Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Teatrul te ajută să rămâi mai viu în viaţă


Marius Manole, un interviu cu Ana-Ioana Macaria

19.08.2011
Blogul lui Marius Manole, august 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Marius Manole: Ioana Macaria.
Ana-Ioana Macaria: Ana-Ioana Macaria.

M.M.: Aşa, foarte bine.
A.-I.M.: Numele meu e cu liniuţă. Ana-Ioana. Ana liniuţă Ioana.

M.M.: Ana linioară.
A.-I.M.: Ştii, din cauza asta am aparut în ziare Ana Maria. Sau Ioana Maria.

M.M.: Cum e la teatru?
A.-I.M.: Bine. Cel puţin în ultima vreme, mi-e bine.

M.M.: De ce?
A.-I.M.: Fiindcă am lucrat mult, n-am stat.

M.M.: Dar ai avut perioade în care nu ai lucrat?
A.-I.M.: O, cum?!

M.M.: Nu ştiam. Când a fost perioada asta?
A.-I.M.: Înainte de Unchiul Vania.

M.M.: Înainte de întâlnirea cu Kordonsky.
A.-I.M.: Adică înainte de... 2000 sau 2001. În trei ani. Nu am repetat nimic. La teatru, jucam. Am avut noroc că mai jucam din spectacolele vechi, dar n-am repetat. Şi nu erau cluburi, nici Green-ul nu apăruse.

M.M.: Şi acum, întrebarea colegului. Şi ce ai făcut în perioada asta, trei ani?
A.-I.M.: Păi, am avut noroc cu Tibi. Nu mai spun cine e Tibi, că ştii tu cine e Tibi. Poţi să scrii.

M.M.: Nu, zi. Cine e Tibi?
A.-I.M.: Soţul meu. Tiberiu Iordan. Care pe vremea aia nu era soţul meu, dar noi suntem împreună din '95.

M.M.: Şi care este regizor de...?
A.-I.M.: Terminase imagine de film atunci şi, de atunci până acum, a terminat şi regia de film. După ce au terminat ATF-ul, UNATC-ul, s-au păstrat echipele din şcoală şi regizoarea cu care el lucra în şcoală (el director de imagine, ea regizor) a plecat din ţară. Drept care a lucrat ca director de imagine pe ici, pe colo, dar n-a apucat să debuteze în film şi, până la urmă, singurul lungmetraj ca director de imagine a fost Fix Alert-ul lu' Piersic.

M.M.: Aşa. Şi de ce ai avut noroc de Tibi?
A.-I.M.: Era în perioada în care nici el nu avea multe angajamente, dar avea mai multe decât mine oarecum... Aveam o cameră, un VHS, cu care am început să ne jucăm; stăteam la curte şi făceam filme, el preda şi un curs foto...

M.M.: Există filmele astea, le ai acasă?
A.I.M.: Cred că mai sunt, dar sunt pe VHS, că aşa filmam. Am început să căutăm texte, am scris tot felul de scenarii de scurtmetraj, în paralel învăţam şi eu fotografie şi imagine de la el. Lucram în curte la noi. A fost şi Emil Hoştină, prietenul nostru, de fapt, cred că el a venit cu camera şi am început să ne jucăm şi făceam inclusiv improvizaţie de teatru. Era şi Silviu Geamănu - alt prieten bun... Cel care filma - că filmam pe rând, nu filma numai Tibi - trebuia să improvizeze şi el. Au fost şi scenarii pe care le-am repetat aproape ca la teatru şi după aia le-am jucat, le-am şi făcut scurtmetraje.

M.M.: S-au dus undeva? Le-a vazut cineva?
A.-I.M.: Nu, le-am văzut noi între noi, pentru noi, ca să învăţăm cât de cât, pentru că actorie de film...

M.M.: Deci în perioada asta tu ai făcut exerciţii, adică nu ai stat.
A.-I.M.: Am făcut exerciţii.

MM: ... de film. Foarte frumos, foarte bine.
A.-I.M.: Dar cam atât. Şi după aia am avut noroc că a venit Kordonsky şi am dat audiţie. Că altfel...

M.M.: Şi cum a fost audiţia?
A.-I.M.: La Yuri? Eu zic ca a fost cea mai frumoasa audiţie pe care am dat-o, pentru că am vorbit despre orice, despre orice...

