Schiţe şi schije. Ravagiile purităţii (1)

În articolul de săptămîna trecută propuneam următoarea hiper-sinteză explicativă cu privire la actuala reluare sau adîncire a crizei, pe care am numit-o Criza II:
   
M-aş bucura enorm ca în acest domeniu de interes global public cum este criza (un eveniment care, în sfîrşit, reunindu-ne în mod implicit obiectiv, deci de subiectivat, ar putea să ne reunească şi acţional - să ne întrunească în calitate de condiţii subiective ale acţiunii: sîntem întruniţi, noi sîntem condiţia schimbării, a Binelui, "condiţiile de posibilitate" ale unui eveniment nu sînt niciodată "condiţii obiective" în sens obiectual, ci doar în sens colectiv-subiectiv, doar colectivul conferă obiectivitate subiectivului), o explicaţie precum aceasta să ajungă un loc comun, să devină de bun-simţ, să formeze simţul comun. Nu-mi propun, ar fi nepotrivit să vrei - şi să rămîi - original acolo unde nu e cazul, adică în chestiunile de interes vital pentru întreaga omenire.
 
M-am bucurat, deci, enorm cînd, după numai cîteva zile, un tînar economist pe care-l apreciez foarte mult, singurul specialist român autor al unei cărţi despre criză (Sfîrşitul economiei iluziei. Criză şi anticriză: o abordare heterodoxă, Publica, 2009), a venit, printr-o declaraţie la fel de scurtă, să-mi confirme nu atît intuiţia, cît, repet, sper, bunul-simţ (căci de asta avem, colectiv, ca specie, nevoie: pentru a trăi bine trebuie să simţim bine, corect, adecvat, adică inevitabil revoltat, în cheia intolerabilului):
    Londra: violenţă, răscoală pură, nimic politic declarat, deci totul politic.
 
Nimeni nu înţelege nimic, sau refuză, se teme să înţeleagă corect, adecvat: violenţă pură, tîlhărie din magazine, dar şi de la oameni. Luare în posesie a străzii, dominare a străzii dominate şi supravegheate.
 
Violenţă totală, deci total politică. Gest politic pur, implicit.
 
Am putea să-i aplicăm schema, replica dreptei populist-conservatoare (de fapt, preluată, recuperată de către aceasta de la stînga tradiţională) din cazul Breivik, de adineauri, conform căreia ceilalţi, puterea e (întotdeauna) de vină? Ceea ce se întîmplă la Londra nu seamănă, ca gest pur, ca violenţă pură, cu ceea ce a făcut "teroristul" (altă schemă depăşită şi aplicată otova) Breivik, bravul soldat Breivik, la Oslo?
  Bursele şi Londra. Deja la Londra nu mai urmărim bursa şi tranzacţiile financiare, ci revoltele, numite, fără explicaţii, în lipsa unui termen mai bun, la fel ca în cazul "evenimentelor" din Decembrie 1989, "violenţe". Bursa străzii, bursa în stradă...
  N-ar fi fost mai folositor, pentru toată lumea, să programăm politic de-creşterea în loc s-o suportăm seismic, "sistemic"? Ar fi fost mai pragmatic, acela e adevăratul pragmatism istoric.
  Fără actor, sau cu actori, dar fără subiect, revoluţia se impune, vine, sistemic, seismic, din sînul capitalismului care, epuizat fiind ca formulă (prin ea însăşi una de epuizare), trage artificial de el însuşi, îşi forţează hiper-supravieţuirea, apropiindu-şi în felul acesta colapsul, adică pe acela al lumii întregi, pe care a cucerit-o şi a ajuns chiar, artificial, s-o creeze, cu care, vai, se confundă.
 
Revoluţia vine iminent, nihilist, căci nepregătită şi amînată şi, mai ales, prost, neadecvat, desuet, impracticabil imaginată de către stînga însăşi.
  Nu fac apropieri forţate, nu forţez apropieri, dar nu mă forţez nici să mă fac că nu le văd atunci cînd există şi, mai ales, sar în ochi (deşi orbirea şi minciuna de sine au ajuns sport mondial): vandalizarea "dinăuntru" a Londrei (la fel ca şi terorizarea dinăuntru a Norvegiei, care trebuie să ne facă să medităm dacă nu cumva şi terorizarea "islamică" a Americii, de la 9/11, fusese la fel de interioară) e la fel de iraţional-raţională (raţionalitatea lăsată singură şi redusă ea însăşi doar la o formă a ei, cea aritmetic-financiară, deja diferenţial-socială, devine iraţionalitate pură; nu tocmai în acest sens utilizează economiştii, pentru a "explica" crizele, o formulă perfect "aberantă" la prima vedere, deci înalt matematică, mistică şi poetică, precum brusca "inversare a tendinţelor"?) ca şi bursele, ca şi "raţiunea bursieră", pur speculativă, total deteritorializa(n)tă şi dematerializantă, a capitalismului actual: violenţă "pură", "oarbă", violenţă şi contra-violenţă.
 
Ceea ce vedem pe străzi e contra-violenţa de expresie, de traducere, de materializare a violenţei de-materializante şi de-corporalizante a burselor.
 
