Andilandi 3 - Drumul Anei prin Valea Plângerii

După Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm şi Aventura gemenilor dincolo de Poiana Vie, seria Andilandi continuă cu anevoiosul drum al Anei prin ţinutul Păsării Măiestre.

Sub asaltul lui Mar şi al Balaurilor săi, fiinţele Luminii par a fi pierdut bătălia. Uriaşii sunt departe, în munţi. Piticii s-au pitit în minele lor. Blajinii - în stupii albinelor. Chiar şi Sânzienele ajung captive în Castelul de Fum. Să fie oare acesta... sfârşitul Celuilalt Tărâm?

Tu ce ai alege în locul Anei? Prietenia Crăiesei Zmeilor? Bijuteriile Măiestrelor? Meşteşugul Linelor de a face farmece? Armele Drăgaicelor? Puterea absolută a Mândrelor? Sau promisiunea unei Rusalce a cărei trădare te-ar putea elibera?

Învaţă din greşelile Anei. Nu se ştie niciodată când Andilandi te va pune la încercare şi pe tine...

Vrei deci să afli ce s-a mai petrecut în Celălalt Tărâm de când gemenii Andrei şi Lucia au purtat Pasărea Măiastră de la Sânziene la Ursitoare? A treia poveste a seriei Andilandi începe într-o neobişnuit de friguroasă zi de Sfântul Andrei. Cum se sfârşeşte... e misiunea ta să descoperi. Noi ţi-am pregătit, ca de obicei, un extras din cel de-al treilea volum al seriei - Drumul Anei prin Valea Plângerii. Fragmentul conţine primele cinci capitole ale cărţii. Lectură plăcută!

Volumul integral - nominalizat în 2011 la categoria de literatură pentru copii şi tineret a Premiilor Uniunii Scriitorilor - poate fi achiziţionat din lanţurile de librării Cărtureşti şi Humanitas sau de la cele câteva librării online selecţionate. De asemenea, toate volumele seriei Andilandi se găsesc şi în format electronic Kindle pe site-urile Amazon din Statele Unite ale Americii, Marea Britanie sau Germania.


Conacul străbunicii

Povestea pe care mă pregătesc să v-o istorisesc acum este una specială. Ea nu vorbeşte doar despre călătoria Cărăuşei Ana în Celălalt Tărâm, ci şi despre drumul verilor ei, Mihai, Tudor şi Daria. Cum a fost posibil ca mai mulţi pui de om să pătrundă dintr-odată pe meleagurile noastre nu m-am dumirit nici până astăzi, când mă pregătesc să consemnez peripeţiile lor în Cartea Cărăuşilor. Însă am pus tot haosul creat atunci, haos ce ne bântuie încă, pe seama Solomonarului Mar şi a Balaurilor săi.

Nu mai ţin minte câţi ani trecuseră de când întunericul câştigase ultima dată Pasărea Măiastră, dar tot ce vă pot asigura e că Lumina o pierdea din ce în ce mai des în ultima vreme. Din câte ştiu eu, Andilandi a poposit pe rând la Zmei, la Iele, iar o dată a ajuns la Căpcâni. Din fericire n-a rămas mult la aceştia, dar lucrurile se înrăutăţiseră în Celălalt Tărâm. Totul era altfel decât fusese rânduit, iar Mar devenise foarte puternic.

În seara în care pornisem în căutarea unui nou Cărăuş, conacul Muntenilor fusese scos la vânzare. Cel puţin aşa era anunţat pe o tăblie pusă în faţa scărilor cerdacului. Dar cum trei dintre ultimii Cărăuşi veniseră spre noi din acel aşezământ omenesc, m-am gândit să îmi încerc încă o dată norocul tot acolo.

Am urcat tiptil treptele cerdacului şi m-am apropiat de fereastră. M-am apropiat zic, fiindcă la scurt timp m-am lipit atât de tare de ea, încât mi-au trebuit vreo câteva minute bune să mă desprind. Asta pentru că geamul era îngheţat de atâta ură! Iar ura aceea, care cuprinsese întreaga odaie, care albise ferestrele şi care îmi pătrunsese până-n măduva oaselor, venea de la o fetiţă.

În sufragerie intrară patru copii şi cinci adulţi. Următoarea noastră Cărăuşă, Ana, se deosebea de toţi puii de om din încăpere prin privirea rece pe care i-o arunca mamei sale, Lucia.

Nu trecu mult şi se adunară cu toţii în jurul balansoarului străbunicii şi începură să vorbească apăsat. Nu cred că vorbeau aşa de obicei, dar ştiam că bătrâna era tare de o ureche şi cu minţile niţeluş cam rătăcite. Cu toate acestea, se părea că toţi cei de faţă erau dornici să se facă înţeleşi şi poate, printr-o minune, chiar să primească aprobarea ei pentru vinderea conacului.
- Sărut mâna! zise Daria. Tati mi-a spus că sunteţi stră, stră, stră... stră, stră...
- Se bâlbâie când se emoţionează, se scuză Andrei.
- Stră-stră-bunica mea, încheie fericită micuţa, care n-avea mai mult de şase veri.
- Nu ştiam să am strănepoţi, dar să creşti mare!

Tudor, frăţiorul de opt ani al Dariei îi surâse fetiţei, iar Mihai, vărul lor mai mare, îi făcu zâmbitor cu ochiul. Încercau desigur să-i dea curaj. Deşi era limpede pentru oricine i-ar fi urmărit că de-abia se mai puteau ţine de râs. Li se părea tare amuzant faptul că străbunica lor părea de pe alt tărâm, dar şi felul în care Daria se bâlbâia atunci când se emoţiona.
- Buni, zise Vlad, noi ne-am adunat aici pentru că vrem să te întrebăm dacă eşti de acord să vindem conacul şi să vii să stai cu mine şi cu Mihai la Braşov.

Bătrâna îşi potrivi mai bine ochelarii şi zise:
- Dar tu cine eşti, nepoate?
- Sunt... Vlad, iar acesta e băiatul meu, Mihăiţă. Are treisprezece ani.
- Să-ţi trăiască! Dar nu mi-ai spus al cui eşti tu, nepoate?

Toţi oamenii mari din încăpere se priviră oarecum descurajaţi, dar Vlad nu se dădu bătut.
- Sunt nepotul tău mai mare, Buni, Vlad. Nu mă mai ştii? Cel de colo e Andrei, cu copiii lui, Daria şi Tudor. Şi în colţul acela stau nepoţica ta, Lucia şi strănepoata dumitale, Ana.
- Sărut mâna, spuse Andrei. Noi suntem gemenii matale. Eu sunt Andrei şi ea e Lucia.
- Eu n-am gemeni, am o singură fată... Simina.
- Ştim asta, Buni, dar aşa ne spuneai tu când eram mici - "gemenii mei". Chiar nu-ţi mai aminteşti?
- Nu înţeleg de ce insişti, îi şopti Lucia lui Andrei.
- N-ai văzut că îşi amintea de mama?
- Are Alzheimer, Andrei... Conacul ni l-a lăsat nouă de mult. Trebuie doar să decidem cu cine va pleca de aici. Atât.
- Tu cine spuneai că eşti, fetiţo?
- Eu sunt Lucia, Buni. Mă bucur să te găsesc... în putere.
- Păi, cum altfel? Eu sunt dintre cei care mor în picioare!
- Să sperăm că nu e cazul încă, interveni Andrei, mai diplomat, ca mai toţi avocaţii. N-ai vrea să ne spui totuşi la cine ţi-ai dori să te muţi, Buni dragă?
- Safta, du-te şi adu nişte prăjituri pentru musafirii noştri.

În loc de răspuns, Safta, fata în casă - care îmbătrânise şi ea, dar care se ţinea încă foarte bine - îi arătă parcă ruşinată tava plină ochi cu prăjituri şi acadele.
- Bravo! Văd că încă te mişti repejor! Când te-ai întors?
- Acuş, coniţă, mormăi stingherită Safta, care deşi o îngrijea cu sârg, încă nu se obişnuise cu boala bătrânei.
- Buni, ce zici? interveni Vlad.
- Despre ce?
- Păi, adăugă Vlad uşor încurcat, despre ce te-am întrebat...
- Da' ce m-ai întrebat, nepoate?