M.M.: ... altceva, în afară de piesă.
A.-I.M.: Ştii şi tu cum e. Tu nu ai dat la Inimă de câine? Ba da. Îmi aduc aminte că, de fapt, eu nu eram pe lista de audiţie. Şi regizorul tehnic, Florin Sasu - Flocea - el a insistat: "Vino, vino, vino, că îi trebuie cineva ca tine, ştiu eu, hai, vino, hai, vino!". Şi până la urmă, de gura lui, m-am dus. Am fost ultima dintre fete şi Yura mă tot întreba dacă am copii...

M.M.: Bun. Şi până atunci jucaseşi cu Rebengiuc, cu doamna Mariana Mihuţ? Jucaseşi? Cu Mălăele?
A.-I.M.: Nu, cu Mălăele nu. Îmi era frică de el. M-a întrebat Kordonsky ce aş vrea să joc în Unchiul Vania. Nu, m-a intrebat: "Ce personaj îţi place?". I-am răspuns: "Unchiul Vania" şi m-a întrebat de ce şi i-am zis că e singurul care iubeşte. Mă rog, între timp, m-am mai răzgândit în repetiţii, dar aşa credeam atunci.

M.M.: A fost greu începutul la repetiţii? Cum e, după trei ani, să repeţi din nou?
A.-I.M.: E foarte greu. În primul rând că îmi era frică de toţi, simţeam că mi-am pierdut exerciţiul.

M.M.: Asta am vrut să întreb în legătură cu cei trei ani, că în timpul ăsta simţi că pierzi ceva sau chiar... Şi chiar cred că pierzi, realmente pierzi.
A.I.M.: Da şi nu. Simţi că pierzi, dacă eşti cât de cât treaz, lucid. Îţi dai seama că pierzi şi, de fapt, ce e îngrozitor după aia, când te întorci, e că încerci să fii în formă şi de ce îţi doreşti mai mult, de-aia te blochezi mai tare cumva.

M.M.: Aşa e. Dar, pe de altă parte nu te reîncarci, în timpul ăsta cât făceai exerciţii sau chiar aveai timp să faci altceva, nu te-ai reîncărcat sau ceva?
A.-I.M.: M-am ţinut vie. Dar nu m-am reîncărcat. Pentru că nu erau spectacole, nu ajungeam la o finalitate. Astea mi-au folosit mult mai târziu şi mai degrabă pentru film, e adevărat, decât pentru teatru. Pentru că în teatru, totuşi, dacă nu eşti pe scenă, dacă nu mai simţi publicul, capeţi frică de a greşi, pierzi siguranţa de sine.

M.M.: Sunt oameni care, de exemplu, nu au jucat trei ani, doi ani, cinci ani, după aia revin cu o...
A.-I.M.: Probabil că depinde şi în ce moment vine pauza asta.

M.M.: Poate că lucrează în timpul ăsta.
A.-I.M.: Eu eram crudă, făcusem nişte personaje, dar nu...

M.M.: Făcuseşi ce? Făcuseşi Pescăruşul?
A.-I.M.: Pescăruşul, Nina Zarecinaia.

M.M.: Făcuseşi Fuga.
A.-I.M.: Făcusem Fuga, tot cu Cătălina (Buzoianu, n.a.), făcusem 1794 la Ducu (Alexandru Darie, n.a.), făcusem Mutter Courage cu Cătălina, mă rog, jucasem în multe, Woyzeck la Tompa (Tompa Gabor, n.a.).

M.M.: Dar cum a fost? Cum? Cum a fost asta cu Cătălina? De fapt, nu, ţie ţi-a plecat dragostea de teatru de la Andrei Şerban.
A.-I.M.: A plecat de la profesoara de română din liceu.

M.M.: Aşa.
A.-I.M.: Pe care o cheamă Livia Goia şi care e mama Ilincăi Goia.

M.M.: Nu am ştiut.
A.-I.M.: În clasa a noua, în prima zi de şcoală, profesoara de română a mărit ochii şi m-a întrebat cum mă cheamă, fiindcă semănam cu fata ei foarte tare, la 14 ani. Acum nu mai semănăm una cu alta. La un moment dat, mi-a spus că ea ţine cercul de teatru şi a întrebat cine vrea la cercul de teatru. Eu am ridicat mâna fiindcă mi s-a părut un prilej bun, că puteam să chiulim de la orele alea de cunoştinţe social-politice, de pe la practică... Mă rog, nu mă omoram după teatru şi m-am dus la cercul de teatru, am propus o piesă într-un act - că puteam să propunem noi texte - scrisă de maică-mea. Mama a scris şi piese, dar puţine.

