Seilschaften

În iunie 1995, un bărbat cu obrazul umflat, cu păr creţ şi încărunţit la tâmple şi cu urechi clăpăuge stătea în camera de aşteptare a dentistului dr. Schmiedbauer în Fraunhoferstraße din München. Era furios pe sine, fiindcă uitase să-şi facă din timp o programare. Cu toate acestea era de cincisprezece ani client fidel al doctorului. Deja cu două săptămâni în urmă începuse să-şi facă de cap zvâcnirea dureroasă din jurul molarului din dreapta jos. Bărbatul se afla într-o stare deplorabilă şi trebuia acum să aştepte la rând; colac peste pupăză, avea impresia că absolut toţi pacienţii doctorului Schmiedbauer aveau programare în ziua aceea. În mica sala de aşteptare arhiplină, aerul era stătut, căldura era apăsătoare.

Timp de câteva minute se uită în gol, apoi începu să frunzărească fără ţel paginile revistelor aşezate pe măsuţa joasă. Găsi doar un număr mai vechi din Spiegel, pe care îl ştia. Exemplarul actual din Stern tocmai îl citea altcineva, aşa că trebui să se mulţumească cu reviste de bulevard ce conţineau picanterii despre prinţese şi milionari.

În timp ce frunzărea indiferent cea de-a treia publicaţie de acelaşi gen, îşi dădu deodată seama că avea în mână o revistă pseudoştiinţifică de medicină. Titlul era "Depresiunea - boală naţională sau eclipsă solară a sufletului", şi în mijlocul paginii se afla un supliment cu un chestionar. Cititorii şi cititoarele erau rugaţi să reflecteze asupra stării lor sufleteşti.

Ei, iată ceva folositor, îşi spuse bărbatul, îi ceru asistentei un pix şi, în ciuda durerii puternice de dinte, se dedică cu entuziasm chestionarului. De parcă această activitate presupunea rezolvarea unei ghicitori sau aflarea unui secret - secretul propriei stări de spirit.

Chestionarul conţinea enunţuri ce corespundeau diferitelor stagii ale proastei dispoziţii pe o scală de la 0 la 3. Cititorul avea sarcina de a bifa cifra care descria cel mai bine starea lui de spirit. La început i se păru uşor să se poziţioneze:
0 - nu sunt trist
1 - sunt trist
2 - sunt mereu trist şi nu pot să-mi depăşesc tristeţea
3 - abia îmi pot suporta nefericirea

Bifă iniţial cifra 1, fiindcă nu putea spune că este mereu trist. Ar fi considerat inadecvată şi afirmaţia că nu-şi mai putea suporta nefericirea - la urma urmei, preocupările ultimilor doi ani se rezumau la cum să-şi suporte mai bine tristeţea. În acelaşi timp, i se părea just să afirme că odată ce începuse să fie trist, nu-şi mai putea depăşi tristeţea. Din acest punct de vedere, cifra 2 îi păru cea mai exactă ca descriere, aşa că se decise să bifeze cifra 2.

Următoarele enunţuri erau menite să testeze atitudinea faţă de viitor a cititorului:
0 - cred în viitor
1 - nu am prea multe speranţe în viitor
2 - nu prea cred în viitor
3 - am sentimentul că nu am viitor şi că acest lucru nu se va schimba

Fără să vrea, bărbatul clătină din cap. Cum adică - "Am sentimentul" - ce prostie! Asta este realitatea! Nu am viitor. Punct. Aşa că în loc să bifeze 3, adăugă cifra 4.

Fu mai indulgent cu sine când veni vorba de întrebările care avea de-a face cu ura de sine sau cu stima de sine. Nu, nu mă urăsc deloc, observă el şi bifă cifra 0. Era, de asemenea, de acord cu afirmaţia "Nu am sentimentul că sunt mai prost decât alţii." Totodată însă, trebui să admită că "Am sentimentul că sunt un om ratat." şi "Am mereu sentimente de vinovăţie", bifând la amândouă cifra cea mai mare. Măsura plictiselii şi-o stabili cu cifra 5, neprevăzută în scala existentă. Tot neprevăzută era şi cifra 6 pentru afirmaţia "Mă simt urât."