Atunci se lăsă o tăcerea grea printre adulţii din odaie. Oamenii mari zâmbiră amar, gândind că tot ce încercau ei să facă era zadarnic. Asta în timp ce puii de om începură cu toţii să chicotească pe înfundate. Numai Ana stătea în colţul ei de canapea privind în gol. Părea că nici nu-i aude, că e cu gândurile departe de locul în care tocmai se decidea soarta conacului şi a străbunicii sale.

La un moment dat însă, când spiritele începură să se încingă, Ana deveni mai atentă la discuţia celor mari.
- Propun s-o iei la tine pur şi simplu, îi zise Andrei lui Vlad.
- Şi cum să procedez, s-o răpesc?
- Cheam-o în vizită, îi şopti Andrei, în timp ce îi făcea cu ochiul. Oricum, dacă n-o faci tu, nu mai rămâne decât azilul.
- Asta nu e o alternativă! obiectă Lucia. Dacă vrei, Buni, vino să stai cu mine şi cu Ana, la Bucureşti.

Până atunci Ana tăcuse. Însă cum înţelese că Lucia voia să folosească biroul tatălui ei, deschise de îndată gura.
- Vrei să se mute în camera lui tata?
- Ana, te rog...
- Nici nu se pune problema, Lucia! interveni ferm Vlad. Tu eşti singură şi ai un copil de crescut. Mama stă la Andrei, deci Buni e responsabilitatea mea.

Negocierile mai durară o vreme. Lucia insista să o ia pe bunică la ea pentru că era medic şi credea că o poate îngriji mai bine. Asta în ciuda replicilor tăioase aruncate din când în când de Ana. Ori poate tocmai de aceea. Vlad considera că, dimpotrivă, ar fi de datoria lui de frate mai mare să o îngrijească pe bătrână. Şi Andrei, care de când nu-l mai văzusem se transformase într-un om pe cinste, încerca să-i împace. Până la urmă însă obosiră cu toţii, iar Safta o conduse pe bătrână în odaia ei. Desigur, nu înainte ca străbunica să-i poruncească fetei în casă să se asigure că musafirii nu vor pleca cu argintăria ei şi nici să nu uite de noaptea Sfântului Andrei.
- Să pui usturoi la toate geamurile, adăugă bătrâna înainte să iasă pe uşă. Că de nu, ne intră Strigoii-n casă!
- E culmea cum îşi aminteşte toate prostiile, dar nu ne mai ştie pe nici unul dintre noi, mormăi Andrei. De exemplu, eu am uitat că azi e Sfântul Andrei, dar ea era la curent.
- Nu e o prostie, tati, e ziua ta de nume, spuse Daria.
- Ai dreptate, draga mea, iartă-mă. Suntem puţin cam necăjiţi că n-o putem ajuta pe străbunica, dar găsim noi o soluţie până la urmă.
- Între timp, cred că şi voi ar trebui să vă pregătiţi de culcare, adăugă Vlad. Safta v-a aranjat camera de la etaj.
- Mihai, ne spui şi o poveste? se rugă Tudor de vărul lui mai mare.
- Sigur! Vrei una specială de Sfântul Andrei?
- Seamănă cu cele de Halloween? se interesă Daria, uşor îngrijorată, în timp ce ieşeau unul câte unul pe uşa sufrageriei.
- Nu, acelea sunt basme cu Zâne pe lângă ce am să vă povestesc eu vouă în seara asta! Buuu-huuuu-huuu!

Puii de om ieşiră din odaie şi se îndreptară tropăind spre scări, în drumul lor către camera de la etaj. Oamenii mari se mai destinseră, privind în urma micuţilor cu nostalgie. Era limpede că tânjeau în taină după vremurile lipsite de griji de odinioară.

Privindu-i cum îşi zâmbeau cu căldură unul altuia, ochii lor păreau să-mi povestească multe. Îmi vorbeau despre cât de bine se simţiseră cu toţii la conacul Muntenilor. Despre aventurile nemaipomenite de care avuseseră parte. Despre dulciurile Saftei, înfulecate mereu cu o poftă de nedescris. Şi, nu în ultimul rând, despre prietenia trainică pe care o legaseră în toate acele vacanţe de neuitat petrecute în casa bunicii.

Erau atât de frumoşi acei trei fraţi încât, pentru o clipă, părură din nou pui de om! Admirându-i, aproape că uitasem de Ana şi de tulburarea ei. Numai că o tulburare ca a Anei nu poate aluneca în uitare. Aşa că nu dură mult şi fetiţa îşi făcu simţită prezenţa, aducându-şi mama şi unchii cu picioarele pe pământ.
- Vreau să ne întoarcem la Bucureşti! spuse Ana pe un ton apăsat, privind-o încruntată pe Lucia.
- Ţi-am promis că nu stăm mult aici, Ana. Doar până rezolvăm cu străbunica şi suntem înapoi. Oricum, vineri sunt de gardă. Hai, fuguţa la culcare!
- Şi camera lui tati?
- Ana... tati nu mai vine. De ce nu vrei să înţelegi?
- Ce să înţeleg? Că l-ai alungat din casă şi acum vrei să te asiguri că nu mai are unde să se întoarcă?

La auzul unei asemenea acuzaţii, atât Lucia, cât şi Vlad şi Andrei amuţiră, neştiind ce să spună. Nu mai fu însă nevoie să adauge ceva, pentru că Ana ieşi val-vârtej din încăpere şi nu se opri din alergat decât atunci când ajunse în faţa odăii de la etaj. Odaie pe care Safta le-o pregătea puilor de om de fiecare dată când se întâmpla ca aceştia să le calce pragul.

Ajunsă acolo, fata se ghemui pe coridor şi începu să plângă. Pentru că îi era ruşine de verii ei, nu intră de îndată în cameră, însă nu se putu stăpâni să nu plângă pe înfundate.

De când părinţii ei divorţaseră, parcă nu se mai oprea din plâns. Plângea la şcoală, uneori şi în timpul orelor. Plângea în locurile de joacă. Plângea chiar şi atunci când citea o carte sau se uita la desene animate.

Ştia că plânsul n-o ajută şi că purtându-se urât cu mama ei nu-şi va aduce tatăl înapoi. Dar de când el le părăsise, Ana se schimbase. Începuse să urască pe toată lumea! Îşi ura mama, considerând-o vinovată pentru cele întâmplate. Se ura pe sine, crezând că nu fusese suficient de isteaţă ori de drăguţă pentru a-şi ţine tatăl aproape. Însă mai mult decât pe oricine îl ura pe el, pe tatăl ei, pentru că plecase şi pentru că din cauza lui ea rămăsese numai cu o jumătate de familie.

Noaptea Sfântului Andrei

Când Ana intră în odaie, văzu de îndată feţele lungite de spaimă ale verilor ei mai mici. Daria şi Tudor ascultau o poveste cu Strigoi spusă de Mihai. Micuţii erau atât de prinşi, încât aproape nu observară că li se alăturase şi ea. Ceea ce fetei îi conveni de minune. Căci asta o ajută să se schimbe-n pijama şi să se strecoare-n pat, fără să mai fie nevoită să dea vreo explicaţie în privinţa ochilor ori a năsucului ei, roşii de atâta plâns.

