Fişe de dicţionar: Spaţiu privat

Spaţiu privat: Ambianţa retragerii deliberate din locul public, spaţiu al ascunderii - prin chiar acest gest invocând locul public, o desemnăm prin sintagma spaţiu privat (sp). Pentru ca să apară un spaţiu privat împrejurul fiinţei noastre, trebuie să avem la dispoziţie cel puţin şansa de a ne izola de jur împrejur de orice posibilitate de a fi văzuţi (alta decât decizia noastră de a ne expune în chip deliberat). Aşadar, atât în locul public, cât şi în sp, eu pot vedea în afara mea. Diferenţa între Locul public (Lp) şi sp, esenţială, este aceea că, în cel de-al doilea caz, eu am la îndemână, neîngrădită, opţiunea dacă îngădui sau nu să fiu văzut de celălalt. Locatarii unei case complet transparente nu au acest privilegiu, deci nu se află situaţi într-un sp, ci într-unul public. De aici tensiunile psihice la care sunt supuşi cei ce se simt supravegheaţi (chiar dacă nu sunt neapărat), despre care a scris măiestrit Beatriz Colomina, după Michel Foucault. În cazul cyberspace, privat înseamnă încifrat şi sp este de fapt situat pe traiectoria comunicării dintre "adresa" mea de email şi adresa celuilalt. În acest caz, spaţiul privat este "filamentar", situat nu local, ci pe traiectorie, traversând teritoriul public cu care este interconectat şi de care îl desparte doar fortăreaţa pe care o constituie cifrul.
 
Sp poate avea acelaşi caracter temporar ca şi Lp, devreme ce şi el este dependent de caracterul procesual al întâmplărilor care îl generează. O casă care îndeplineşte criteriile privind controlul vizibilităţii exterioare nu este un sp decât dacă şi atâta timp cât este locuită. Aceasta întrucât şi în sp se întîmplă evenimente, care se definesc însă prin raportare la cele din Locul public: cel definitoriu pentru sp este retragerea din Lp, adică reducerea regimului propriei situări în vizibilitate, ascunderea din calea celorlalţi, recluziunea - relaxarea (în somn sau veghe), introspecţia, hrana, cultivarea proprie sau a fiilor, iubirea[i].
 
Aşadar, refuzând opoziţia între Lp şi sp, propun să discutăm despre o diferenţă de grad de vizibilitate de la biunivoc (Lp) la univoc (sp). Aşa cum este definit aici, relaţiile dintre cei doi termeni sunt următoarele:
 
i) sp este exclusiv situat pe teritoriul Lp, singura localizare care îi permite realizarea uneia dintre trăsăturile esenţiale ale locuirii, anume învecinarea. Locuirea nu există decât ca locuire întreolaltă. Ca un corolar, al celor spuse mai sus, trebuie precizat că retragerea în pustie, dincolo de limitele teritoriului consacrat ca sacru în vederea aşezării, nu duce la instituirea unui Spaţiu privat. Pustnicul este al pustiei, nu al comunităţii, el nu locuieşte, ci se retrage din relaţiile de învecinare pe care le presupune locuirea în lume. Pustnicul este de altfel adeseori un nomad, un nelocalizat decât în raport cu "lumea" de care fuge. Cu alte cuvinte, el este de găsit oriunde, numai nu în comunitate (deşi, pentru a supravieţui, el adastă adeseori la distanţă, dar totuşi în preajma acesteia).
 
ii) sp este "scobit" în Lp, este înfiinţat pe seama acestuia, prin ridicarea de bariere în calea posibilităţii de a fi văzut de ceilalţi - condiţie elementară de apariţie a unui Spaţiu privat. Prin intermediul acestor filtre (ele  blochează doar accesul spre mine al privirilor celorlalţi - şi aceasta numai dacă,  în măsura în care şi în proporţia în care doresc acest lucru -  nu şi a mea către Locul public). Spaţiul privat este teritoriul privirii univoce - a mea către lume - fiind privilegiul meu de a decide dacă şi cum îngădui lumii să mă privească.
 
iii) sp este cel care impune apoi amenajarea Lp în vederea îngăduirii acestei "ocrotiri de jur împrejur": dacă Lp poate exista ca simplă suprafaţă a deplierii evenimentului, fără nici un fel de intervenţie, sp nu poate apărea decât în locuri anume amenajate de om în vederea locuirii. Aceste amenajări pot fi oricât de minimale (scobirea unei găuri în pământ, întinderea unei piei sau pânze pe câteva beţe dispuse ca generatoare ale unui con sau ale unei prisme triunghiulare [cort], stocarea de frunziş sau de pământ în calea vizibilităţii etc.) şi nu presupun apariţia încă, cu necesitate, a unei "arhitecturi", ci doar a unui adăpost. In termeni heideggerieni, sp este, la limita sa inferioară, un simplu "ustensil". De aici înainte, până la construcţia ca operă de artă este un drum pe care nici filosoful citat şi nici autorul autorul de faţă nu se încumetă să îl străbată.
 
iv) Întotdeauna există între Lp şi sp zone de "contaminare" reciprocă, în care, în procente depinzând de cultura, civilizaţia şi clima locului, cele două aspecte se amestecă şi coexistă.
 
În concluzia celor de până aici, trebuie spus că între sp şi Lp, care îl găzduieşte, nu există relaţie de opoziţie şi nici diferenţă de rang, ci doar una de grad. Adăpostirea în sp nu înseamnă ieşirea din Lp, după cum a locui nu înseamnă a face abstracţie de activităţile din Lp, care îşi prelungeşte aura adeseori dincolo de pragul casei. Reciproc, există şi pe teritoriul public spaţii în care, prin strategii de obstaculare a privirii, sunt rezervate unei forme mai "diluate" de Lp (strada în raport cu piaţa publică), sau rezervate - în diferite grade de separare - în raport cu acesta (club; zone preferate doar de anumite grupuri: pensionari, microbişti, şahişti într-un parc; spaţiul interior al unei biserici parcurs de la vest la est etc). Există aşadar între Lp şi sp o zonă extinsă de "griuri", de teritorii care conţin, în varii proporţii, ambele ipostaze.