Dădu punctaj maxim temelor insomnie şi oboseală, la fel şi greutăţii corporale. Cu toate acestea, cei care concepuseră chestionarul considerau pierderea a opt kilograme în greutate ca fiind treapta cea mai înaltă a deznădejdii, în timp ce el luase multe kilograme în plus. De când nu se mai ducea la serviciu, renunţase şi la înotul regulat şi la regimul care l-ar fi putut ajuta să mai dea jos puţin. De ce oare nu întreabă ăştia de şomaj, se întrebă el. De exemplu:
0 - mă bucur că sunt şomer
1 - mă deranjează puţin că sunt şomer
2 - pentru mine şomajul este ceva ruşinos, inuman şi destructiv
3 - am sentimentul că şomajul mă va doborî în curând
4 - câteodată îmi imaginez cum arunc în aer oficiul de plasare de muncă

Unele afirmaţii nu ştia absolut deloc de unde să le apuce. Unele se refereau la relaţii interumane în general:
0 - m-au preocupat dintotdeauna oamenii
1 - în ultima vreme mă preocupă mai puţin oamenii
2 - mi-am pierdut în mare parte interesul pentru oameni
3 - mi-am pierdut orice interes pentru oameni

Idioţi, se revoltă bărbatul împotriva autorilor chestionarului. Ăştia-s psihologi, şi totuşi nu-şi dau seama că cineva se poate simţi singur nu doar pentru că aşa e el, ci pentru că nu se sinchiseşte nici dracul de el. În ceea ce-l privea, se plimba jumătate de zi prin oraş, stătea în Englischer Garten¹ sau pe o pajişte de pe malul râului Isar, bea o bere şi se ducea acasă de-abia seara târziu, în speranţa să fi primit măcar vreun mesaj cât de scurt pe robotul telefonic. Nu încăpea îndoială, aici se potrivea cifra 6.

Ei, apoi urma iubirea trupească!
0 - nu am probleme de natură sexuală
1 - în ultima vreme mă preocupă sexul mai puţin ca înainte
2 - în ultima vreme mă preocupă sexul mult mai puţin ca înainte
3 - în ultima vreme am pierdut orice interes pentru sex

De ce "pierdut", îşi continua el cearta imaginară cu autorii chestionarului. Ăştia nu sunt zdraveni! Eu întorc capul după orice cur de femeie pe stradă. Urgenţa maximă! Aici trebuie să scriu cel puţin 7!

Adună punctele şi constată cu satisfacţie că reuşise să obţină 30 de puncte: o depresiune foarte gravă. Acest rezultat îl binedispuse într-atât, încât îşi uită durerea de dinte şi sări vioi de pe scaun când auzi la microfon "Domnul Cohen este rugat să intre la camera 2."

[...]

Duminică dimineaţă, un Cohen bine odihnit îşi făcea serios de lucru cu bufetul suedez extrem de bine aprovizionat, frunzărind apoi ediţiile de sfârşit de săptămână ale unor ziare. Îşi puse în minte ca mai târziu să o sune pe una dintre concurente - poate pe acea tânără cântăreaţă cu ochi migdalaţi, care voia să cânte cântecele populare Szekler, în cadrul emisiunii "O strângere de mână". Nu putea încă să-i promită nimic concret, ar fi stat întâi de vorbă la Gerbaud, iar la programul de seară s-ar fi putut gândi şi mai târziu.

Se simţi cuprins de instinctul de vânătoare pe care cu greu l-ar fi putut încadra în categoriile: femei, bunăstare, faimă - sau era oare vorba de toate în acelaşi timp? Deşi nu fusese nici înainte privat de asemenea binecuvântări, acest nou dor avea de-a face cu o situaţie complet nouă din viaţa lui, care îi dădea posibilitatea să fie important atât pentru sine, cât şi pentru alţii - exact cum îşi dorise mogulul. Şi pentru toate acestea nu avea nevoie decât de câteva secunde de prezenţă în mass-media, de o emisiune la radio, de o fotografie în ziar. Acum era o persoană publică, despre care se vorbea la ştiri şi care la rândul ei avea acces la informaţii neobişnuite.

Parcă pentru a da contur acestui gând, în uşa restaurantului apăru tânărul de la recepţie cu un telefon fără fir pe care i-l înmână lui Cohen cu un zâmbet complice, extrem de uzual în relaţiile cu vedetele. În timp ce luă receptorul, Cohen simţi cum îşi pusese, fără să vrea, o mască - masca nemulţumirii pe chipul unei personalităţi de renume care este atât de importantă, încât trebuie deranjată chiar şi duminica dimineaţa. Acest sentiment şi expresia aferentă nu ţinură însă mai mult de două secunde, şi Cohen avu noroc că recepţionistul avusese tactul să-l lase singur, căci în clipa următoare, de teamă era să cadă de pe scaun.
"Botond Palfay, auzi el vocea unui tânăr. La telefon unchiul Tomi?"
"Ddda, bălmăji Cohen, iar apoi adăugă un pic cam repede: Salut, Botond."
"Pot să te întreb ceva?"
"Sigur, cum să nu", răspunse Cohen răguşit, deşi cel mai degrabă ar fi spus: Nu, tu să nu mă întrebi nimic! Cu o mână ţinea strâns receptorul, iar cu cealaltă se ţinea de scaun.
"Este adevărat că tu eşti tatăl meu?"