Frica, afectele semiotic provocate, fantasmele le mînă pe ambele, şi trebuie, tocmai ca imagine, tocmai în registrul psiho-mediatic prin care sîntem dominaţi şi conduşi, să vedem bursele şi, în general, (ne-)lumea financiară, ca incendiere şi vandalizare "oarbă" a realităţii. Raport de inter-exprimare şi de inter-semnalizare.
 
Bursa ca vandalism incorporat - oracolul londonez.
  Capitalismul şi mediul financiar (în care trăim, dar în care, tocmai din cauza purităţii care inversează tendinţele, nu se poate trăi!) suferă de autoreferenţialitate, de efect de seră. De-asta se supra-încălzesc.
 
Simptome legate, înrudite, acum în serie, în "rafală": Breivik - Londra - Criza II. E grav cînd "logicul" sau "sistemicul", care de obicei, conform schemei acceptate, nu se arată la suprafaţa evenimentelor, se aliniază vizibil, cînd deci nu numai pe "orizontala" evenimentelor, ci şi pe "verticala" abstractă (şi poate falsă, oricum impusă ca model) a "nivelurilor" epistemice (presupuse) ale realităţii, lucrurile arată un singur lucru, într-un singur fel. Pe care nu ne rămîne, şi ne revine, să-l spunem, să-l (d)enunţăm. (Aici, rolul artelor.)
  Revoluţie fără revoluţie, aceeaşi revalorizare (ca nevoie, în negativ, de reconceptualizare a revoluţiei) a revoltelor observabilă şi în cazul revoltelor arabe, care foarte repede, chiar dacă nu vor deveni sau conduce spre o revoluţie, care e depăşită, nepregătită temporal, istoric, s-au extins nu numai, cine şi-ar fi închipuit, în Israel, ci şi în Nordul Mediteranei, adică în Europa civilizată în curs de de-civilizare (sau de privatizare a produselor civilizaţiei).
 
Revolta în absenţa Revoluţiei se transmite acum, dinspre Sud spre Nord (şi în toate direcţiile). Asta iradiază acum.
 
Intuiţia mea din finalul Contracrizei trebuie deci continuată, urmată.
 
Dar ce facem cu Revoluţia, aceasta e urgenţa şi dezamăgirea pe care stînga, în primul rînd, nu îndrăzneşte să şi-o recunoască: revoltele au venit, popoarele se răscoală, dar Revoluţia, compulsiv visată, nu e nicăieri! Sau e sub formă, irecongnoscibilă şi capitalistic tradusă, de Criză.
 
Criza e Revoluţia neefectuată - inclusiv şi poate mai ales din cauza stîngii înseşi.
 
Capitalismul a interiorizat şi refuncţionalizat revoluţia, a recuperat-o şi trăieşte din ea, dar acest furt, această alipire, această "sutură" acum se răzbună, şi revoluţia, trădînd capitalismul care şi-o alipise cînd şmechereşte, cînd cu forţa, "iese" din capitalism sub formă bifurcată de Criză/revolte - aceeaşi violenţă pură, oarbă.
  Pentru că, după atîtea analize critice şi confirmări "faptice", istorice, ale lor, ar trebui să acceptăm şi să ne asumăm faptul că trăim psiho-mitografic, prin puterea semnelor şi, mai ales, a semnalelor, ceea ce "formalizez" aici, ceea ce propun aici, ca formulă pratică de înţelegere şi, deci, de acţiune e tot o psiho-mitografie.
  Fenomenologia Spiritului este Istoria Capitalismului, care a produs victoria Spiritului Absolut, raţiunea abstractă cu viteza luminii care, dominînd lumea scheletic, a golit-o, a "abstractizat-o", producînd neant, negativitate.
 
Raţiunea, fiind absolutizat abstractă (financiar), a devenit iraţională, s-a "inversat".
  La fel ca în zorii Romantismului, avem nevoie de o altă raţiune, de o trădare şi de o migrare a raţiunii, de o revoluţie a raţiunii înseşi.
 
1^o Nu se poate calcula corect, exact. Tocmai calculabilitatea e cea principial imprecisă, aproximativă, deschisă.
 
2^o Important, istoric-acum, e să simţi exact şi, mai ales, să simţim toţi exact, colectiv, global (aici, rolul actual al artei şi al literaturii ca alter-media, ca contra-presă: transmitere de informaţii necesare pentru a simţi corect, exact, aplicat - şi a re-acţiona, adică a acţiona asupra şi împotriva acţiunii, în consecinţă).
 
Dar nu vechea schemă a intuiţiei, care presupune vechiul dualism ierarhizant aparenţe/esenţă, "sărirea" sau străpungerea barierea-ecran, pe care "esenţele" sînt de fapt proiectate din afară, de către intepretanţi.
 
Pas în plus: ca să simţi corect, exact, trebuie să simţi comun, să simţi comunul, să nu negi, să nu conteşti simţirea comună, mai exact simţitul comun, producerea comunului prin simţire, ca expresie şi replică la un moment dat - deci tocmai ca producere a prezentului în continua dis-cronicitate prezentă.
 
E însă foarte periculos şi foarte fragil, deocamdată, ceea ce avansez aici, aşa. Dar simt că aşa stau lucrurile, deci îmi propun să insist, să continui, să cercetez, să formulez poetic.
 
Din nou, iar, numai poetic cred că se mai poate gîndi corect, exact, azi.
  Despre alinierea şi concentrarea "purităţilor" epistemice şi despre ravagiile purităţii.