Cei mai mici dintre puii de om îl ascultau pe Mihai

într-o linişte desăvârşită. Îşi doreau atât de mult să afle cum se va sfârşi până la urmă povestea cătunului bântuit, încât aproape că nu li se mai auzeau răsuflările. Atât de încordaţi erau! Iar Mihai, un maestru neîntrecut al povestirilor, le vorbea pe un ton şoptit, grav, plin de promisiuni primejdioase.
- Băiatul intră în cimitir cu paşi nesiguri. Ducea felinarul în mâna stângă, iar aceasta îi tremura zdravăn...
- De ce în stânga? murmură Daria, care până atunci nu îndrăznise să pună vreo întrebare.
- Pentru că în dreapta ascundea... ţăruşul.
- Fireşte! aprobă Tudor, mai mult ca să demonstreze că lui, spre deosebire de Daria care tocmai icnise, nu îi era teamă defel.
- De pretutindeni îl priveau pietrele reci şi tăcute ale mormintelor. Nu se auzea niciun sunet în afara zgomotului înfundat făcut de paşii puiului de ţăran pe pământul reavăn. Numai de pe cruci îi fixau tăcute feţele răposaţilor din fotografii...
- Nu îi era frică? şopti Daria.
- Ba da, dar pentru că era singurul om care mai rămăsese în picioare în întreg satul, era de datoria lui să-şi răzbune semenii. Trebuia să-l găsească pe nemortul care ucisese fără milă toată suflarea din jur şi să-l răpună. Să îi străpungă inima cu un ţăruş! Aşa că nu se opri din drum. Merse cu paşi măsuraţi, dar hotărâţi, spre capătul cimitirului, acolo unde se odihneau cei îngropaţi de multă vreme. Dar când ajunse în acel loc, ce să vezi?
- Ce?! Ce s-a mai întâmplat?! ţipară în cor puii de om.
- Întreg satul i se alătură într-o clipă! Aşa, de parcă ar fi răsărit din pământ exact lângă copil!
- Dar asta a fost bine, nu? întrebă Tudor uşor îngrijorat.
- I-au venit ajutoare, întări şi Daria.
- Hmmm... n-aş prea zice, şopti Mihai.
- De ce nu era bine? scânci Daria căreia, din cauza fricii, nu i se mai vedeau decât ochişorii de sub plapuma pe care şi-o trăsese până la rădăcina nasului.
- Pentru că toţi erau acum... Strigooooooi!

Copiii începură să ţipe atât de tare încât Ana, care moţăia deja, se trezi brusc şi se răsti la Mihai.
- Crezi că e în regulă să le spui poveşti de groază înainte de culcare?!
- Te rog, e Sfântul Andrei... Dacă nu le spun acum, când s-o fac? E Halloweenul nostru... secret.
- De ce e secret? întrebă Tudor.
- Păi, pentru că Sfântul Andrei nu este o sărbătoare foarte cunoscută. În străinătate, toată lumea serbează Halloweenul în octombrie. La noi însă se cinsteşte noaptea Sfântului Andrei în noiembrie. Şi uite aşa, românii au parte de două sărbători: una moştenită şi alta împrumutată! Deci ne putem distra de două ori mai mult decât alţii!
- Şi ce dacă? pufni Ana. Cine crezi că mai are nevoie de o noapte a poveştilor de groază în plus?
- Poveşti, spui... Hmmm, n-aş prea zice, adăugă Mihai, cu un zâmbet şui în colţul buzelor. Eu vorbeam despre istoria locurilor.
- Încetează Mihai, nu mai sperii pe nimeni! ripostă Ana. Şi oricum, Halloweenul e mai nostim. Măcar primeşti bomboane...
- Nu ştiu ce să spun, dar eu unul n-aş da prăjiturile Saftei pe nicio bomboană, zise Mihai.
- Nici noi! i se alăturară-n cor Daria şi Tudor.
- Bine, conveni Ana, dar măcar recunoaşteţi că poveştile de groază de Halloween sunt mai... prietenoase. Sunt făcute să te ajute să nu-ţi mai fie frică, nu să te bage în boală.
- Nu trebuie să-ţi fie teamă Ana, o încurajă Daria. Suntem cu tine!

Ana îşi dădu ochii peste cap.
- De cine să mă tem eu, cap sec?
- Sora mea nu e cap sec! se oţărî Tudor.
- Ai uitat cu cine vorbeşti? ripostă Ana. Eu sunt campioană naţională la lupte!
- Şi ce te lauzi? se răţoi Daria. Nici mie nu mi-e frică, dacă chiar vrei să ştii! Nici de Strigoi, nici de tine! Na!

Daria şi Tudor îi scoaseră limba Anei, iar Mihai începu să râdă, indicându-i cu capul pe mezinii trupei.
- Ai văzut? Terapie de şoc! Şi funcţionează!
- Nici măcar n-avea "happy end" povestea ta! răbufni Ana.
- Da' ce, m-aţi lăsat cumva s-o închei? se scuză Mihai.
- Ce s-a întâmplat cu băiatul? A devenit şi el Strigoi, nu-i aşa? întrebă Tudor.
- Bineînţeles că nu, răspunse Mihai.
- Uf, ce bine! bătu din palme Daria.
- Pentru că, orice ar spune unii, până şi povestea mea are un final optimist, adăugă Mihai, privind-o insistent pe Ana.
- Oare de ce nu-mi vine a crede? mustăci fata.
- Eroul nu moare niciodată! proclamă Mihai cu voce gravă.
- Dar cum de nu l-au muşcat, totuşi? insistă Tudor.
- Ştiu, ştiu, ştiu, ştiu! ţipă Daria. Din cauza usturoiului pe care-l avea în... în... în... buzunar.
- Nu. Usturoiul i-a ţinut la distanţă o vreme, dar nu acesta a fost motivul pentru care a scăpat băiatul.
- Gata, m-am prins! zise Tudor, serios, ca un om mare. I-a eliminat cu ţăruşul!
- Cam greu... Băiatul n-avea decât un singur ţăruş, iar Strigoii erau mulţi şi îl înconjuraseră.
- Deci nu putea să fugă, oftă Daria.
- Nu prea, continuă Mihai. Dar Strigoii uitaseră ceva...
- Ce?! tună corul micilor ascultători.
-...uitaseră cu desăvârşire că se crăpa de ziuă! Iar ei erau cu toţii foarte departe de gropile lor.
- Şi au arssssssss de vii! zbierară fericiţi ţâncii, sub privirea lipsită de expresie a Anei.
- De nevii, îi corectă doct Mihai.
- Mă rog, adică au murit de tot, de tot, nu doar provizoriu, concluzionă Daria.
- Bun, acum că am ascultat şi finalul fericit în care e prăjit întreg satul, ne putem culca? întrebă Ana.
- Urâcioaso! ţipă Daria. Ne strici toată noaptea Sfântului Andrei!
- Noaptea oamenii normali dorm! ţipă şi Ana.
- Nu şi în noaptea asta! le acoperi Tudor. Şi nu aici, lângă Pădurea Bogăţii! E cel mai bun loc de spus asemenea poveşti!
- Ce ştiţi voi... Sunteţi nişte mucoşi. Puteţi fi păcăliţi cu orice poveste.
- Cred că ar fi mai bine să ne culcăm totuşi, îndrăzni şi Mihai să intervină când o văzu atât de supărată pe Ana, dar fără folos. Prichindeii păreau porniţi împotriva verişoarei lor.
- Ştiu că eşti mereu supărată de când a plecat tatăl tău, începu Daria...
- Dar nu e drept să te iei mereu de noi din cauza asta! continuă apăsat Tudor. Nici să te... antrenezi pe noi când îţi vine! mai adăugă după, gândindu-se la momentele în care Ana se enerva prea tare şi uita că ei nu făcuseră lupte.
- Viaţa nu e dreaptă, picilor. Obişnuiţi-vă cu ideea.

După ce dădu glas "înţeleptei" cugetări aşternute mai sus, Ana îşi trase plapuma până peste creştet, apoi îşi puse şi perna pe cap. Nu dorea să mai audă nimic. Voia doar să adoarmă şi să uite!

Mihai tăcu şi stinse lumina. Deşi toţi trei verii Anei erau nemulţumiţi de cele întâmplate şi ar mai fi stat să povestească până-n zori, conveniră în şoaptă să-şi depene istoriile în seara următoare.