Cohen tăcu şi simţi cum un nod în stomac îşi croia drum către gât. Tamas Cohen, imbecilule!, gândi el. Ţi-ai dorit să joci un rol important! Teatru ai vrut, teatru ai!
"Ei? Auzi nerăbdarea de la capătul celălalt. Este sau nu este adevărat?"
"Unde eşti?" Bâigui Cohen, în timp ce o voce înlăuntrul lui repeta robotic: Ţi-a sunat ceasul, ţi-a sunat ceasul.
"Pe strada Sandor-Petofi, răspunse Botond, apoi adăugă încet: Cartela e pe terminate."
"Vino la hotel. Nu... Hai să ne întâlnim în faţa hotelului. Într-o jumătate de oră."
Cohen închise telefonul, se ridică anevoie, se sili să-şi păstreze o mină calmă şi duse telefonul la recepţie. Nu avu răbdare să aştepte liftul şi urcă treptele în fugă până în cameră. Cu mişcări repezi scotoci printre lucruri, căutând un calmant, însă nu găsi decât un analgezic. Ei, drăcie, alteori îmi iau o farmacie întreagă cu mine! Îşi luă de la minibar o apă minerală, o deschise şi o bău pe toată în câteva înghiţituri. Se linişti pe loc.

De fapt, ar fi trebuit să se aştepte la aşa ceva, îşi spuse. Ar fi trebuit să se aştepte la asta chiar din clipa în care, în toamna lui 1973, în compartimentul de clasa a doua al rapidului Cluj-Budapesta, Enikö îi spusese zâmbind tainic că nu ia anticoncepţionale. Asta fusese acum douăzeci şi patru de ani. Oare ar fi putut povesti toate astea pe înţelesul cuiva care atunci se afla într-o altă stare de agregare? De exemplu aşa:

"Dragă Botond, lucrurile au stat după cum urmează: Regimul Ceauşescu era unul dintre cele mai rele din întregul bloc comunist. Prietenul meu Simon Palfay, pe care îl cunosc încă din copilărie, a fost expatriat şi i s-a interzis să mai intre în România. Palfay trecuse ilegal peste graniţă cantităţi imense de literatură interzisă, pilule anticoncepţionale, alimente şi substanţe narcotice. Făcea asta pentru a-i ajuta pe fraţii noştri unguri din România, oprimaţi de regim. Palfay era pe-atunci îndrăgostit de mama ta, Enikö, şi voia s-o ia de nevastă. M-am oferit, total dezinteresat, să-i jucăm o festă lui Ceauşescu: Am încheiat cu ea o căsătorie de formă, ca s-o pot aduce la Budapesta. Acolo urma să divorţăm imediat, ca el să se poată căsători cu ea. Ăsta era planul. Aşa ceva era desigur deosebit de stresant şi periculos, şi într-un moment de disperare la Cluj, iartă-mă, dragă Botond, mama ta şi cu mine ne-am culcat împreună.

Aşa ai fost conceput, însă Palfay fireşte că nu avea nici cea mai mică idee despre toate astea. Nici mama ta, nici eu nu am suflat o vorbă, fiindcă altfel riscam să le otrăvim căsnicia. Că această căsnicie tot s-a dus de râpă mai târziu, este cu totul altceva şi nu are absolut nimic de-a face cu mine. La fel de neesenţial este şi faptul că pentru o scurtă perioadă de vreme am avut din nou o legătură cu mama ta, legătură care s-a terminat urât numai şi numai din vina mea - dar cred că asta nu te interesează aşa de tare."

Odios! Cohen clătină cu putere din cap şi îşi luă încă o sticlă de apă minerală din minibar. O sorbi de parcă ar fi ţinut în mână o băutură menită să-l readucă în simţiri. Explicaţia are azi izul unui banc şi este, dincolo de asta, şi plină de elipse. Printre altele, rămâne total în ceaţă ce aveau de gând fraţii noştri oprimaţi din Transilvania cu atâtea pilule anticoncepţionale. De ce nu voiau oare să fie cuminţi şi să se înmulţească, pentru a-şi face - după cum era de părere susţinătorul lor de atunci, Simon Palfay - dracului datoria creştinească faţă de patrie? La urma urmei, lui Palfay îi aparţinea expresia, între timp celebră, folosită în acea emisiune TV legendară cu Akos Csato din 1992 "Avortul este genocid. Cine sabotează, în teorie sau în practică, înmulţirea populaţiei, nu este ungur, ci un marxist ucigaş în serie."