M.M.: Mama ta?
A.I.M.: Dorina Bădescu. A scris, dar nu e în Uniunea Scriitorilor.

M.M.: De ce?
A.-I.M.: Pentru că nu au primit-o. Ea a publicat câteva cărţi înainte de Revoluţie. N-a mai putut să publice la un moment dat, pentru că pe tata l-au dat afară din Partidul Comunist, pe ea au mutat-o la Giurgiu, mă rog, s-a mutat tot ziarul, dar nu şi-a putut găsi un post în Bucureşti şi a făcut naveta vreo zece ani, la Giurgiu. În fiecare zi. Şi nu prea îi mai ardea de scris şi oricum avea hiba la dosar şi... pe taică-meu din ziarist l-au facut magazioner... După Revoluţie, mama a mai publicat două cărţi.

M.M.: Dar tu ai crescut în Bucureşti? Eşti bucureşteancă?
A.-I.M.: Da. De fapt, am copilărit la ţară, pe lângă Siliştea-Gumeşti.

M.M.: Aşa. Bun. Ai trecut de liceu şi ai ajuns la...
A.-I.M.: Şi profesoara asta, la un moment dat, din cauza cercului de teatru, a zis că ei i se pare că am talent şi mă tot bătea la cap să mă duc la Teatrul Podul. Eu nu voiam să fac teatru, eu voiam medicină. I-am spus că o să mă duc după treapta a doua, să fiu sigură că iau treapta. Mi se părea un hobby. Şi după treapta a doua, în septembrie '89, când a început şcoala, de la liceu m-am dus în Pod şi acolo am dat pentru prima dată în viaţa mea o audiţie. Habar n-aveam că e aia, m-a pus un domn pe care nu ştiam bine cum îl cheamă, că i-am zis Naom şi pe el îl cheamă Naum, Cătălin Naum.

M.M.: Naom. Ce frumos!
A.-I.M.: Şi m-a corectat. Eu aşa înţelesesem că îl cheamă. Ştiu că eram în uniforma de liceu, mi se dusese un fir la ciorap şi eram stresată că toată lumea o să vadă că mi s-a dus firul de la ciorap. În fine, m-a pus să zic o poezie, i-am zis o poezie, după aia m-a pus să cânt...

M.M.: Ce poezie i-ai zis?
A.-I.M.: Soldatul lui Zaharia Stancu, o poezie de băiat.

M.M.: Dar tu ai predilecţie pentru chestia asta, oare de ce?
A.-I.M.: Da, mă, nu ştiu... Am copilărit cu băieţii. Am avut mulţi prieteni băieţi.

M.M.: Unde ai copilărit? Unde ai stat?
A.-I.M.: La ţară, nu la oraş, la ţară. Şi acolo, de fapt, nu prea eram băieţi-fete, eram cam androgini cu toţii, nu ştiu cum, eram copii. Cel puţin până la adolescenţă nu era o distincţie foarte clară, adică toţi aveam aceleaşi preocupări.

M.M.: Aşa, şi?
A.-I.M.: M-a pus să cânt, i-am cântat o baladă românească pe care o ştiam de la maică-mea - Ilincuţa Sandrului, foarte frumoasă - şi mi-a dat o temă: "Ai un copil în braţe şi îi cânţi lui". M-am făcut că ţin un copil în braţe şi îi cântam copilului. După aia, a zis: "Copilul e bolnav", eu continuam să cânt şi după aia a strigat: "Stop, ce ai în braţe?" M-am speriat şi am zis: "Fata mea". "Cum o cheamă?" "Ilinca." Dar mi-a ieşit pe gură instant. După aia m-a întrebat: "De ce vrei să dai la teatru?" Şi am zis: "Dar nu vreau să dau la teatru". "Şi ce cauţi aici?" "M-a trimis doamna profesoară."