Era limpede că li se făcuse milă de Ana. Ştiau prin ce trecuse în ultimul an şi nici unul dintre ei n-ar fi vrut să fie în pielea verişoarei lor. Până şi lui Tudor îi păru rău că îl luase gura pe dinainte şi îi spusese adevărul verde-n faţă. Nu pentru că lui nu i-ar fi plăcut să spună adevărul, nici gând. Numai că deşi era mititel, Tudor ştia că pe Ana o durea să i se amintească de divorţul părinţilor. Tot aşa cum ştia că uneori, când credea ea că n-o vede nimeni, fata plângea mult. De aceea, chiar dacă ea îl cam trântea şi îi spunea vorbe de ocară, lui Tudor îi era tare dragă verişoara lui, şi nu-şi dorea să o amărască şi mai mult.

Ana le ascultă o vreme şoaptele, până când simţi că adormiseră cu toţii. Apoi privi afară. Din cauza gerului care îngheţase fereastra nu vedea mare lucru. Însă tocmai când începură să i se îngreuneze şi ei pleoapele, semn că Moş Ene o chema în împărăţia lui, geamul prinse să... strălucească.

Licuricii lui Păcălici

Ana privi cu atenţie fereastra. Primul gând care îi trecu prin minte fu că visează. Dar nu era aşa. Ceilalţi dormeau, nu ea! Sau poate doar i se păruse? Nici vorbă. Chiar atunci, citindu-i parcă gândurile, geamul străluci şi mai abitir.

"Oare o luminează razele lunii?" gândi copila. "Nu. Luna dă o lumină liniştitoare, ca un lămpaş de veghe, în timp ce lumina pe care o văd eu este punctată şi se agită încontinuu. Ba mai şi bâzâie pe deasupra" îşi urmă Ana şirul gândurilor, fără să îndrăznească însă să atingă fereastra.
- Hm! Ce ciudat! gândi ea cu voce tare. Lumina asta arată de parcă ar veni de la sute de lanterne mici, iar zgomotul e făcut special ca să te înspăimânte...

Dar Ana n-apucă să-şi isprăvească vorba că un zâmbet poznaş i se agăţă de buze, semn că desluşise, în sfârşit, misterul.
- E clar, şopti fata, cu gura până la urechi. E o farsă!

Pesemne se gândea că puii de ţăran din Hoghiz aflaseră de venirea lor la conac şi se înţeleseseră să le lumineze fereastra cu lanterne ca să-i sperie zdravăn de Sfântul Andrei.

Mie una nu mi-ar fi dat prin cap să mă gândesc la aşa ceva, recunosc. Dar nici măcar eu nu ştiu, pe de-a-ntregul, cum funcţionează iţele minţilor puilor de om. Atât sunt de încâlcite! De un singur lucru am fost însă mereu sigură: micuţii care ajung în Celălalt Tărâm nu sunt deprinşi să creadă în minuni. Nici în magie. Nici măcar atunci când aceasta le gâdilă nasul. Ori când le bâzâie întruna-n urechi şi le zboară pe dinaintea ochilor, aşa cum i se întâmpla Anei atunci. Mai degrabă găsesc o explicaţie pe care ei o numesc "logică", decât să o accepte pe cea care li se oferă pe tavă şi pe care noi o numim "adevărată".

Ana apăsă mânerul, apoi împinse brusc fereastra. Aceasta scârţâi supărător atunci când se dădu la o parte. Însă, spre dezamăgirea fetei, afară nu era nimic deosebit de văzut. Era frig şi mirosea deja a iarnă, este adevărat. Vântul bătea cu putere şi cerul se pregătea să cearnă zăpadă. Dar în afară de aceste lucruri nimic notabil, după cum vă spuneam. În plus, lumina pe care Ana o văzuse doar cu câteva clipe în urmă dispăruse ca prin farmec. Pierise de parcă cineva stinsese brusc toate aşa-zisele lanterne şi o zbughise de la locul faptei în pas săltat.

Fata scrută bănuitoare tufişurile din grădina din spatele conacului, tocurile ferestrei şi privi atentă în zare, spre Pădurea Bogăţii. Apoi închise fereastra cu mare grijă.

Nu apucă însă să se vâre la loc în aşternut că luminile reveniră în forţă. Păreau şi mai multe, şi mai puternice. Apoi, ca şi cum toate acestea n-ar fi fost de-ajuns, luminiţele fură însoţite de data aceasta şi de nişte chicoteli supărătoare.

Ana se ridică furioasă în capul oaselor şi deschise din nou fereastra. Luminile dispărură iar, de bună seamă! Dar chicotelile se mai auzeau încă, ceea ce pe Ana nu putu decât să o înfurie şi mai tare. Copila îşi întări bănuielile cum că puştii din Hoghiz se ascunseseră la ei în grădină şi erau decişi să nu-i lase să doarmă. Aşa că îşi încruntă sprâncenele şi le strigă cât putu ea de tare potenţialilor intruşi:
- Dacă nu plecaţi imediat, o trezesc pe Safta să vă alerge cu mătura! Aţi înţeles?!

Din grădină nu se mai auzi nimic. Aşa că Ana adăugă, aproape stăpână pe situaţie:
- Aceasta e o proprietate privată! Aşa că ar fi bine să nu vă mai prind în grădina noastră, limbricilor!
- Nu suntem limbrici, urâto! piui revoltată vocea lui Păcălici, care aducea destul de bine cu cea a unui pui de om. Suntem Licurici!
- Lasă că vă arăt eu, frumoşilor! mormăi înciudată Ana. Acum cobor şi dau cu voi de pământ! Licurici, auzi! Neruşinaţii!

Fata sări din pat direct în cizmuliţe. Îşi luă o lanternă dintr-un sertar şi paltonul din cuier, apoi fugi atât de repede pe scări, încât nici n-am văzut-o când a ajuns jos, în grădină. I-am zărit doar lumina lanternei cu care scotocea nervoasă fiecare colţişor. După mormăieli, am dedus că fata nu-i prea avea la suflet pe Licurici şi nici

nu-i credea că spuseseră adevărul atunci când îşi declaraseră identitatea.

La un moment dat, am văzut cum lanterna Anei se stinge brusc. Aşa că m-am apropiat să aflu ce se întâmplase. Copila se ghemuise în spatele unui brăduţ şi privea încordată spre o moviliţă. Stătea la pândă. Era clar că voia să-i ia pe aşa-zişii Licurici prin surprindere. Mai ales că ceva mai încolo, dinspre moviliţa cu pricina, se auzeau voci.
- Eu propun să plecăm de aici şi să-i spunem Irodiei că n-am dat de ea! zise Păcălici.
- Te-ai supărat că te-a făcut limbric, nu-i aşa, Păcălici? chicoti Licuriciul 13.
- Nicidecum, 13. De când credeţi că pun eu preţ pe ce spun oamenii? E urâtă şi bună pace! N-aţi văzut ce păr scurt poartă?
- Aici are dreptate Păcălici, interveni şi Licuriciul 109. Are părul retezat şi cu breton. Bleah!!!
- Zici că este Zmeoaică, se strâmbă şi 99. Cum să ne agăţăm în părul ei cu toţii?
- Eh, asta n-ar fi fost o problemă, nu trebuia să ne agăţăm chiar toţi, zise apăsat Păcălici, privindu-şi cât putu el de urât interlocutorul. Problema este că...
- Cum adică? Vrei să spui că părul fetei nu este pentru noi toţi?! ţipă Licuriciul 99.
- Nu mă mai întrerupe! răbufni Păcălici, căruia i se şi zbârliseră antenuţele de atâta supărare.
- Doamna ne-a dat părul pentru întreaga ceată! insistă 99.
- Aşa e, ţipară şi ceilalţi, gata-gata să se ia la trântă.
- Uiţi a cui ceată este? tună Păcălici. Ne numim ceata lui Păcălici, Licuricii lui Pă-că-lici! Singurul Licurici demn să poarte un nume, restul n-aveţi decât numere.
- Ar mai fi şi Pricolici şi... băzâi 55, care se băga mereu unde nu-i fierbea oala.
- Vorbeam de ceata mea, zevzecule, nu de alte cete de Licurici! ţipă Păcălici, înfuriat la culme. Eu am nume pentru că sunt conducătorul cetei. Voi aveţi numere pentru că sunteţi supuşii mei. Numere, numere şi iar numere!
- Putem să ne mai jucăm la geamul ei? întrebă 55 privindu-i tâmp, după cum îi stătea-n fire.
- Nu, nu mai putem! N-avem vreme de joacă. Tăceţi şi ascultaţi-mă cu atenţie! Eu sunt conducătorul vostru! Aşa că numai eu decid cine merge în părul fetei şi cine zboară pe lângă!