Marxist? Nici măcar pentru acest atribut nu ar fi avut Tamas Cohen o explicaţie satisfăcătoare pentru fiul său, Botond. El însuşi se opusese regimului Kadar pornind de la o bază aşa-zis marxistă. În acelaşi timp însă, asta era fireşte o prostie, fiindcă regimul se percepea el însuşi ca marxist, iar Cohen aterizase cu marxismul lui la un post anticomunist, fapt care regimul, nu fără motiv, i l-a luat în nume de rău. Poate oare cineva născut în 1974 să priceapă toate aceste paradoxuri?

Însă dincolo de orice politică: Tamas Cohen nu prea putea să i se justifice fiului său, adus pe lume mai mult dintr-o întâmplare decât din pasiune, argumentând cu dictaturi demult apuse, cariere eşuate sau terminologii care-şi pierduseră orice urmă de sens. Nu putea nici să-l sfătuiască să se ducă la Simon şi Enikö Palfay cu argumentul că, vezi Doamne, de la cei doi pornise totul. Dacă toate ar fi fost bune şi frumoase în familia Palfay, lui Botond nu i-ar fi venit ideea să-şi cerceteze strămoşii şi să plece în căutarea tatălui lui natural. De ce s-ar fi aflat un om de douăzeci şi trei de ani pe urmele tatălui adevărat dacă s-ar fi simţit bine în pielea lui?

Un lucru era sigur: Piesa asta nu o scrisese Karl Marx, ci mai degrabă cel atât de venerat de Marx: Sofocle. Dar nu era vorba nici de conflictul dintre matriarhat şi patriarhat, aşa cum era de părere înţeleptul von Trier, ci, pur şi simplu cum s-ar spune în ungureşte astăzi, de destin. Iar destinul are în el ceva liniştitor, gândi Cohen: Este mai complicat decât orice percepţie asupra lumii şi totuşi mai simplu decât o problemă de matematică. În acea ecuaţie care-i apărea acum lui Cohen ca o premoniţie biblică în faţa ochilor minţii nu se afla decât o singură necunoscută: Botond Palfay. Tamas Cohen îşi luă inima în dinţi şi apăsă butonul liftului.

"Sunt tare bucuros că tu eşti tatăl meu", îi spuse Botond Palfay. Cu această propoziţie, scoase ca prin minune cuiul care fusese timp de aproape un sfert de secol bine înfipt în sufletul lui Cohen. Botond era un tânăr înalt, cu părul negru, creţ şi ochi albaştri, iar Cohen îl privi cu un entuziasm vădit, deşi încerca să şi-l ascundă. Considerându-se pe sine urât şi negăsind nici la Enikö nimic frumos, se întreba acum la ce şiretlicuri recursese oare natura pentru a compensa urâţenia lor cu frumuseţea aceea de bărbat.

Unele amănunte, marea zeiţă hotărâse să le ascundă pur şi simplu. Urechile clăpăuge, care la cinci ani erau cât se poate de vizibile, erau acum ascunse în spatele părului bogat. Anumite trăsături ale feţei, natura le îmbunătăţise: tăria masculină şi bărbia ieşită în afară a lui Enikö se arătau la Botond ca un atribut bărbătesc firesc. În mod evident, fuseseră împrumutate şi anumite caracteristici ale strămoşilor. De la unchiul Dani, de exemplu, avea ovalul obrajilor, şi zâmbetul copilăresc, iar de la cine ştie ce strămoşi unguri sau saşi din Transilvania avea acea curiozitate înfometată din priviri, de care nu te puteai ascunde. Cât despre propriile-i contribuţii la ceea ce-i dăruiseră strămoşii, tânărul nu făcuse decât să-şi ascundă miopia cu lentile de contact. Altminteri, purta o cămaşă uşoară, colorată, de in, adidaşi alb-albaştri, blugi deschişi la culoare şi o geantă de umăr de aceeaşi nuanţă.

Şi mai izbitoare decât asemănarea dintre tată şi fiu i se păru lui Cohen faptul că Botond avea atât de puţine în comun cu bărbatul al cărui nume îl purta. Cum i-a putut oare scăpa lui Simon Palfay acest amănunt? Dar poate că ştiuse mereu absolut totul, se obişnuise însă cu un anumit stil de viaţă şi hotărâse de aceea să ascundă de toată lumea şi de sine adevărul.

"Sunt tare bucuros că tu eşti tatăl meu", îi spusese băiatul, şi cum Botond preluase iniţiativa, Cohen nu mai trebui să caute cine ştie ce scenarii forţate. Stăteau pe malul de jos al râului, de cealaltă parte a cetăţii, era linişte şi pace, iar oraşul părea o pisică leneşă întinsă la soare.