S-a strâmbat şi nu m-a mai băgat în seamă. Mă chema şi asistam la repetiţii, repeta Romeo şi Julieta şi la un moment dat când s-a înfuriat şi a dat pe toată lumea afară m-a chemat şi a zis: "Când îi dau pe toţi afară, tu ieşi pe uşă şi intră pe fereastră". Şi mi s-a părut ceva interesant în replica asta şi, de fapt, după aia a venit Revoluţia şi după Revoluţie tot nu voiam să dau la teatru, nu aveam, nu mi se părea, nu ştiam că am talent; îmi plăcea ce se întâmpla la Pod, dar nu mi se părea că asta are vreo legătură cu ce se întâmplă în teatre, cu ce văzusem eu la teatru.

M.M.: Dar ce văzuseşi tu până atunci?
A.-I.M.: Măi, eu văzusem nişte spectacole, că mama mă ducea la teatru, dar îmi plăceau destul de puţine.

M.M.: Pe cine ai văzut jucând?
A.-I.M.: Am văzut la Teatrul Vasilescu un spectacol regizat de Tocilescu, Teatrul Vasilescu acum este teatrul de la Giurgiu, când s-a înfiinţat judeţul, s-au mutat şi ei acolo. Mama mergea des la teatrul ăsta. M-a dus şi am văzut o comedie - Jumătatea mea e întreagă se chema.

Acum, de curând, pentru că mai am imagini din spectacol, mi-a explicat maică-mea ce era cu piesa aia. Era un text impus, cum se impuneau pe vremea aia, cu care Toca s-a jucat şi în personaje care trebuiau să fie nişte copii inocenţi el a distribuit ditamai actorii. A ieşit, de fapt, un soi de parodie la textul prost în sine şi spectacolul ca atare era valoros. Asta e prima mea amintire de la teatru: nişte oameni mari în pantaloni scurţi care fac pe copiii mici şi sar într-un pat, sar în saltele. Mi se părea foarte haios şi viu ce era acolo. După aia am mai văzut şi alte spectacole în care aveam senzaţia de carton şi oameni care spun vorbe. Aşa că mă duceam doar la... mă ţineam după nişte actori.

M.M.: Ca de exemplu?
A.I.M.: Claudiu Bleonţ, de exemplu. Datorită lui am văzut Harap Alb, care mi-a plăcut enorm, am văzut Zbor deasupra unui cuib de cuci, tot la Naţional, care mi-a plăcut, juca şi el Billy Bibbit.

M.M.: Dar juca şi cine, Florin Piersic?
A.-I.M.: Piersic, Costel Constantin, Olga Delia Mateescu. Mulţi erau.

M.M.: Bun. Şi de la Naum ai tăiat-o spre facultate?
A.-I.M.: De la Naum n-am tăiat-o spre facultate, ne-au trimis, cum mă trimisese profesoara la Pod, m-a trimis Domnul Naum - cu podarii toţi - la audiţie la Andrei Şerban la Naţional pentru Trilogia Antică. Dar eu treceam a XII-a. Şi am dat audiţie cu Priscilla Smith - actriţa americancă, era prima americancă pe care o vedeam în viaţa mea şi m-a impresionat.

M.M.: Te-a impresionat. Ştiu, mi-ai povestit. Am şi văzut-o, am văzut-o şi eu un post de-al lui Andrei.
A.-I.M.: Toată vara am repetat la Trilogie.

M.M.: Ce îţi aminteşti cel mai pregnant, ce ţi-a rămas în cap cel mai tare de la Trilogie? Ce era, ce a fost? Adică, dacă te-ar întreba cineva noaptea repede ce îţi aminteşti din Trilogie sau ce te-a marcat la ea, ce a fost?
A.-I.M.: Intensitatea.

M.M.: Intensitatea.
A.-I.M.: A noastră repetând, a spectacolului în sine.

M.M.: Mai găseşti în zilele astea când repeţi acum în 2011... la un spectacol sau undeva?
A.-I.M.: Da. Dar rar şi nu pe timp lung. O mai găseşti în anumiţi oameni.

M.M.: Bun. Şi hai să ne imaginăm că nu era Andrei Şerban, nu era Naum. Cine ai fi fost tu acum?
A.-I.M.: Eu probabil că acum aş fi fost medic. Aşa credeam că va fi viaţa mea când eram în liceu în clasa a XI-a, după Revoluţie, şi nu venise încă Trilogia, care să nu îmi mai dea de ales...

M.M.: Nu ţi-a mai dat de ales? (Nu mai aveai nicio urmă de îndoială).
A.-I.M.: Nu. De fapt, nu mai aveam timp să învăţ pentru medicină.