Cum Licuricii tăcuseră cu toţii şi îl priveau oarecum îngrijoraţi, Păcălici se mai linişti gândind că începuseră, în sfârşit, să-i dea şi lui ascultare. Însă Păcălici se lămuri în curând că lucrurile nu stăteau tocmai aşa cum îşi închipuise el.
- Mă scuzaţi că vă întrerup, şopti Ana. Dar ce anume sunteţi?

Păcălici se întoarse brusc şi dădu de ochii măriţi de uimire ai fetiţei. Ana se întinsese pe burtă în spatele movilei lor şi îi privea acum cam de la acelaşi nivel.
- Nu ţi-am spus, urâţico?! Suntem Licurici! Li-cu-rici! Ce parte nu înţelegi? După ce că ai părul retezat ca o sperietoare de ciori, mai eşti şi grea de tărtăcuţă?
- Ba aduce mai mult a Zmeoaică, aş zice, interveni doct Licuriciul 99. Nu seamănă deloc cu o sperietoare!
- Vorbiţi... murmură Ana, parcă nevenindu-i încă

să-şi creadă ochilor şi urechilor. Cum se poate una ca asta?
- După ce că e urâtă, mai e şi prostuţă, scrâşni Păcălici. Sărmana... Mereu am vorbit, urâţico! se răţoi iar la ea.
- Ana. Mă cheamă Ana, nu urâţica!
- Atâta doar că urechile voastre, ale oamenilor, nu sunt făcute să asculte. Surzilor ce sunteţi!
- Este Cărăuşă, Păcălici, interveni împăciuitor 109. Ştii bine că nu este "surdă", ca oamenii în putere. Ea ne aude.
- Cărăuşi?... Cine sunt Cărăuşii?
- Pui de om încercaţi, prostuţo.
- Dacă mai îmi spui încă o dată prostuţă sau urâţică, te strivesc cu lanterna! Gâză enervantă ce eşti!
- Dacă mă striveşti, n-ai să mai afli nimic! Nu-i aşa, Ana? o luă Păcălici peste antene, spunându-i numele cât putu el de zeflemitor.

Ana lăsă lanterna jos şi întrebă pe un ton ceva mai potolit.
- De ce sunt "încercaţi"?
- De întuneric. Toţi au o problemă pe care numai acolo şi-o pot rezolva, zise Păcălici, arătând cu degetul Pădurea Bogăţii.
- Sau nu şi-o pot rezolva, completă chicotind răutăcios 55.

Ana simţea că explodează. Aşa că profită de faptul că Licuricii începuseră din nou să şuşotească şi îşi adună gândurile. Se părea că fiinţele astea mici, luminoase şi nespus de enervante, vorbeau. Şi se amuzau copios pe seama puilor de om "încercaţi". Mai ales pe seama celor care nu puteau să-şi rezolve "problemele" în Pădurea Bogăţii. Dar ce legătură aveau toate acestea cu ea?

Când îi privi din nou pe Licurici, Ana văzu că aceştia continuau să şuşotească, gesticulând spre ea pe furiş. Nu îndrăzni să se apropie prea tare, aşa că rămase unde se afla, dar se ridică în picioare şi îşi puse mâinile în şold - ca să arate mai impunătoare.
- Mă scuzaţi că vă întrerup din nou, dar îmi puteţi spune şi mie totuşi ce căutaţi în grădina mea?
- Am venit să te luăm, explică 13. Atâta doar că nu reuşim să ne hotărâm cine va sta în părul tău scurt şi ciufulit şi cine va zbura pe lângă el.
- Să mă luaţi? murmură Ana, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. Da' ce sunt eu, taxi?!
- Ne-a trimis Doamna, se scuză 109, uşor intimidat de statura fetei.
- Care... doamnă?
- Împărăteasa Ielelor, a Doamnelor adică! zise Păcălici, plin de importanţă. Crezi că eu fac târguri cu fitecine?
- Nu pricep, mărturisi Ana cu sinceritate.
- Nici nu e nevoie, o asigură Păcălici, cu o ironie muşcătoare. Oricum, înţelegerea a căzut. Ne-a promis părul Cărăuşei dacă o aducem unde trebuie. Dar tu n-ai păr încăpător pentru ceata mea, iar eu nu fac nimănui servicii gratuite! Plecăm!

Ana îi privi uluită. Nici n-apucă să mai întrebe ceva pentru că, la un semn de-al lui Păcălici, tot roiul de Licurici îşi luă zborul spre Pădurea Bogăţii.
- Staţi aşa, ţipă fata după ei. Există... Iele?

Degeaba însă. Pentru că n-o găsiseră destul de frumoasă, Licuricii erau decişi s-o părăsească. Aşa că nici unul nu-i răspunse, iar Ana nu mai ştia ce să creadă. Ultima ei întrebare i se păru brusc ciudată. Iar Licuricii, priviţi aşa, de departe, păreau din nou nişte gâze obişnuite. Oare doar i se păruse că-i aude vorbind?

Copila începu să se îndoiască din nou de tot ceea ce tocmai i se întâmplase şi era cât pe ce să se întoarcă la ea în odaie. Înainte să intre-n casă însă, mai privi încă o dată Licuricii. Spre surprinderea şi nemulţumirea ei îi văzu cum se întorc spre dânsa şi cum îşi bat toţi deodată pumnişorii în semn de necaz.
- Sâc, urâto! Sâc, sâc, sâc! zbierară împieliţaţii.

În prima clipă, Ana crezu că iar i se năzare. Însă Licuricii - obişnuiţi, după cum bine ştiţi, să se poarte ca nişte ţânci obraznici - se strâmbară la fată atât de urât, încât până şi mie mi-a venit să privesc în altă parte.

Nu ştiu cum v-aţi fi simţit voi dacă vi s-ar fi întâmplat un asemenea pocinog, dar pot să vă asigur că Anei i se aprinseră obrajii de mânie. Atât de tare o supăraseră Licuricii! Apoi fata nu se mai gândi decât la un singur lucru - să pună cât mai repede mâna pe zburătorii aceia obraznici şi să le stingă lămpaşele!

Doamna Irodia, Împărăteasa tuturor Ielelor

Ielele sunt fiinţe neasemuit de frumoase. Au părul lung şi drept, până-n călcâie, picioare subţiri, trupuri mlădioase şi glasuri tulburătoare. Straiele lor sunt ţesute din cea mai fină mătase care s-a pomenit vreodată, iar podoabele Doamnelor nu sunt alese la întâmplare, ci reprezintă însemne ale castei din care fac parte fiecare. Altfel nimeni nu le-ar putea deosebi una de cealaltă, atât sunt de asemănătoare între ele.

Dacă le priveşti însă cu mare băgare de seamă, poţi observa că părul Ielelor din casta Măiestrelor e auriu şi e împodobit cu flori şi fluturi. Ori că-n părul roşu al Linelor, supranumite şi Vrăjitoarele curţii, se aciuiesc mereu Licuricii - luminându-l şi punându-l şi mai mult în valoare. De asemenea, se ştie că Drăgaicele poartă pe creştet coifuri şi că dansează cu săbiile-n mâini până îşi rup încălţările. Tot astfel cum se cunoaşte că Rusalcele au părul întunecat, după cum le este şi firea. Sau că Mândrele - casta conducătoare, cea din care se aleg mereu Împărătesele - au părul nins, strălucitor.