"Am bănuit demult că eşti tatăl meu, deşi ei au tăcut cu tot dinadinsul." Botond deschise fermoarul genţii şi scoase o cutie de Marlboro, o brichetă şi în cele din urmă un plic mare în care se găsea o fotografie veche alb-negru. "Asta am furat-o de la mama acum vreo opt ani, spuse el mândru şi ceremonios. N-a căutat-o niciodată."

Apoi îşi aprinse prima ţigară. Degetele lui fine, o onoare pentru orice virtuoz al pianului, tremurau uşor, iar mijlociul şi arătătorul erau îngălbenite de nicotină. Fotografia îi arăta pe Cohen şi pe Enikö zâmbind distraţi în faţa stării civile din strada Petru Groza, din Cluj, în spatele lor erau doi martori şi în jur tot cercul de prieteni; feţe pe care Cohen şi le amintea anevoie, floarea inteligenţei ungureşti din Transilvania. Câţiva dintre cei de faţă îşi jucau exagerat bucuria, trădându-şi complicitatea în marele secret care le fusese încredinţat, ferească Dumnezeu, să-l afle Securitatea prea devreme - şi, cine ştie, poate că nişte securişti erau deja infiltraţi de la bun început în acest alai de nuntă prea puţin credibil.

"De când te-ai dus atunci în Vest, numele tău a devenit tabu la noi acasă. Am tot întrebat de tine, mic şi prost cum eram, tot întrebam de ce nu mai vine unchiul Tomi, care era în fiecare miercuri la noi în vizită şi avea mereu câte ceva pentru noi, copiii. Am întrebat de atâtea ori, până când pe mama a pufnit-o plânsul şi Palfay mi-a tras o palmă; nu mă mai atinsese niciodată până atunci, şi nici de atunci înainte n-a mai făcut-o.

Atunci a început mama cu băutura - între timp, nu mai face decât să bea. Mai târziu, eu creşteam din ce în ce mai tare, iar regimul se micşora la fel de mult. Eram în clasa a opta, într-o după-amiază nu s-a ţinut o oră şi m-am dus mai devreme ca de obicei acasă. Mama stătea în bucătărie cu porţia obişnuită de rachiu, asculta radioul şi se răsti la mine să nu o deranjez. M-am aşezat încet lângă ea, la masă, asculta Europa Liberă, erai tu la radio. "Ii auzi vocea?" spuse mama şi începu să plângă. "Ce deştept este! Şi a avut dreptate!" De atunci ascult regulat emisiunea ta "Strângere de mână." Îi uram pe comunişti din tot sufletul. Atunci oamenii ascultau în general mult mai des München şi deveniseră cu toţii mai curajoşi. Până şi Palfay a deschis gura să spună că avem nevoie de o reformă, de o perestroika, de Gorbaciov şi Poszgay² - şi dacă mai au de gând să saboteze mult democratizarea, intenţiona să le arunce carnetul de partid peste ochi. Dar nu s-a ajuns niciodată până aici. Cred că până la urmă nu s-a mai găsit nimeni căruia să i-l arunce peste ochi, a fost ultimul mohican. Iar acum o face pe eroul naţional - şi când colo nu e nimic altceva decât un nenorocit de diabetic avar. În ochii lui Botond lucea ura, şi îşi aprinse o a treia ţigară.

Între timp ajunsesem la liceu. Au urmat evenimentele de partea românească. Zile la rând mama n-a pus gura pe alcool. Stătea fără încetare în faţa televizorului, înregistra totul pe casetă video şi tot revedea mai ales scena în care soţii Ceauşescu sunt pregătiţi pentru execuţie - ştii, atunci când doctorul îi ia tensiunea, în timp ce el se uită palid ca moartea şi neîncrezător în jurul lui. Dar nevastă-sa, curva de Elena, a înţeles perfect ce se petrecea. Fără oprire mama încerca să sune la Bucureşti să vorbească cu părinţii ei, repetând din ce în ce mai isteric că locul ei e acum în Transilvania, să-i ajute pe prietenii de acolo. S-a rugat în genunchi de Palfay să meargă cu ea la Bucureşti. Şi au plecat într-adevăr, dar într-o cu totul altă direcţie: Au zburat la Mallorca! Rezervaseră din toamnă călătoria, şi nu voiau să fi aruncat pe fereastră banii pentru două săptămâni de vacanţă, inclusiv petrecerea de Revelion. Eu am zis pas pentru Mallorca, eram sătul până-n gât de babaci. În plus, ştiam deja de mult unde voiam să-mi petrec sfârşitul anului.

