Limba interiorităţii (II) - Curierul de Est. Dialog cu Edward Kanterian, de Norman Manea

Cînd e să dea o rezolvare complicatei sale ecuaţii lingvistice şi scriitoriceşti, Norman Manea afirmă, apăsat: româna "este limba scrisului meu". La un sfert de veac de la plecarea din Republica Socialistă România, acest raport nu s-a schimbat. Din nou, Manea se dovedeşte foarte nuanţat şi întru totul atipic, prin comparaţie cu alţi scriitori exilaţi care au schimbat o dată cu ţara şi limba. Unul dintre aceştia, Petru Popescu, s-ar fi simţit chiar incomodat, stînjenit de o limbă îngustă şi restrînsă ca româna. Engleza era mai acceptabilă pentru aspiraţiile de circulaţie internaţională ale ambiţiosului -escu. Relaţia pe care această grabnică şi voioasă abandonare o sugerează e una pur instrumentală. Te serveşti de limba în care scrii pînă la punctul în care o înlocuieşti, fără probleme, cu o alta din "liga mare", un instrument şi mai eficient pentru a lărgi cercul de cititori. Ca să fim sinceri pînă la capăt, cîţi dintre autorii noştri nu gîndesc exact ca Petru Popescu, fără a avea însă imprudenţa acestuia de a o declara public şi emfatic?

Pentru Norman Manea, româna a fost şi rămîne limba-matrice, cea în care s-a format ca scriitor şi în care identitatea lui plurivalentă şi "confuză" se regăseşte, inclusiv într-un Babel contemporan cum e New York-ul. O dată cu experienţa exilului şi, acum, o dată cu cea a globalizării, ea dobîndeşte o funcţie în plus. "În ea lucrez cu mine însumi, cu gîndurile şi emoţiile mele şi cuvintele mele", spune simplu (şi atît de frumos) scriitorul. Dar totodată, ea este limba amintirilor sale, mediul de silabe şi eufonii în care memoria se activează. În timp ce engleza e utilizată de Manea, în română el se regăseşte ca într-un mediu intim şi securizant, un lichid amniotic pe care "extrateritorialul" îl recuperează cu fiecare carte personală şi prin secvenţele retroproiective.

Cele două identităţi creează, aşa zicînd, două semnături distincte ale autorului nostru. Una a cursurilor de la Bard College, a inserţiei în lumea academică, a contactelor şi dialogurilor internaţionale, a uşurinţei de a comunica, pe un vector de tranzitivitate, directitate şi simplificare deprinse în Statele Unite. Dar acesta îmi pare doar un chenar socio-profesional pentru semnătura cealaltă şi pentru structura de profunzime a scrisului în care Norman Manea îşi regăseşte eul profund, cu obsesiile şi complicaţiile lui.

Mai ţinîndu-l puţin pe divan pe acest autor nu foarte uşor de prins într-o formulă, să insist pe diferenţa dintre cele două euri, suficient de bine conturate şi manifestate pentru a o marca. Eul agnostic, sceptic, raţional, critic îşi creează un vector de analiză şi reflecţie pornind de la o configuraţie dată. Se procesează mai ales exteriorul, în coordonatele sale istorice şi culturale. Ceea ce se înfăţişează amestecat şi neclar, difuz şi confuz, e preluat şi disecat analitic cu un calm "englezesc" enervant, probabil, pentru intelectualii dîmboviţeni deconstruiţi şi demistificaţi. Dar nu e vorba numai de persoane aici, ci şi de mentalităţi, specificităţi, clişee cu rezistenţă în timp, reprezentări deviate în legătură cu probleme şi procese sociale. Norman Manea se dovedeşte, adesea, un analist remarcabil: unul care nu complică, ci limpezeşte problemele înfăţişate.

Să luăm un singur exemplu de clişeu care circulă, la noi, şi în medii intelectuale scrobite, nu doar într-o mentalitate suburbană. Şi anume, acela că evreii ne-au adus nouă comunismul. (Sublinierile diferenţiază agentul activ de receptorul pasiv.) Să vedem cum abordează Norman Manea, în dialogul cu Edward Kanterian, această culpă generică, "a lor", şi această suferinţă generică, "a noastră": "N.M.: S-au auzit, în ultimii ani, voci «justiţiare» care, recunoscînd că România ar trebui să prezinte scuze publice evreilor pentru crimele comise contra lor în Holocaust, cereau însă ca, simultan, şi evreii să ceară iertare pentru ceea ce făcuseră poporului român în perioada stalinistă. E.K.: Un bun exemplu al confuziei dintre cetăţenie şi etnicitate. N.M.: Ceea ce s-a întîmplat în Holocaust priveşte nu doar vinovăţiile individuale, care rămîn problema de conştiinţă sau de tribunal a fiecăruia, ci legislaţiile antisemite, crimele plănuite şi înfăptuite în numele statului român. Statul tuturor cetăţenilor săi. Activiştii comunişti evrei, militanţii stalinişti evrei din perioada «dictaturii proletariatului» nu acţionau în numele statului Israel, nici al religiei iudaice, ci ca cetăţeni români, comunişti, revoluţionari, extremişti, internaţionalişti fanatizaţi, acţionînd cu ferocitate contra duşmanului ideologic şi de clasă, indiferent de naţionalitate, incluzînd deci şi duşmanul ideologic evreu (sionişti, masoni, liberali, cosmopoliţi etc.), şi duşmanul de clasă evreu (din clasele avute, «exploatatoare» - bancheri, industriaşi, negustori). Iertare, aceştia, îşi pot cere, astăzi, nu ca foşti sau actuali evrei, ci ca foşti sau actuali comunişti. În rînd cu tovarăşii lor români, maghiari, germani şi de alte naţionalităţi. Această uluitoare şi elementară confuzie poate fi citită, din păcate, iată, pînă şi în discursul aparent elevat, democratic, occidentalizat al unor intelectuali «reprezentativi» din România actuală." (pp. 84-85).