Cu toate acestea, atunci când Cărăuşa Ana se ciocni de Irodia, aproape dând-o pe Doamnă jos de pe picioare, nu îi recunoscu soiul. În graba ei de a prinde şi a zburătăci Licuricii, fetei nici nu-i trecu prin gând că s-ar afla înaintea unei Doamne din casta Mândrelor. Şi nu a oricărei Mândre, ci a Mândrei Irodia, Împărăteasa tuturor Ielelor!

Cărăuşa nu văzu înaintea ei decât o fetiţă. Şi încă una destul de speriată. Altfel spus, nici urmă din Doamna de odinioară, din vremurile în care Irodia arăta ca o femeie pârguită şi era o Împărăteasă de temut. Acum, deşi era vârstnică de când Timpul nu avea nume, Irodia părea o copilă de seama Anei.
- N-ai văzut Licuricii? gâfâi Ana, parcă-n loc de "pardon" ori de "ce faci aici", rotindu-şi lanterna în toate părţile.
- Nu, murmură Irodia, privind-o uşor iritată. Nu i-am văzut!

Fata nu i se păru Împărătesei cine ştie ce. Ba chiar îi deveni brusc antipatică. Doar o îmbrâncise şi îi murdărise rochia. Dar, deocamdată, făcu un efort şi n-o repezi. Încă nu îi ceruse pasărea.
- Ştii că vorbeau? i se confesă Ana, buimacă şi agitată deopotrivă. Neobrăzaţii!

Irodia nu răspunse de îndată, dar îi rânji cât putu ea de îngăduitor.
- Dacă pun mâna pe ei, le arăt eu lor, mormăi copila. Aţi auzit, frumoşilor?! Vă prinde "urâta" şi o încurcaţi!
- Aşadar tu eşti noua Cărăuşă, spuse Irodia după o vreme.

În acea clipă, pentru prima dată de când se întâlniseră, Ana găsi de cuviinţă să-şi tragă sufletul şi să afle totuşi cine era necunoscuta care-i şedea-n faţă.
- Pe mine mă cheamă Ana, răspunse fata, destul de apăsat, nu "Cărăuşa". Întrebarea este cine eşti tu? Şi ce cauţi tu în pădure la ora asta, umblând aşa... dezbrăcată?
- Sunt îmbrăcată. Port o rochie din cea mai fină mătase...
- Este sfârşitul lui noiembrie, o întrerupse Ana, care devenise dintr-odată ceva mai atentă. Este foarte, foarte frig! Mie mi-e frig şi am cizme şi palton!
- Dacă-ţi era chiar aşa de frig, trebuia să-ţi iei şi şalul şi căciula, veni sec răspunsul Irodiei. Mie îmi este bine.

Doamna atinse umărul Anei şi o lămuri că spune adevărul. Irodiei nu-i mai crescu biciul de foc din mâna stângă, cum se întâmpla pe vremuri, când era în putere, dar Ana o simţi atât de fierbinte, încât se trase înapoi de parcă ar fi fost arsă.
- Ce cauţi în pădure la ora asta? spuse Ana. Ai fugit de undeva? Pari să ai febră...
- Nu eu am fugit, ci tu ai făcut-o. Eu sunt acasă, zise Irodia.
- Vrei să spui că Pădurea Bogăţii e casa ta? pufni Ana în batjocură. Iar tu cine eşti, mă rog frumos? Fata Pădurii, cumva?
- Fetele Pădurii au părul albastru şi plâng când apare Luna, răspunse rece Doamna.
- Atunci, poate că eşti Doamna Lacului, o luă din nou peste picior Ana, deşi parcă nu îi mai ardea de şagă.
- Vâlvele-bălţii sunt mici, cât palma. Au cozi de peşte, iar părul de culoarea nisipului şi-l poartă mereu împletit cu perle.

Ana tăcu şi o privi pe Irodia cu luare-aminte. Deşi arăta ca una dintre colegele ei de clasă, necunoscuta părea să ştie destul de multe despre Pădurea Bogăţii şi tainele acesteia. Şi era foarte convingătoare! Unde mai pui că ochii Doamnei erau frumoşi, dar cam ciudaţi. Atunci când Ana se apropie puţin de Irodia, văzu că ochii Doamnei erau prea mari, prea negri, cu gene incredibil de lungi şi lipsiţi cu desăvârşire de albul firesc oamenilor.
- Dacă nu eşti nici Fata Pădurii, nici Vâlvă, cine eşti?
- Sunt Irodia, Împărăteasa Ielelor.
- Corect, iar eu sunt Iana Sânziana, zise Ana, zâmbind cu gura până la urechi.
- Nu prea cred, o contrazise cu dârzenie Irodia. Aş recunoaşte oricând o Drăgaică, chiar dacă Iana nu-şi mai poartă coiful şi chiar dacă acum aduce mai mult cu o muritoare de rând.

La început, Ana o privi cu gura căscată. Nu trecură însă decât câteva clipe şi un zâmbet firav începu să îi înflorească în colţul gurii. Cărăuşa nu credea nicio iotă din ce spunea Irodia.

"Dacă Ielele există cu adevărat, cu siguranţă nu arată ca fetiţa din faţa mea", gândi Cărăuşa. "Asta o ştie până şi Daria sau orice alt pici din partea locului", mai cugetă ea. După care îşi propuse ca înainte să râdă în hohote, să procedeze totuşi înţelept şi să se asigure mai întâi de identitatea necunoscutei.
- Dacă eşti ce spui că eşti, ştii vreo vrajă? întrebă Ana.
- Eu le-am poruncit Licuricilor să te caute. Nu ţi-au spus?
- Parcă, zise Cărăuşa, dându-se precaută un pas înapoi.
- Licuricilor, arătaţi-vă! porunci Irodia.

Dar Păcălici nu era dispus să-şi arate încă antenele. Deşi se afla prin preajmă, vă asigur. Astfel că Doamna, supărată că nu reuşise să-şi demonstreze puterile în faţa Cărăuşei, îi spuse Anei:
- De regulă Licuricii nu lucrează fără plată, dar acum nu-i văd. Bănuiesc că au făcut o excepţie şi te-au adus negândindu-se la simbrie.
- Nu m-au adus ei, zise Ana. Eu am alergat în urma lor. Spuneau că am părul prea scurt şi că ei "nu lucrează pe gratis".
- Sunt cam răutăcioşi, nu-i aşa? rânji Doamna. De asta fugeai după ei, nu? Ca să te răzbuni.

Irodia surâdea zeflemitor. Lucru care o cam supără pe Ana.
- Ştii ceva?! Habar n-am cine eşti, dar Ielele, dacă există cu adevărat, nu arată ca tine! Acum te rog să mă scuzi, dar am de zdrobit nişte gâze tâmpite. Apoi trebuie să mă întorc la conacul străbunicii mele. Îmi este cam somn şi încep să mă plictisesc!

Ana trecu pe lângă Irodia şi îşi văzu de drum, mergând cu pas măsurat şi luminând cu lanterna în toate direcţiile, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic important.

Irodia nu se aştepta ca puiul de om să nu îi recunoască felul ori - mai rău! - să n-o creadă nici măcar pe cuvânt, dar eu eram sigură că Ana n-o va lua în serios. Cel puţin nu de la bun început.

Şi de ce ar fi făcut-o? Trecuse destul de multă vreme de când Doamnele fuseseră pedepsite de către Ursitoare pentru faptul că o furaseră pe Andilandi de la Cărăuşa Lucia, dar nimeni nu se obişnuise încă cu noua lor înfăţişare. Nici măcar noi, care le suntem surori şi le ştim dintotdeauna. Îmi amintesc numai că atunci când Doamnele au comis furtişagul, cântul Păsării Măiestre le-a întinerit peste măsură, transformându-le în nişte copile inofensive. Şi astfel au rămas până la venirea Anei aici, la noi, în Celălalt Tărâm. Aşadar, cum te puteai aştepta de la un pui de om să le recunoască din prima clipă, aşa, schimbate cum erau?
- Ana, aşteaptă-mă! o somă Irodia.

Însă Cărăuşa nu se opri şi nu privi în urmă. Doar înaintă vrăjită spre Lacul Ursitoarelor.