Cum ieşiseră pe uşa mama şi Palfay, am dat fuga la serviciul de ajutor maltez. Vreau să mă duc în România, am spus, vreau să ajut. Atunci tocmai porneau camioanele cu alimente şi medicamente. S-au uitat la paşaport, nu, din păcate nu este posibil, minorii nu au voie să plece din ţară, dar uite poţi să ajuţi aici la încărcatul camioanelor. Dar un coleg de clasă şi cu mine ne-am rugat atâta de ei, până ne-au lăsat să plecăm cu un transport... Întâi am mers la Timişoara, apoi în sud, la Sfântu Gheorghe, apoi înapoi prin Cluj, unde am descărcat restul de conserve cu plasmă şi cu carne. Mergeam deseori noaptea, ne ţineam după o maşină cu număr românesc. Ca să nu ne pierdem, aveam cu noi şi un telefon portabil. Securitatea mai trăgea, şi la un moment dat am intrat şi noi în linia focului, într-o dimineaţă la Turda ne-au oprit camionul. Am avut noroc că aveam cu noi un diplomat neamţ. Şi pe drumul ăsta de întoarcere către Cluj am aflat că eşti tatăl meu."

De la cine? Sări Cohen. Avea gura uscată, palmele umezi, corpul asudat. Se simţea răspunzător pentru coşmarul trăit de acest copil la cincisprezece ani. Ar fi trebuit să recunoască la timp paternitatea acestui copil, faţă de Palfay şi Enikö, faţă de lumea întreagă, atunci ar fi putut merge mândru cu el pe stradă. Botond era de pe-acum mai curajos decât fusese Cohen, care predicase ideea libertăţii dintr-un studio lipsit de orice pericole. din München, pe câtă vreme acest băiat îşi riscase viaţa - fie şi din spirit aventurier, din naivitate şi din romantism copilăresc. Cine însă fusese nemernicul fără scrupule care îl confruntase pe acest tânăr adolescent cu o veste de o asemenea amploare? Asemenea poveşti trebuie manevrate cu deosebită grijă, cel mai bine poate chiar sub îndrumarea unui psiholog! De la cine ai aflat? Repetă Cohen.
"De la un bărbat pe nume Balazs", răspunse Botond stingând ţigara cu piciorul.
"Etnologul!" spuse Cohen şi căută pe fotografia de la nuntă chipul celui mai bun prieten de atunci al lui Enikö, care le pusese la dispoziţie apartamentul în care, în acea noapte confuză şi deznădăjduită, fusese conceput Cohen.
"Da, el, spuse Botond. Un tip fantastic, a condus revoluţia de la Turda. La el am descărcat cutiile cu plasmă. Am ajuns la el noaptea târziu. Era puţin beat şi nu dormise de trei nopţi. Ne-am prezentat cu toţii, şi aşa mi-a spus şi eu numele: Botond Palfay. M-a privit lung şi le-a spus celorlalţi: Aveţi puţină răbdare, oameni buni, lăsaţi-mă singur cu băiatul ăsta, am ceva să-i spun. M-a dus în camera alăturată şi mi-a spus fără înflorituri: "Botond, am o veste bună şi una proastă pentru tine - cea proastă mai întâi: Simon Palfay a fost turnător, ori la serviciul secret maghiar, ori la Securitate. Vestea bună: Simon Palfay nu este tatăl tău. Tatăl tău este Tamas Cohen, iar de el poţi fi mândru, fiindcă el a luptat cu adevărat împotriva regimului şi a făcut multe pentru noi. Apoi mi-a povestit că mama îi mărturisise acest adevăr cu câţiva ani în urmă, când l-a vizitat la Cluj. Şi a adăugat: Iartă-mi te rog onestitatea mea brutală. Dar în timpuri ca astea adevărul trebuie să iasă la iveală."

În clipa aceea Cohen simţi în sine o rezistenţă atât de mare, încât o secundă fu chiar tentat să pună toată povestea băiatului la îndoială. Apoi ridică mâinile şi aproape că începu să strige: "Încetează, Botond, aşa ceva e imposibil! Îl ştiu pe Simon Palfay de mai bine de patruzeci de ani, cu părţi rele cu tot, care sunt poate acum mai multe ca oricând. Dar turnător n-a fost în nici un caz!" Cu aceste cuvinte, Cohen încerca să-şi apere cel mai bun prieten de odinioară, dar şi pe sine. Căci dacă afirmaţia lui Balazs avea măcar un sâmbure de adevăr, propria-i poveste cu fatala căsnicie de formă între el şi Enikö ar fi fost, retrospectiv, nulă. Aşa că spuse pe un ton sentenţios: "Această afirmaţie este produsul maniei persecuţiei de care suferă Balazs sau răzbunarea mamei tale." Încercă să-i dea conversaţiei un final aproape patetic: "Pafay este unul dintre oamenii cu cea mai mare tărie de caracter."

