Cărţile pe care nu le-a vrut nimeni

Adam Bede, de George Eliot. Volumul I din Operele lui Mark Twain. Întâmplarea, de Joseph Conrad. A avea şi a nu avea, de Hemingway. Modelul, de Siegfried Lenz. Proză istorică latină (cu o panoplie de autori). Ale vieţii valuri, de Tudor Muşatescu...

Sunt cărţile pe care nu le-a vrut nimeni. Câteva dintre ele.

În copilăria mea, zilele de vacanţă rurală erau zile de dormit câteva ore în plus şi zile de citit. După ce se terminau cărţile pe care le aduceam cu mine, scotoceam în oferta mamei. Urma împrumutatul de la mătuşi, veri, vecini şi alţii asemenea. Cititul peste umăr, la patru ochi. Lecturile accidentale şi, cel mai adesea, accidentate de altă ficţiune, interpusă, care se cerea răsfoită. Chiar şi câteva vizite extrem de amuzante în edificiul izolat al bibliotecii comunale, soldate cu vreo două romane de Michel Zévaco (vârsta, ce să-i faci...) şi o conversaţie de-a dreptul caragialiană, din care mai citez uneori, spre amuzamentul din ce în ce mai puţinilor oameni care cunosc episodul.

În timp, însă, a apărut ea. Biblioteca de la ţară. Nu a vrut-o nimeni în mod special. E făcută dintr-un fel de rebuturi. Cărţi surghiunite din bibliotecile citadine ale familiei şi trimise pachet să ia aer, la sat. Cărţi uitate pe la bunici. Dubluri. Cărţi din care nu există toate volumele. Cărţi abandonate, în sfârşit, din unicul motiv al incongruenţei dintre cititorul lor de ocazie şi ele.

Poate că, în alt context, în alte mâini, cu altă ocazie ar fi ocupat un rând nu neapărat central, dar, oricum, construit după o logică, în biblioteca altcuiva.

Nu e cazul.

Sunt cărţi fără un acasă al lor. Pe câteva dintre ele le cercetez cu mirare, mă interesez de unde au apărut, le cer, câteodată, numai ca să constat acuta lor lipsă de proprietar. Sunt cărţi de care cineva s-a dezdrăgostit, la un moment dat, până la abandon, deşi, după criteriile mele, multe dintre ele ar fi trăit fericite, până la adânci bătrâneţe, cu un bibliofil care le-ar fi găsit mai multe calităţi decât defecte.

Nu a fost cazul.

Copii ai timpului lor, de Knut Hamsun. Încerc să-mi dau seama a cui a fost, dar nu reuşesc. Micul meu demers de detectiv în ale beletristicii eşuează în necunoaşterea circumstanţelor care au adus cartea într-o bibliotecă încropită.

M-am hotărât să adopt câteva. Poemele luminii, de Blaga (ale mele au fost şi nu ştiu cum au ajuns aici, dar m-am bucurat să le regăsesc). Clipa cea veşnică, de E.M. Forster. À rebours, de Huysmans (s-ar putea să o avem, caz în care va rămâne la ţară, la fel ca Scene din viaţa de boem, de Murger).

Cu ideea asta în minte, mă întorc la cititul intermitent din Middlesex, de Jeffrey Eugenides. Nu-i a mea. Am adus-o cu mine, de la oraş, să am ce citi la ţară, într-o epocă nouă, care nu mai e demult cea a trezitului târziu şi a statului cu nasul în cărţi. Mă înnebuneşte cât de bine, de precis, de inteligent e scrisă. Mai devreme sau mai târziu, însă, ştiu că o să mă bântuie. Nu scriitura lui Eugenides (deşi ea are toate calităţile), cât faptul că şi cărţile au o viaţă a lor, ca oamenii.

Da, ştiu, e un panseu patetic şi lăcrămos. Nu, nu cred că ne sunt cei mai buni prieteni. Ar mai lipsi să spun că au priviri inteligente, de câine. Nu.

Au, însă, parcursuri neprevăzute, inclusiv în existenţa lor obiectuală. Unele ţin de felul în care sunt scrise, într-adevăr, de ce au între pagini, de cine a fost sau este autorul. Dar restul, restul e atât de omenesc, de imprevizibil, de independent de trupul poveştii ascunse sub copertă, de gustul celui care-l desface din straiul lui de cuvinte, de preţul sub care a zăcut, o vreme, pe raft, în librărie... Restul e cam ca viaţa. O chestiune de noroc. Atât...

Atât.