Când Doamna o ajunse din urmă, Ana era deja la mal. Privea Castelul Ursitoarelor, aflat tocmai în mijlocului acelui lac magic, bătrân de când lumea. Lumini nenumărate pâlpâiau în faţa ochilor fetei, dezvăluindu-i un palat de vis, în care ardeau miliarde de candele.
- Ce e asta? murmură ea, aproape intrând cu picioarele în apă.
- Este Castelul Ursitoarelor, răspunse Irodia. Parcă ar fi un caşcaval mare pe care l-au ros şoarecii. Nu mai are pereţi, vezi?
- Dar lumina?
- Lumina, desigur... Eh, ea este dată de sufletele oamenilor.
- Sufletele celor vii, zise Ana, vorbind mai mult pentru sine.
- De bună seamă.

Anei i se făcu dintr-odată tare frig. Ori frică? Nu vă pot spune cu precizie, pentru că n-o vedeam de foarte aproape. Tot ce vă pot asigura însă este că Irodia nu o mai slăbea. Şoaptele vrăjite ale Doamnei ajungeau până la copacul în spatele căruia mă adăpostisem şi de după care mai trăgeam niţeluş cu ochiul.
- Ştiu că pare greu de crezut pentru un muritor, zicea Irodia, dar puii de om încercaţi chiar pot vedea aievea fiinţele Celuilalt Tărâm. Pot vorbi cu Licuricii, pot admira Castelul Ursitoarelor, pot face târguri cu Împărăteasa Ielelor...

De teamă, Ana nu îndrăzni să se întoarcă. Totul o copleşea acum. Licuricii răsăriseră lângă ea ca prin farmec, de parcă până atunci s-ar fi ascuns numai ca să-i facă ei în necaz. Castelul ce-i stătea înainte părea zidit în altă lume, iar ochii stranii ai Irodiei, care se oglindeau în lac parcă şi mai mari decât erau în realitate, o înţepeniseră pe de-a-ntregul.

Ana nu se întoarse spre Irodia pentru că nu avea curajul s-o privească drept în faţă, dar o întrebă:
- Ce vrei de la mine?
- Pasărea Măiastră, şopti Doamna.
- Pasărea din... poveşti? se bâlbâi Ana. Bine, dar nu o am.
- O vei avea, o asigură Irodia. În curând, o vei avea...

Tunet, Balaurul cu şapte capete

Ana nu mai avu timp s-o întrebe pe Împărăteasa Ielelor de ce-o dorea atât de mult pe Andilandi. Într-o clipă numai mii de mâini mici şi gingaşe, ca de păpuşele, ieşiră din apă, o apucară pe fată de cizmuliţe şi o traseră cu putere de lângă Doamnă direct în Lacul Ursitoarelor. Cărăuşa dispăru din faţa ochilor noştri cu aşa o viteză, încât nici măcar Irodia nu fu în stare s-o oprească la timp să nu alunece-n adâncurile de nepătruns ale apei.
- Vâlvelor! ţipă Irodia. Mi-o veţi plăti cu vârf şi îndesat!

Când am văzut-o pe Doamnă atât de neputincioasă, mi-a venit să râd. Era limpede că ameninţa în van. Doar era ştiut că vrăjile Ielelor n-aveau efect în Lacul Ursitoarelor. Mai cu seamă de când Doamnele fuseseră pedepsite de către Ursitoare şi puterile lor scăzuseră simţitor. Cu toate acestea mai ştiam, la fel ca şi Împărăteasa de altfel, că fata nu putea rămâne o veşnicie în apă. Şi că odată ce se va iţi la suprafaţă va fi urmărită iar de toate spiritele întunecate. De către toţi cei care o râvneau pe Andilandi.
- Să ştiţi că noi am ademenit-o până aici, Înălţimea Voastră! se scuză atunci Păcălici, simţindu-se uşor vinovat că nu îndeplinise întru totul poruncile Doamnei.
- Cărăuşa a venit singură, mormăi Irodia, n-a ademenit-o nimeni. Iar tu n-ai apărut când te-am chemat! De ce nu te-ai arătat din prima clipă? Voiai să mă faci de ocară în faţa unui amărât de pui de om?!
- Aţi văzut şi Domnia Voastră ce păr scurt avea. Cum poate călători o ceată în asemenea plete?
- Piei din faţa ochilor mei, Păcălici! Piei până nu îmi ies din fire şi vă şterg de pe faţa pământului!

Nu fu nevoie ca Doamna să mai adauge ceva pentru ca întreaga ceată a împieliţatului să se sperie şi să dispară iar. Doamna însă nu se mişca de pe malul lacului, convinsă fiind, aşa după cum vă spuneam, că Ana va ieşi odată şi o dată la suprafaţă. Şi că ea, Irodia, o va convinge până la urmă pe Cărăuşă să îi dea de bunăvoie Pasărea Măiastră.

Am privit-o o vreme în tăcere, dar Irodia nu se mişca. Părea chitită să rezolve toate "problemele Ielelor" singură, cu mânuţa ei. Altfel, bănuiesc că nici nu s-ar fi sinchisit să urmărească chiar ea puiul de om, ci ar fi lăsat sarcina aceasta istovitoare în seama unei supuse. Eu însă mă cam plictisisem să aştept. Ştiam cine erau autoarele "răpirii" şi bănuiam că Ana era la adăpost. Aşa că mă hotărâsem

să-mi iau tălpăşiţa spre Poiana Vie şi să-i spun Ianei că am dibuit o nouă Cărăuşă.

Dintr-odată însă începu să viscolească. Irodia ridică ochii spre cer şi fruntea ei neasemuit de frumoasă se descreţi pe dată. Pădurea părea că vrea să cadă peste noi, cerul se întunecase pregătindu-se de cea mai năprasnică dintre furtuni, iar Doamna zâmbea. Copacii se plecau aproape până la pământ, iar Irodia începu să ţipe de bucurie. Şi chiotele ei, care aduceau mult cu strigătele corbilor flămânzi, îmi păreau de neînţeles. Cel puţin aşa am simţit până când am văzut cum îngheaţă Lacul Ursitoarelor şi m-am dumirit de ce se bucura Doamna şi cine pornise furtuna.

În clipa următoare, de parcă ar fi vrut să-mi confirme bănuielile, Solomonarul Mar îşi făcu apariţia împreună cu Tunet, noul lui Balaur alb cu şapte capete. Dihania ateriză cu măiestrie pe pojghiţa lacului pe care tocmai îl îngheţase dintr-o singură suflare. Şi trebuie să vă spun că, deşi Doamna era mult mai încrezătoare în atingerea planurilor ei decât fusese numai cu câteva clipe-n urmă, eu nu mă bucuram deloc de asemenea oaspeţi.

Solomonarii sunt cele mai întunecate fiinţe dintre câte s-au pomenit în Celălalt Tărâm. Iar Balaurii, slugile lor, sunt şi ei făpturi năprasnice şi de temut. Este foarte adevărat că Tunet este un Balaur alb, la care de-abia te poţi uita, atât de frumos îi strălucesc solzii. Dar numai un nepriceput sau un necunoscător s-ar putea gândi că dacă o făptură este frumoasă, trebuie neapărat să fie şi bună la suflet.

Balaurii albi, care îngheaţă dintr-o suflare tot ce le stă în cale, sunt răi până-n măduva oaselor. Şi mult mai puternici decât confraţii lor "de rând" - aceia care suflă flăcări şi dorm pe grămezi de galbeni.
- Învăţătorule, murmură Irodia, înclinându-se până dădu cu nasul de gheaţa de la malul Lacului Ursitoarelor.

Observând-o pe Doamnă, Solomonarul Mar descălecă din cârca lui Tunet. Apoi înaintă câţiva paşi pe gheaţă şi spuse:
- Aşadar, avem un nou Cărăuş?
- O nouă Cărăuşă, sublinie Doamna, cu smerenie.
- Şi? Unde este acum? întrebă Solomonarul prin "vorba gândită", pe care numai Magii şi Mândrele ştiau s-o folosească.
- Tocmai au răpit-o Vâlvele-bălţii, îi răspunse Irodia tot prin puterea gândurilor. De aceea stăteam aici, o aşteptam să apară. Mă bucur că mi te-ai alăturat.
- Nu pentru asta am poposit aici! spuse Mar, cu răceală. Mi-am chemat Balaurii. Pornim spre oameni.