"Spui asta fiindcă tu eşti cinstit, spuse Botond cu încăpăţânare, şi te aştepţi ca şi ceilalţi să fie ca tine. În ceea ce-l priveşte, de mult nu mai are o părere aşa de bună despre tine. Dar stai că n-am terminat. Mama şi Palfay s-au întors din Mallorca cu o zi înaintea mea. Ştiam dinainte că s-ar fi speriat de moarte dacă nu m-ar fi găsit acasă. De aceea lăsasem un bilet. Biletul fu folosit de Palfay pentru a dovedi că sunt nebun. Era cu siguranţă un text exaltat, cum altfel? Eram încă minor şi la insistenţele lui Palfay a trebuit să mă supun unui examen psihiatric. O săptămână am stat la clinică şi aproape am înnebunit acolo. Când mi-au dat drumul, am plecat imediat de acasă. Nu mai consideram necesar să le spun în faţă mărturia lui Balazs, nu o meritau. Palfay nu se mai sinchisi de mine, mai mult ca orice îl interesau alegerile. Fusese nominalizat de un partid insignifiant dar nu a strâns destule voturi. Între cele două tururi de scrutin i se declanşă diabetul. Eu locuiam în Wechsel la prieteni, iar dimineaţa duceam ziarele, să am ceva bani de buzunar. Când şi când mai scriam câte un articolaş pentru unul dintre cotidienele noi - pe-atunci cei cu caş la gură ca mine mai erau bineveniţi. Cum necum am reuşit să-mi dau bacalaureatul, dar la facultate nu mai voiam să merg. Am făcut în schimb o specializare în IT."
"Şi acum?" Cohen se temu de răspuns. Dar Botond îl linişti:
"Toate bune. Lucrez la o firmă americană şi le ţin sistemul pe roate. Am locuinţa mea. E doar o cameră cu privelişte într-o curte interioară, dar totuşi e a mea. Se ridică şi aruncă pachetul de ţigări mototolit la coşul care se afla la câţiva metri de bancă. Apoi se aşeză din nou lângă Cohen.

Cohen tocmai se pregătea să răsufle uşurat, dar îl chinuiau deja alte gânduri. Căutând să-şi ascundă stânjeneala cu o tuse stângace, se îndreptă spre băiat: Vreau să te întreb ceva, deşi tu eşti cel care ar avea dreptul să pună întrebări. Când ştiai deja că ai undeva pe lumea asta un tată, s-a întâmplat să ai tocmai probleme grave. De ce nu m-ai căutat mai devreme? La radio ai fi putut să mă găseşti cu un singur telefon. Eram deja la biroul din Budapesta atunci.

"Încerc să fiu cât se poate de cinstit. Botond rătăci cu privirea, apoi se opri şi privi drept înainte, de parcă tocmai ar fi zărit ceva special. Cohen era topit după el. "Încearcă, îi zise. Între noi tot ce mai poate avea sens este sinceritatea. Pentru prima oară în timpul acestei întâlniri, băiatul atinse braţul lui Cohen. "Nu te-am căutat fiindcă avusesem prea multe experienţe proaste cu cei mari. Mă temeam că şi tu mă vei dezamăgi. Preferam să-mi păstrez imaginea pe care mi-o formasem când aveam cincisprezece ani."
"Şi apoi?, întrebă Cohen. De ce ai sunat tocmai acum? Nu-ţi mai e frică de dezamăgiri?"
"Sigur că mi-e frică! Botond izbucni în râs. Dar când te-am văzut la televizor, mi-am dat seama că nu eşti ca restul. Nu te potriveai deloc cu ceilalţi şi abia te-ai uitat la cameră. Se vedea cu ochiul liber că te plictiseşte de moarte tot circul acela. Mi-ai părut cumva neajutorat."
"Aşa este," spuse Cohen, şi lacrimi de înduioşare i se scurseră pe obraji, de parcă ar fi aşteptat toată viaţa lauda asta, "care va să zică ţi-am părut neajutorat."

Mâncară de prânz în restaurantul hotelului Stella. Botond îşi dăduse întâlnire la ora trei cu prietena lui. Pe la două şi jumătate, Cohen îi făcu semn chelnerului. În timp ce-şi căuta cartea de credit, îi veni o idee şi-şi întrebă fiul:
"Ia spune, Botond, stai bine cu banii? Sau ţi-ar prinde bine ceva în plus?"
"Nu am neapărat nevoie de bani, răspunse Botond. Pe chip i se aşternu o nesiguranţă amestecată cu ruşine. Hai, nu te sfii!, îl încurajă Cohen. Oricum nu am prea mult să-ţi dau.
"Bine, răspunse Botond ezitând. Am văzut ieri la Lurdy un cd-player Sony genial, cu boxe. La preţ promoţional."

