Limba interiorităţii (I) - Curierul de Est. Dialog cu Edward Kanterian, de Norman Manea

Norman Manea nu e, în Curierul de Est, la primul volum de convorbiri focalizat pe teme existenţiale şi scriitoriceşti. Ultimii ani au arătat, dimpotrivă, o predispoziţie confesivă şi un apetit dialogal deosebit în cazul acestui intelectual strălucit aflat la mare distanţă de România, dar nu şi de problemele ei. Ceea ce face, din capul locului, diferenţa între dialogurile anterioare purtate cu Saul Bellow şi, respectiv, Leon Volovici, şi acesta, cu Edward Kanterian, este orizontul de vîrstă şi de generaţie în care se înscrie conlocutorul din urmă. Spre deosebire de predecesorii săi, Kanterian se află, faţă de Manea, la o dublă distanţă obiectivă. Cei doi parteneri de dialog nu au în comun nici fibra identităţii evreieşti, nici o experienţă generaţionistă şi bio-socială.

Semnificativ, apropierea lor a fost treptată, graduală, iar în "proto-istoria" acestui volum se află o polemică a lor din anii '90, purtată pe marginea cazului Eliade. Iarăşi semnificativ, dialogul pus sub titlul Curierul de Est a durat peste un deceniu: un fel de work in progress oferind posibilităţi suplimentare de reveniri, reluări şi accentuări diferite ale unor teme de discuţie. Mi se pare interesantă evoluţia mai tînărului intelectual, aşa cum el însuşi o schiţează, în cuvîntul final. Născut în 1969 la Bucureşti, emigrat în Germania în 1981, el şi-a revizitat, după Revoluţie, fosta patrie şi a intrat - ca noi toţi - în fascinaţia unor mari nume puse la index în comunism, şi deodată redescoperite: Eliade, Cioran... De aici şi conflictul ideatic iniţial cu "denigratorul de frunte" al lui Eliade cum era considerat la acea vreme, în Bucureştii literari şi artistici, Norman Manea.

După iniţiala lor încrucişare de argumente şi, mai ales, documente, Edward Kanterian se va lăsa tot mai mult "dezvrăjit" de mitul Elitei interbelice de dreapta. El a trecut, practic, prin cura de raţionalism critic şi democratic comună generaţiei noastre: de la exaltările şi febrele supravieţuirii întru Cultură, în timpul socialismului real et après, la discuţia contextualizată, analitică şi disociativă asupra fiecărui autor în parte. Nu e exagerat să spun, după lectura acestui volum pasionant, că mai vîrstnicul Norman Manea a fost pentru mai tînărul Edward Kanterian catalizatorul de raţionalism şi spirit critic. Schimbul de idei e, fireşte, pe orizontala convorbirilor; dar el se regăseşte, într-o altă accepţie, şi în structura intelectuală a "învăţăcelului". Acesta şi-a schimbat, sub presiunea argumentelor, opiniile iniţiale şi reprezentarea culturală forjată pe ele. Pentru Norman Manea, Curierul de Est este o retrospectivă şi un bilanţ cultural-existenţial făcut cu seninătate. Pentru Edward Kanterian, aceeaşi carte de convorbiri e diagrama unei evoluţii personale şi modul onest de a o înfăţişa.

Dacă specialiştii şi cititorii "obişnuiţi" au convenit, la douăzeci de ani de la articolul lui Manea Happy Guilt, că Mircea Eliade n-a reprezentat chiar un model de intelectual democrat în epoca interbelică şi în anii celui de-al doilea război mondial, aceasta ar trebui să fie un fel de reparaţie pentru cel acuzat de denigrarea unei valori naţionale. Extra-teritorialitatea şi evreitatea lui au fost argumentele cele mai contondente cu care i s-a răspuns, în presa de joasă speţă. În coloanele unor publicaţii mai aerisite, occidentalizante, al treilea argument "forte" de rejectare a poziţiei lui Manea a fost "lipsa de talent" a scriitorului. Rezumativ, cazul Eliade ar fi fost deschis în 1991 de Norman Manea pentru că acesta din urmă era, unu, apatrid, doi, evreu, trei, mediocru ca scriitor. Iar discuţia a fost mutată, pe Dîmboviţa, de pe comportamentul lui Eliade (socotit ireproşabil sau, în orice caz, întru totul scuzabil) pe cel (considerat resentimentar) al lui Manea.