În ciuda furtunii din jur, Solomonarul stătea drept şi era foarte sigur pe sine. Eu de-abia mă mai ţineam ca vântul să nu mă smulgă de lângă copacul de care mă agăţasem, dar el se plimba liniştit pe lacul îngheţat. Părul lung al Irodiei flutura de parcă ar fi fost un steag de-al Zmeilor, iar Mar se purta de parcă afară ar fi fost o zi obişnuită, nu începutul sfârşitului lumilor.
- Cum mă sfătuieşti să procedez cu Cărăuşa? insistă Doamna.
- Îi ceri Pasărea Măiastră şi gata, răspunse Mar ironic.
- Dar... dacă nu mi-o dă?
- Înseamnă că va mai trece o vreme până când voi, Doamnele, vă veţi recăpăta pe deplin puterile, îi zâmbi, aparent îngăduitor, Magul. Dar mai bine aşa, mai tinere, decât nişte Hârce scofâlcite. Nu crezi, Irodia?
- Este mult mai bine, răspunse Doamna, dar nu e destul. Nici măcar Cărăuşii nu-mi mai recunosc soiul, iar puterile mele sunt cele de la începuturi. Mă simt slabă,

de-a dreptul neputincioasă.
- Nu-ţi face griji. În curând, nu oamenii vor decide echilibrul lumii noastre, ci noi îl vom hotărî pe al lor. Atunci Andilandi va fi a noastră de-a pururi şi lumea oamenilor asemenea. Orice om, fie el în putere ori pui, va putea intra aici pentru a-şi găsi pieirea. Tot astfel cum oricare dintre noi va putea ieşi nestingherit din pădure pentru a-i ucide pe cei care au mai rămas în viaţă dincolo de ea.

Pe Doamnă n-o interesau prea mult planurile Solomonarului, decât în măsura în care Ielele ei ar fi pus din nou gheara pe Andilandi pentru a se desfăta cu cântul ei dătător de tinereţe. Mie însă, vorbele lui Mar îmi îngheţară sângele în vine! Auzisem nişte zvonuri îngrijorătoare cum că Magul nu mai avea mult şi devenea stăpân absolut al oamenilor şi al Celuilalt Tărâm, dar nu le dădusem crezare. Copacii le povestiseră Sânzienelor că dacă Mar mai câştiga doar câţiva Cărăuşi pentru Şcoala Solomonărească, totul se va sfârşi, dar eu nu îi crezusem. Eram încredinţată că teama le întunecase judecata crengilor. Dar iată că mă înşelasem. Şi Solomonarul Mar devenise într-adevăr neasemuit de puternic!

În aceea clipă îmi amintesc că nu ştiam ce să fac. Îmi doream să rămân, să mai ascult ce îşi şopteau, lipită cu urechile de trunchiul copacului care-mi tălmăcea vorbele lor "gândite". Dar voiam şi să fug, să-mi atenţionez suratele de cele ce tocmai se puneau la cale. Însă nu dură mult şi Tunet mă ajută să aleg, atunci când spuse deodată, cu toate cele şapte capete ale sale:
- Stăpâne, simt miros străin. Îngăduie-mi să cercetez împrejurimile.

Nu ştiu ce aţi fi făcut voi dacă aţi fi auzit o asemenea vorbă, dar eu am zbughit-o de lângă copac cu viteza gândului. Cu Balaurii nu-i de joacă! Mai cu seamă cu unul alb, care şi începuse să zguduie pământul scormonind după iscoade.

În condiţii fireşti, dacă m-ar fi dibuit, n-ar fi avut voie să mă atingă. Regulile sunt stricte. Din clipa în care se dă startul cursei unui Cărăuş, aşa cum se întâmpla acum cu Ana, forţele întunericului puteau obţine Pasărea Măiastră numai dacă puiul de om se învoia să le-o dea de bunăvoie. Asta în timp ce forţele Luminii îi puteau ajuta pe oameni doar cu poveţe înţelepte, dar - atenţie! - fără să fie vătămaţi de către adversarii lor.

Însă vremurile se schimbaseră. Acum nimic nu mai era aşa cum fusese rânduit. De aceea, puteam să mă aştept la te miri ce grozăvie din partea Balaurului care mă urmărea. Simţeam că ar fi făcut orice pentru a împiedica răspândirea secretului Solomonarului Mar; secret pe care eu tocmai îl aflasem.
- Arată-te, ssstârpitură! sâsâi fiara. Ştiu că eşti prin preajmă. Te sssimt.

Nu trebuia să îmi spună mai multe pentru a mă asigura că oricine ar fi fost "stârpitura" cu pricina - fie ea Pitic, Uriaş, Blajin ori Sânziană - el, Tunet, era decis s-o ucidă fără milă. Aşa că nu i-am răspuns şi am continuat să înaintez târâş, ţinându-mi răsuflarea. Faptul că nu respiram mă ajuta să mă fac nevăzută. Însă nu puteam să mi-o ţin mai mult de jumătate de ceas, iar Balaurul îmi sufla în ceafă, îngheţând pământul în urma mea.
- Ieşi, ieşi, oriunde te-ai afla! sâsâiră trei dintre capetele sale, în timp ce restul de patru chicoteau de zor.

Probabil el se distra de minune vânându-mă, dar pe mine mă apucase disperarea. Nu mă aşteptasem la una ca asta!

De obicei, îmi fac griji pentru Cărăuşi şi încerc să îi ajut în măsura în care îmi permit regulile. De data asta însă, se părea că eram nevoită să-mi fac griji şi pentru propria-mi viaţă. Iar aşa ceva nu mi se mai întâmplase de cel puţin un veac, din vremurile în care neamul meu fusese în război cu aceste fiare.
- Dacă eşti una dintre Zânele-pitice, am să te las să ajungi la cuib, sâsâi din nou Tunet. Îmi plac mult ouăle voastre!

Nu cred că aş fi avut vreo şansă în plus dacă i-aş fi spus că nu acesta îmi era soiul. Ba dimpotrivă! Eram încredinţată că dacă m-aş fi arătat, Tunet m-ar fi strivit cu şi mai mare plăcere. Am continuat să mă furişez aşadar, până am ajuns în dreptul unei scorburi imense. M-am gândit că la adăpost de privirile Balaurului aş fi putut respira niţel, dar chiar înainte să intru în scorbură, Tunet suflă spre copac şi îl prefăcu într-un sloi de gheaţă.

Balaurul râse deodată cu cele şapte capete ale lui.
- Ei, acum ce te faci? Unde ai să te mai ascunzi?

De bună seamă că nu i-am răspuns şi eram deja destul de departe de copacul cu pricina, dar nici n-a mai fost nevoie s-o fac. Pentru că exact în acea clipă cerul se întunecă de Balauri de toate soiurile şi culorile, iar Mar îl strigă pe Tunet să li se alăture.
- De data asta ai scăpat, dar tot te prind eu până la urmă! mârâi el. Apoi îşi luă zborul spulberând cu coada copacii din jur.

M-am bucurat că eram teafără. Numai că fericirea mea fu de scurtă durată. Privind cerul, m-am cutremurat. Ştiam că Balaurii sunt mulţi, pentru că şi micii Solomonari care îi fabricau se înmulţiseră în ultima vreme, dar nu credeam că Mar adunase totuşi o asemenea oaste. Balaurii conduşi de Solomonarul Mar erau zeci, sute de mii, milioane! Se grupaseră cu toţii în aer, asemenea unei armate cumplite, cu Mar şi Tunet în frunte.

Privindu-le zborul, totul mi se clarifică dintr-odată: lighioanele ieşeau din Celălalt Tărâm. Mar şi Balaurii luau cu dânşii gerul şi viscolul iernii şi zburau... spre oameni.