Aceeaşi abordare calmă şi riguroasă, atentă la context, dar fără a-l ridica la puterea principiului şi a regulii, se observă în mai toate comentariile dedicate unor teme de actualitate fierbinte. Eul critic se manifestă pe terenul şi în spiritul lucidităţii, decojind evenimentele de fantasmele colective ce le acoperă. Norman Manea este, ca intelectual, o structură raţională, iar regimul în care argumentaţia sa capătă relevanţă şi pondere e cel democratic. Democraţia, imperfectă, insuficientă pentru un intelectual maximalist, trebuie comparată cu totalitarismele şi fundamentalismele perfect închegate pe o ideologie sau o religie. Foarte atent la respectarea dreptului la diferenţă, Manea devine circumspect, apoi mefient, iar de la un moment dat, extrem de critic cu tendinţele de inocentare, de către o parte a intelligentsiei occidentale, a terorismului fundamentalist. Alianţa dintre anti-americanii de stînga şi activiştii "islamo-fascişti" i se pare stupefiantă; şi o vede ca pe o consecinţă a "bunelor intenţii" cu care, în Vest, se dă aceeaşi greutate tuturor tradiţiilor, "fără criterii de clasificare". Pornind de la efectele vizibile către cauzele inaparente, analistul va taxa stînga academică americană, în cadrul căreia Chomsky nu face figură izolată: "Este stupefiantă alianţa unei părţi a stîngii politice cu fundamentalismul islamic, ca formă de luptă contra capitalismului şi a Americii. Capitalismul este destul de crud şi de cinic, dar în comparaţie cu ce judecăm capitalismul? Viaţa academică americană, aflată în afara forumului public, este o pepinieră de bune intenţii, bazate pe candoare intelectuală. Nu se prea dezbate de ce marxismul sau «socialismul real» au eşuat într-un mod atît de tragic, de ce societăţile totalitare, fie că sînt seculare, cum au fost nazismul şi comunismul, fie că sînt religioase, în conceptul de stat religios pur, nu pot să ducă decît la tragedii, pînă la urmă." (p. 228).

Integrarea experienţelor individuale şi comunitare i-a oferit lui Norman Manea un alt punct de perspectivă, unul asupra întregului cîmp. Nazism şi comunism; comunism internaţionalist şi naţional-comunism; liberalism şi mono-cromatism ideologic; fundamentalism religios şi raţionalism critic, în spectrul de culori şi nuanţe democratice... Relaxat în discuţiile şi controversele unei pieţe de idei, intelectualul nostru va detecta imediat orice simptom de omogenizare, rigidizare şi închistare. Controversa este bună şi negocierea simbolică, firească. Există însă puncte asupra cărora nu se poate negocia, iar linia (destul de sinuoasă) ce uneşte toate aceste puncte este de fapt linia de separaţie între o societate liberă şi un stat totalitar. După ce a trăit într-un asemenea stat, modelat timp de jumătate de secol de cîteva dictaturi succesive, Manea a învăţat cît de importantă şi de preţioasă este zona cealaltă, a societăţilor deschise şi pluraliste.

Ele creează şi apără mediul în care diferitele identităţi individuale pot coexista. Limba de expresie nu mai este naţionalizată şi etatizată. Ea nu mai reprezintă un "bun al întregului popor", "strîns unit în jurul Tovarăşului", ci o valoare proprie, un spaţiu de semnificaţii personale. De aceea, eul profund al scriitorului, manifestat în paginile, în visele şi-n amintirile lui, vorbeşte româneşte. Limba interiorităţii este mai puţin potrivită pe vectorul analitic şi dialogal, în registrul tranzitiv al comunicării, de care ţin în bună măsură şi aceste convorbiri cu Edward Kanterian. Româna e, pentru Norman Manea, limba autoanalizei şi a introspecţiei; şi totodată, un limbaj al interogaţiilor, al dubiilor, ezitărilor şi "incoerenţelor". La limita codificării, limba devine intranzitivă, ca la Celan.

Iar faţă de cărţile unui prieten apropiat ca Philip Roth, consecvent împotriva oricăror complicaţii, inclusiv a celor stilistice, proza lui Norman Manea apare ca încărcată şi obscurizată, stratificată şi codificată. Prezintă ambiguităţi structurale ori "locale" şi contradicţii (pe linie discursiv-raţională) prinse şi topite într-un acelaşi flux interior. Spuneam că procesarea exteriorului e clarificatoare la Manea. Intelectualul nostru, cu o gîndire de mare mobilitate şi suprafaţă, îşi propune şi reuşeşte să soluţioneze chestiuni dintre cele mai complicate. Pe de altă parte, haşurarea interiorului nu face decît să adîncească problemele, devenite obsedante şi insolubile, ale eului profund. Cenzura din timpul socialismului de stat a avut desigur rolul ei, în stratificarea şi adîncirea parabolică a prozei lui Manea: "O muncă dificilă şi nu totdeauna plăcută să te revezi în pagina din trecut, cu tot ce însemna atunci codificare, cenzură şi autocenzură, obscurizare, interiorizarea ghemuită a personalităţii." (p. 331).

Dar cu sau fără cenzură, în lagărul socialist ori la New York, tocmai aceste probleme puse şi repuse cu atîta acuitate, plus "insolubilitatea" lor asumată, fac din Norman Manea un adevărat scriitor. Unul de prim ordin pe care generaţia mai tînără de critici l-a redescoperit şi îl citeşte, îl citeşte pur şi simplu, fără prejudecăţi etniciste şi reprezentări nombriliste.