O tehnică a distragerii atenţiei şi a modificării unghiului de abordare care a funcţionat atunci, dar care s-a dovedit între timp falimentară. Căci "apatridul" Norman Manea este un exemplu probabil unic: un scriitor rezident la New York şi tradus în numeroase limbi care continuă, de două decenii, să scrie în "limba interiorităţii" sale, în româneşte. Extra-teritorialul a devenit aşadar, în chipul cel mai vizibil, central, în timp ce contestatarii lui atît de instituţionalizaţi în România se arată tot mai parohiali şi periferici, într-un ansamblu cultural globalizat. În fine, scriitorul mediocru are anvergura şi detenta unei vedete internaţionale, în timp ce faima evaluatorilor săi autohtoni, atît de fini şi estetizanţi, nu trece, de regulă, mai departe de Nădlac.

De aici, poate, şi relaxarea plus dezinvoltura dialogală a extra-teritorialului. Unul după altul, "argumentele" cu care a fost pus pe vremuri la punct şi-au dovedit precaritatea. Vizînd preponderent persoana, iar nu ideile lui Manea (idei, în fond, de bun simţ democratic, de centralitate ideologică), ele se confruntă acum cu o personalitate omologată ce nu mai poate fi ignorată. Situaţia este surprinsă cu fină ironie de Edward Kanterian: "Ai început să fii un autor consacrat, nu numai în spaţiul german şi american, ci chiar şi în Franţa, care ţi-a «rezistat» mult, pînă la premiul Médicis. Chiar şi România a început să-ţi cedeze..." (p. 334).

Îmi place faptul că "denigratorul de frunte" al lui Eliade nu răspunde cu aceeaşi monedă şi nu face confuziile acelea frecvent practicate între persoana şi identitatea unui autor, ori între derapaje extremiste şi totalitatea unei opere literare sau ştiinţifice. În loc de a cădea în satisfacţia acestor reducţii comod-simplificatoare, intelectualul critic se străduieşte să facă obişnuitele lui disocieri, distincţii, nuanţări. Astfel, Edward Kanterian îi semnalează la un moment dat o altă critică a poziţiei sale în subiectul Eliade, făcută de pe poziţiile stîngii academice. Norman Manea e considerat prea concesiv de către un cercetător, Russell McCutcheon, care îi reproşează perpetuarea unei "distincţii dubioase" între opera scrisă şi politica făcută. Separîndu-le, "denigratorul" nostru ar construi... un nou mit: "Eliade cel curat, curăţit de judecăţile social-politice greşite, care şi-ar fi găsit locul potrivit în noua, democratica Românie de după 1989". Dar iată că nici ironia aceasta corectă politic nu funcţionează. Răspunsul lui Manea, excelent, e în două trepte. Mai întîi, el explică motivele pentru care în mod uzual refuză o lectură ideologică prea apăsată, o cheie unică de înţelegere a unei opere: "Eu am refuzat în recenzia mea să mă ocup de o eventuală relaţie mai profundă între gîndirea politică a lui Eliade şi scrierile sale literare sau ştiinţifice. Am explicat că sînt marcat de existenţa mea sub comunism, cînd această legătură se făcea într-un mod violent şi grosolan, cu urmări de multe ori dramatice. Cînd scriai ceva, se citea întotdeauna printr-o lentilă ideologică, autonomia esteticului era negată, devenea un pretext pentru incriminări politice. Am explicat asta." Iată că nu strică s-o mai facă o dată... Iar după această dez-ideologizare a grilei de lectură, vine una a Literaturii înseşi. Norman Manea polemizează aici, implicit, cu întreaga stîngă academică americană, apărînd nu altceva decît specificul literar: "Chestiunea mai profundă este dacă literatura e reductibilă, dacă arta e reductibilă la nişte principii politice, ideologice, dogmatice, dacă permite această lectură mai restrînsă, limitativă, simplificatoare. Nu, arta nu este reductibilă la o strictă concepţie unitară şi la o coerenţă ideologică. Arta, literatura îşi au ambiguităţile şi zonele de obscuritate, codificare, profunzime care nu permit asemenea simplificări, deşi în cazul unor scriitori sau artişti foarte angajaţi politic se pot găsi şi astfel de chei de lectură." (p. 212).

