şi nu pot fi mai bună.".
 
Cu toate că s-a exersat şi în regimul de lucru al textului scurt, percutant, extrem de intens, degajînd dintr-odată energii comprimate, Angela Marinescu are o preferinţă vizibilă pentru poemul de mai mari dimensiuni. Aici, joaca serioasă cu limbajul şi rularea fondului obsesional sînt servite de chiar spaţiul generos în care se înscriu. Liricul devine epic şi, uneori, despletit, într-o naturaleţe pe care se străduiesc s-o recîştige şi poeţii ultimei generaţii. Elementul dramatic este implicat: nu numai în scenele convulsive, cu o suferinţă psiho-fizică atroce, declamată în toate registrele, ci şi în structura circulară, repetitivă, cvasi-maniacală a discursului. Descentrîndu-şi cuvintele, poeta se prezintă, ea, auto-centrată în poezia pe care o scrie: un lung şi nebunesc monolog, pe cît de redundant, pe atît de copleşitor. Îşi asumă redundanţele, repetiţiile, (p)reluările, făcînd din acest monolog tulbure şi - cum ar scrie Angela Marinescu - "precis" un spaţiu pulsatil şi chiar un corp de sine stătător. Sînt destui poeţi români care au corporalizat abstracţiunile cu care se lucrează uzual în genul liric; puţini sînt însă cei care au reuşit, ca Angela Marinescu, să-şi autonomizeze imaginarul poetic, constituit şi înzestrat cu toate funcţiile materiei vii.
 
Şi e un contrapunct de mare efect artistic: frecvenţa imaginilor de suferinţă şi boală marchează, dar nu perforează corpul acesta rezistent al unei poezii care se distruge şi totuşi îşi supravieţuieşte. Spre deosebire de lirismul deprimat şi, de la un punct, dezarticulat al lui Bacovia, cel obţinut de Angela Marinescu creşte din suferinţă şi virulenţă, din sado-masochism, din automutilare. Energia acestei poezii adesea agonică este extraordinară; la fel, volubilitatea comunicării dramatice. Două exemple, pe două pagini alăturate dintr-un volum de referinţă ca Fugi postmoderne: "umblu hăituită pe un drum plin de pietre care se numesc rătăcite./ aş putea să ard lumînări pe tălpile mele atît sînt de tocite./ aş putea să merg cu un steag negru în gură atît îmi este gura de adîncă./ aş putea să fac dragoste cu tine şi moartă/ atît de mult tu şi umbra ta sînteţi în plămînii mei/ în gura mea şi în stomacul meu gol şi mic.// aş putea de n-aş mai putea. crucea de sus şi crucea de jos, ca aerul, pretutindeni,/ cu cît vreau să scap de cruce cu atît crucea mi se îndeasă în sînge,/ sub piele, în nas, gît şi urechi, sînt toată o cruce./ o cruce cu ochi nas şi gură./ o cruce fără lumînări. o cruce fără umbră./ o cruce fără lumină. o cruce fără întuneric./ o cruce simplă ca un cocoş tăiat./ o cruce imensă ca un trup de fetiţă oligofrenă./ o cruce ca o carte îngropată în pămînt." (Fuga postmodernă II). Şi: "Am intrat pe uşa din dos a poeziei cu un surîs stingher,/ îmi ieşeau de sub fustă, ca nişte zdrenţe,/ marile teme, cum ar fi boala./ boala îmi dădea tîrcoale de mult timp şi s-a cuibărit în plămînii mei şi în sufletul meu./ plămînii şi sufletul îmi sînt bolnave./ scuipam sînge pe pereţii casei, împroşcam cu nori de sînge ferestrele/ şi eu voiam să intru cu forţa în grădina ta./ îmi alunecau prin vene şerpii teutonici ai bacilului mîncător de ţesut pulmonar/ iar eu te doream cutremurată de ochii morţii din ochii mei." (Fuga postmodernă III).
 
În primul fragment observăm cum poeta îşi impune structura repetitiv-obsesională, instalîndu-se treptat în cîmpul simbolului cristic. Crucea primeşte numeroşi determinanţi care constituie mărci ale imaginarului propriu. Şi mai mult decît atît, ea se "îndeasă" în alcătuirea de piele şi sînge, într-un fel de febră mistică a visceralităţii analogice. Căci apare o dublă mişcare aici, ca şi în alte poeme ale Angelei Marinescu. Pe de o parte, acea corporalizare a spaţiului poetic despre care am vorbit, inclusiv a ariilor religioase străbătute. Pe de altă parte (şi în sens invers de reprezentare), o şocantă ridicare la putere spirituală a elementarităţii fiziologice. Mai totul pare strident, violent, blasfematoriu, dejecţional. Dar tonalitatea şi imagistica à outrance, cumva, se sublimează. Şi acesta e un aspect al originalităţii autoarei care frapează. Cu toate excesele sale, poeta nu alunecă niciodată în vulgaritate. Altfel spus: excesele poetei sînt de natură artistică, iar nu de limbaj decerebrat pe gustul amatorilor.
 
În a doua fugă, poezia e ţinută cu ochii spre un Dumnezeu absent, dar şi întoarsă către propria configuraţie. Multe dintre textele Angelei Marinescu intră în profilul consacrat al unei ars poetica. Fiind, deopotrivă, subiectul cunoscător şi obiectul suferitor al literaturii pe care o face, Angela Marinescu are aceeaşi intensitate în terenul uman devastat al bolii şi în cel răscolit şi reconstituit al poeziei. O altă surpriză pentru cititorul neprevenit, judecînd de multe ori cu prejudecăţi. În miezul acestor poeme care tuşesc şi scuipă, pierd sînge şi aruncă blesteme, arătînd corpul în tot ce are mai intim şi mai scabros, stă adesea o reflecţie asupra experimentului pe care autoarea îl face, în deplină luciditate. Reflecţia nu e, desigur, teoretică, ci "mişcată" literar. Cu atît mai mare va fi puterea ei de penetraţie în interiorul versurilor şi în exterioritatea clişeelor noastre legate de poezie. În excelenta postfaţă de la această antologie, Mircea Martin citează la un moment dat, din Jurnal scris în a treia parte a zilei (2003), un fragment mai consistent din ceea ce ar echivala cu un program poetic al Angelei Marinescu. Să vedem şi această auto-definire, nu în versuri, ca pînă acum, dar tot într-o limbă de poet: "Mai bine cuvinte desfigurate şi rănite decît cuvinte spilcuite şi neatinse de nici un vînt metafizic. Decît să-mi propun să accept mai bine îmi propun să nu accept. Plăcerea este, astfel, mai mare. Este în acest nu o plăcere pe care nici un da n-o poate egala. Nebunia unui nu întrece în forţă nebunia însăşi. Îmi place pînă la nebunie nu-ul. Nimeni nu mă va vedea cu vreun da pe buze.".
 
Da, aceasta este arta Angelei Marinescu, unul dintre cei mai originali poeţi din generaţia sau din generaţiile sale.