M.M.: Şi ai tăi ce au zis când ai făcut schimbarea asta?
A.-I.M.: Păi când i-am zis maică-mii că dau la teatru, a zis: "Sunt prea bătrână să te aştept pe tine să dai de 20 de ori". Şi eu i-am zis: "Mamă, dau doar o dată, pentru că dacă dau la medicină oricum nu intru... Dacă pic la teatru, nu mai încerc şi măcar am un an de zile să învăţ, pentru că acum e clar că nu intru la medicină". Aveam spectacole, aveam turnee cu Trilogia şi eu eram în clasa a XII-a, am avut preaviz de exmatriculare din liceu. Era un liceu serios, cu pretenţii.

M.M.: Aşa. Cine erai tu, Ioana, dacă nu erai actriţă...?
A.-I.M.: Păi într-a XI-a eu mă gândeam aşa: dau la medicină, fac facultatea, termin, îmi iau specializare. Voiam chirurgie sau psihiatrie sau rămân la medicină generală şi mă întorc în satul unde am copilărit, la Baciu, mă mărit, fac copii, o lună pe an de concediu, plec singură peste tot în lume. Deci viaţa mea era destul de clară. Eu voiam să fiu medic la ţară. Acolo. Nu oriunde, la Baciu. Şi varianta doi: dau la teatru, intru, mă fac actriţă şi mai departe nu mai ştiam. A fost varianta doi. Deci dacă nu era varianta doi, probabil că era varianta unu.

M.M.: Bun. Te-ai măritat. Te-ai măritat la ce vârstă?
A.-I.M.: Nu ştiu. M-am măritat la... acum câţi ani? 2006 sau 2007. Nu ştiu când m-am măritat pentru că eu sunt cu Tibi din 1995. Noi suntem împreună din '95.

M.M.: Ţi-a schimbat chestia asta în teatru... făceai teatru când te-ai căsătorit cu Tibi de cât timp?
A.-I.M.: De mai mult timp decât eram cu el, deci din '90, de când cu Trilogia.

M.M.: Şi s-a schimbat ceva?
A.-I.M.: În teatru?

M.M.: Da. După ce te-ai măritat?
A.-I.M.: Nu. Absolut nimic.

M.M.: V-aţi luat trei câini.
A.-I.M.: Nu. Ăia îi aveam dinainte. Eu am vrut animale, dar mama nu prea... Nu suporta părul, drept care acum, când stau de vorbă cu tine, am două pisici şi un câine. Am avut şi mai mulţi când am stat la curte, dar nu se mai poate.

M.M.: Am înţeles. Bun, şi te-ai reapucat să joci, după 2001, ai reînceput să joci.
A.-I.M.: Da, să repet.

M.M.: Să repeţi şi să şi joci. De jucat jucai. Şi ai avut nişte întâlniri foarte tari după 2001.
A.-I.M.: Da. M-am întâlnit cu Kordonsky în primul rând. Şi am fost foarte năucă la repetiţiile de la Unchiul Vania, dar după aia m-a luat şi în Căsătoria, în Duniaşa, rolul ăla mic, dar care mi-a dat voie cumva să stau mult mai liniştită şi să văd cum lucra el cu personajele celelalte, mai lungi, mai dezvoltate. Am învăţat mult atunci. Imediat după asta, după Căsătoria, am simţit că pot să încep să lucrez mai mult sau mai puţin singură.

M.M.: Dar ce ai învăţat, mai exact?
A.-I.M.: Nu ştiu. Cumva cam tot ce ştiam deja s-a clarificat şi s-a pus într-o ordine. Legat de stilistica unui spectacol am început să înţeleg.

M.M.: Dar un actor trebuie sa fie conştient de stilistica unui spectacol?
A.-I.M.: Poate nu, dar eu am avut nevoie de asta. Eu jucasem în spectacole care au avut mare succes, eu am avut mare succes, cu Nina Zarecinaia am luat premii, cu restul n-am luat premii, dar undeva acolo...