Ireductibilitatea artei la ideologie... Merită făcută o comparaţie între atitudinea culturală anticomunistă a cuplului paradigmatic Monica Lovinescu-Virgil Ierunca şi a altor componenţi ai exilului românesc de la Paris - şi, de altă parte, atitudinea culturală postcomunistă a lui Norman Manea. Opoziţia celor dintîi faţă de starea de lucruri din lagărul socialist a fost netă şi, nu de puţine ori, eroică. Au luptat, zeci de ani, pentru adevăratele tradiţii culturale româneşti şi împotriva modelului sovietic care le-a dislocat. Felul în care a sfîrşit mama Monicăi Lovinescu înlătura orice dubiu personal, orice dilemă asupra "umanismului" socialist. Anticomunismul pur a reprezentat singura opţiune pentru aceşti intelectuali de dreapta, sufocaţi de stîngismul occidental şi de iresponsabilitatea istorică a intelligentsiei pariziene. Căderea comunismului era sinonimă, pentru ei, cu recuplarea, de urgenţă, la modelul interbelic. Comunismul, răul suprem, era văzut mereu în structura lui de forţă, în liniile directoare, criminale, de la o distanţă care geometriza, est-etic, variabilele şi "imponderabilele" locale. Intelectualul din ţară avea în anii '50 de ales: temniţa sau academia. Şi pînă în deceniul nouă, literatura noastră era etică, civică, politică - sau nu era deloc. Unghiul ei de lectură şi înţelegere, de la Paris spre "actualitatea românească", era şi a rămas pînă la sfîrşit unul drept.

În abordarea lui Norman Manea, încap mai multe nuanţe. Deşi nu a fost membru de partid, în Republica Socialistă România, Manea integrează socialismul în suma experienţelor sale. De altfel, a plecat din ţară în 1986, după decenii bune trăite, alături de milioane de alţi cobai, în cotidianul socialist. În România, totuşi, a existat şi îi rămîne în memorie un rău mai vechi decît cel comunist: cel naţionalist. Frumoasele tradiţii interbelice sînt mai puţin frumoase pentru Manea şi ceilalţi minoritari evrei, supuşi legilor rasiale şi trimişi să moară pe capete în Transnistria. Dacă Stînga internaţionalistă s-a dovedit, la extrema ei, criminală, nici Dreapta naţionalistă nu e pură. Chiar acest termen, "pur", îi stîrneşte lui Norman Manea amintiri dureroase. Nu mai trebuie explicat de ce. "Extra-teritorialul" caută aşadar acel punct de fugă din două doctrine opuse, perfect suprapuse însă în lichidarea spiritului critic, a reflecţiei şi speculaţiei intelectuale, a climatului liberal în care acestea se pot desfăşura. În loc de o geometrizare a realităţilor socio-istorice, Manea va căuta multiplicarea şi răsfrîngerea lor individuală, umplerea, cu toate culorile şi combinaţiile posibile, a unei scheme date. Miza lui e să identifice şi să reţină variaţii, variante, contexte, nuanţe incomparabil mai preţioase, pentru el, decît invariantul comunist ori anticomunist.

În fine, limba de expresie: aceeaşi. Dar dacă româna a fost, pentru exilaţii Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, limba de rezistenţă a Ţării lor ocupate şi malformate de sovietici, aceeaşi limbă română este, pentru new-yorkez-ul complicat şi dubitativ Norman Manea, limba privată a interiorităţii.