Cohen ar fi socotit-o ca pe o lipsă de tact să întrebe care era preţul promoţional. Scoase o mie cinci sute de mărci din portofel şi îl sili pe băiatul care protesta să-i primească. Până la Freilassing mai am destulă benzină, gândi el şi lăsă deoparte suficient de mulţi bani să-i ajungă să-şi umple rezervorul. Între timp, chelnerul îi aduse nota, pe care o semnă.
"Hai vino totuşi cu mine la Café Muskat, îi propuse Botond, aşa poţi s-o cunoşti pe prietena mea. E evreică, ştii."
"Are vreo importanţă? Întrebă Cohen uşor iritat. E oare rabin sau ortodoxă? Are şi un nume şi o meserie?"
"Ai dreptate, spuse Botond. Se înroşise puţin. O cheamă Eszter, are douăzeci şi şase de ani şi lucrează ca şefă de birou la o companie aeriană din vest. Totuşi e important pentru mine că este evreică. Şi nu cred că ţie ţi-e complet indiferent acest lucru."

Scrise pe un fund de pahar două numere de telefon, pe al lui şi pe cel al prietenei lui. La unul dintre ele mă găseşti întotdeauna. Acum am datele lui de contact, îşi spuse Cohen. Din fericire nu se numără printre acei tineri care au nevoie de două cărţi de vizită.

Cohen se duse cu Botond la cafenea s-o cunoască pe fată. "Eszter Ajtai", se prezentă, şi când Cohen auzi numele de familie, care îi era foarte familiar, îi examină chipul cu luare-aminte. Era frumoasă, cu părul lung, subţirică, extrem de bine îmbrăcată. Una peste alta era o prezenţă plăcută, însă Cohen nu reuşi să găsească ceva special la ea - în afară de faptul că între pantalonul de in maro deschis şi cămaşa albastră i se văzu abdomenul plat cu buricul foarte jos, iar când se întoarse, putu să-i vadă printre pantalonii subţiri contururile slipului. Acestea sunt ademeniri care nu mai ţin la vârsta mea - doar dacă bărbaţii se pot baza pe efectul banilor şi al puterii. E de-a dreptul uimitor că n-am devenit conservator.

Întors la hotel, îşi dădu seama că nu avusese niciodată vreo legătură sau vreo relaţie cu o evreică. Şi, judecând după vârstă, îşi spuse cu înţelepciunea unui bărbat matur, şansa - sau pericolul - se micşoraseră simţitor. În ultimii ani de-abia dacă mai avusese de-a face cu femei.

Poate că ar fi trebuit totuşi s-o sune pe telefonul mobil pe cântăreaţa aceea? La urma urmelor, ce-ar fi fost rău într-o întâlnire? Cohen ar fi putut să stea un pic de vorbă cu ea, şi poate chiar să o cucerească cu promisiuni deşarte şi cu firea lui degajată, vestică; ar fi fost chiar posibil ca o asemenea întâlnire plăcută să continue în pat. Ar fi trecut prin faţa recepţiei de la Stella cu un aer indiferent. Dar la ce bun? Ce experienţe noi ar fi putut câştiga cu această ocazie, în afară de cea pe care o ştia pe dinafară deja: că oamenii, indiferent unde se află, pe scenă sau în pat, caută în primul rând succesul şi îl consideră chiar mai important decât fericirea?

A doua zi, după un mic-dejun săţios, Cohen sună la fundaţia Kude şi ceru cu Csato.
"Vai de mine, spuse secretara Marianna, trebuie să-mi cer scuze, domnule Cohen. Domnul preşedinte a fost rugat de urgenţă azi de dimineaţă să participe la o conferinţă, iar de acolo trebuie să plece direct la Szeged să inaugureze un monument. De aceea nu am putut, din păcate, să pregătim contractul. Dar vă trimitem mâine un fax cu varianta actuală. Îmi puteţi da vă rog din nou datele dumneavoastră? Mulţumesc!"

Cohen era indignat - lipsă de profesionalism tipic ungurească, îşi spuse. Puteam foarte bine să plec ieri de dimineaţă. Apoi îşi aminti însă că fără această încurcătură nu ar fi avut întâlnirea atât de importantă cu Botond. Iată că tot bunul Dumnezeu era, totuşi, cel care trăgea sforile.

Cohen îşi făcu repede bagajele, achită taxa la hotel, ajunse deja spre prânz pe M1 şi continuă să meargă cu 120 la oră spre München. Dacă totul merge bine, îşi zise, până la miezul nopţii sunt acasă.


Note:
1. Parc din München
2. Poszgay, Imre, n. 1933, politician, membru al CC, în anii '80 conducător al aripei reformatoare a partidului comunist maghiar. După 1989 din ce în ce mai absent din viaţa publică.