M.M.: Da' chiar, ai luat vreun premiu individual în viaţa ta?
A.I.M.: Am luat două, pentru Nina Zarecinaia am luat premiul Fundaţiei Silvia Popovici şi premiul pentru cea mai valoroasă prezenţă tânără în Festivalul Naţional de teatru. Cred că premiera a ieşit când eram la începutul anului trei. Ziceam de asta cu Căsătoria, că, după Căsătoria, după ce am văzut la repetiţii, am simţit nevoia să lucrez de una singură mai mult sau mai puţin şi atunci s-a nimerit bine, că a venit Dorina Chiriac la mine, colega mea şi prietena mea, cu care însă nu jucasem nici în şcoala, iar după aia fuseserăm amândouă în distribuţie la Fuga, dar n-am avut scenă împreună. A venit Dorina cu un text, regia Florin Piersic Jr. Noi am lucrat cu el, evident, dar am lucrat foarte mult una cu alta şi am desfăcut textul împreună şi a fost foarte interesant să descopăr că ea, pe drumul ei, ajunsese cumva cam în acelaşi punct în care ajunsesem eu pe drumul meu, în a citi un text. Era un text simplu, era comedie şi chiar îmi doream comedie şi mulţi au spus că ăla a fost cel mai bun rol al meu: în Totul despre Al, la Green Hours.

M.M.: Dar e necesar pentru un actor sau pentru tine să joace în alte spaţii decât teatru.
A.-I.M.: O, da. Eu zic că da. Te îmbogăţeşti fantastic. E ca şi când ai mânca acelaşi fel de mâncare în fiecare zi, dacă rămâi în aceaşi sală.

M.M.: Ţi-a fost greu să treci de la scena mare la...?
A.-I.M.: Mie nu. Eu oricum am început să fac teatru la Podul. Eu, în turnele cu Podul, am jucat pe stradă, am jucat în parcuri, am jucat în şcoli. E foarte frumos când te inspiră spaţiul.

M.M.: Dar cum crezi tu că trebuie să fie un sistem sănătos, ca să zic aşa, de teatru?
A.-I.M.: Habar n-am. Un sistem sănătos e un sistem care funcţionează, oricum, când zici sănătate, sănătatea e un echilibru instabil. E un echilibru pe care încerci să-l ţii sub control, dar nu înseamnă că totul e perfect, deci sănătatea e un echilibru fragil. Cam aşa e şi cu teatrul. Sănătatea teatrului e un echilibru fragil.

M.M.: Dar ce nu e sănătos în ziua de azi, adică ce ţi se pare ţie că nu e sănătos în ziua de azi?
A.-I.M.: În teatru? Îmi tot vin în minte lucruri şi, de fapt, esenţial nu e niciunul, esenţial e când uită oamenii care fac teatru de ce fac teatru. De ce s-au apucat.

M.M.: Se obişnuieşte să dai vina pe sistem...
A.-I.M.: Sistemul suntem tot noi. E adevărat că e sărăcie în ţara asta, e adevărat că în mass-media şi în tot ce ajunge agresiv la public sunt promovate nişte valori în care eu, cel puţin, nu cred.

M.M.: Dar crezi în puterea talentului că în orice sistem ar funcţiona, dacă talent este şi interes, atunci lucrurile ies oricum la suprafaţă?
A.-I.M.: Păi da, eu cred că şi în sistemul nostru ies lucrurile la suprafaţă, numai că până la urmă depinde ce alegere faci, ce îţi doreşti. Adică ce numeşti a ieşi la suprafaţă, că poţi să numeşti a ieşi la suprafaţă să te ştie toată ţara.

M.M.: Să fii cunoscut.
A.-I.M.: Sau să te ştie un oraş sau să te ştie publicul de teatru.

M.M.: Sau să nu te ştie nimeni, dar să fii tu mulţumit.
A.-I.M.: Mai e şi varianta asta. Dar e greu, totuşi, ca, dacă joci, să nu te ştie chiar nimeni.

M.M.: Dar de ce face un actor teatru?
A.-I.M.: Întreabă-l pe fiecare.

M.M.: De ce faci tu teatru? Că nu ţi-a plăcut, ai nimerit întâmplător, te-ai îndrăgostit de teatru datorită lui Andrei Şerban.
A.-I.M.: M-am îndrăgostit de "viu".

M.M.: Da' în viaţă nu suntem vii?
A.-I.M.: Păi nu, teatrul te ajută să rămâi "mai viu" în viaţă, după părerea mea.

Şi pentru că Ioana scrie poezie, şi-o face foarte bine, am ales una dintre ele pentru voi (citeşte-o aici). Mai multe puteti citi şi pe blogul ei personal.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer