Un nou concurs asupra Pieţei Universităţii

Al câtelea? Dumnezeu mai ştie. Dacă va fi cu ceva de folos competitorilor, expun aici un mic istoric al acestora. Ca unul păţit cu concursurile în România (câştigă cine merită, construieşte cine trebuie), recomand prudenţă.
 
1956-1957
 
Concursul pentru sistematizarea Pieţei Nicolae Bălcescu (i.e. a zonei Intercontinental-Teatrul Naţional de mai tîrziu) este primul de după război. Iniţial, în 1946, se punea problema demolării spitalului Colţea şi a amplasării acolo a unei opere noi. Există documente referitoare la o vizită la faţa locului a lui Petru Groza, în privinţa acestui subiect. Edificarea operei în amplasamentul actual, în 1953, în conjuncţie cu Festivalul Internaţional al Tineretului, a îndepărtat însă spectrul demolării. Zece ani mai tîrziu, arhitecţii vremii păreau să iasă mai greu decît s-ar putea crede de sub presiunea calapodului realist-socialist. Alternativa la realismul socialist era cel mult modernismul clasicizant, practicat bunăoară de Henselmann în cazul Stalin-Allee din Berlin. Cele două proiecte cîştigătoare ex-aequo (ceea ce dovedeşte lipsa de entuziasm în a edifica de fapt pe vreunul dintre ele "în stare pură") sînt perfect identice sub raportul concepţiei urbane, amintind de San Marco: o campanilă ca dominantă de înălţime într-o piaţă cu front de faţade continue şi identice.
 
Diferenţele nu sugerează două vîrste diferite ale proiectării. Proiectul 37 (arh. Titu Elian, Constantin Furmuzache, Aron Grimberg, Pompiliu Macovei, A.S. Teodorescu) este unul realist-socialist, cu simetrii frontale obligatorii pe toate faţadele clădirii centrale, neoclasice în stil joltovskian (dar cu terasă), de pe amplasamentul Teatrului Naţional de astăzi şi al celei din stînga (i.e. "sub" Intercontinental). Campanila era exilată peste drum, într-o extindere a Colţei, ca articulaţie de colţ. Întregul context trebuia, în viziunea autorilor, modificat în acelaşi spirit, aşa cum s-a procedat cu centrul Varşoviei. Amuzant este că autorii proiectului 37 cîştigă şi premiul al treilea, cu un alt ansamblu neoclasic - o simplă permutare urbană a pieselor din primul proiect, minus campanila.
 
În acelaşi timp, proiectul 49 (arh. Victor Adrian, Carol Hacker, Dan Ioanovici) degaja întreaga porţiune dintre Batiştei şi Sf. Gheorghe, supralărgind bulevardul, avînd un singur accident pe traseu: Biserica Colţei. În ce priveşte clădirea centrală a pieţei, aceasta era asimetrică deoarece corpul de clădire cu masă mai grea era cel dinspre Ministerul Agriculturii, căruia îi era ataşată şi campanila, printr-un scurt portic. La nivel formal, edificiile acestei propuneri amintesc mai degrabă de Fomin.
 
Proiectele "moderne" (în sens henselmannian însă) încep de la menţiuni. Trebuie precizat că toate sînt croite pe principiul faţadelor-ecran, fără articulări de volume, fără "accidente" care să le tulbure serenitatea olimpiană. Nimic nu ne împiedică să vedem însă în clădirile administrative ale proiectului 10 (arh. Gh. şi N. Negoescu, Aurelian şi Ianola Trişcu) prototipuri ale "sediilor politico-admnistrative" judeţene de peste zece ani, după cum blocul-"turn" din acelaşi proiect este înrudit deopotrivă - dar din raţiuni formale diferite - cu cel proiectat de Doicescu pe Ştirbei Vodă şi cu cel din Piaţa Senatului. Există un singur proiect - nr. 31: arh. Traian Chiţulescu, Niculae Ioniţă, M.Gh. Enescu, I. Bălănescu, Sanda Almosnino, Paul Focşa, M. Enescu, Armand Cristea - în care piaţa nu este rectangulară, ci trapezoidală, contîndu-se astfel pe un efect de profunzime şi pe preluarea direcţiilor reale ale celor două bulevarde care se intersectează cu un unghi mai mare de 90 de grade. Pentru ca, în fine, cel mai "modern" din punct de vedere formal, proiectul 5, menţionat ex-aequo (arh. Anton şi Margareta Dâmboianu), să fie de fapt cel mai clasicizant ca soluţie urbanistică.
 
1962
 
Pentru a înţelege contextul Teatrului Naţional în forma în care a fost edificat şi în cea în care se află astăzi, trebuie să privim retrospectiv şi concursul din 1962. Cîştigătoare au fost declarate atunci două proiecte, dar de construit - cum se întîmplă des în arhitectura românească - s-a construit cu totul altul, asupra căruia ne vom opri la timpul cuvenit.
 
Să aruncăm o privire asupra proiectelor cîştigătoare. Primul aparţine soţilor Anton şi Margareta Dâmboianu. Anton Dâmboianu a fost nu numai un arhitect şi un plastician interesant, ci şi o autoritate teoretică al cărei talent oratoric fascinant a putut fi admirat de generaţii întregi de studenţi ai Institutului de Arhitectură "Ion Mincu", unde a fost profesor pînă la moartea sa (1995). Ce aduc inedit soţii Dâmboianu pentru tipul de arhitectură riguros funcţionalistă practicat de dînşii este suita de arce de ordin colosal, care preced faţada către piaţa N. Bălcescu. Să ne închipuim oare că a existat vreo legătură cauzală între arcele de atunci şi cele adosate mai tîrziu faţadei, cele pe care le vedem astăzi? Nu vom şti asta, probabil, niciodată. Un comentator tîrziu al proiectului, Alexandru Iotzu (autorul remarcabilei clădiri a teatrului din Craiova) mai putea crede în 1981 că arcele respective erau "decorative, curajoase şi originale la acea vreme", dar explica prezenţa lor prin necesităţi de structură mai degrabă decît prin raţiuni de scară urbană. Există o legătură cu eforturile pe care le făceau practic în aceeaşi epocă arhitecţi precum Philip Johnson sau Minoru Yamasaki, de monumentalizare a arhitecturii moderne.
 
Dimpotrivă, proiectul echipei Filipeanu-Ştrulovici este unul riguros modern. Este vorba despre o dispoziţie a volumelor mari, care a fost de fapt păstrată şi în proiectul care s-a executat. Sala mare, circulară, era ascunsă într-o prismă de sticlă perimetrală, în vreme ce sala mică, retrasă de la bulevardul Bălcescu, permitea o flexibilitate mare a cîmpului de joc. Acelaşi Alexandru Iotzu nu îşi ascundea preferinţa pentru acest din urmă proiect, a cărui "claritate a volumelor, simplitate, ordine şi calm al elementelor de exprimare arhitecturală se înscrie cu uşurinţă în chintesenţa spiritului arhitecturii autohtone". Astăzi putem cu greu identifica referinţa la o arhitectură autohtonă - alta decît aceea care deja se ridica în epocă pe litoral. Cît despre referinţa explicită la elemente ale arhitecturii tradiţionale, va trebui să aşteptăm proiectul final pentru a le vedea explicit puse în operă. Pînă atunci, mai trebuie să aruncăm o privire asupra unui proiect non-conformist, experimental, adică radical diferit de ceea ce s-a prezentat la concurs.
 
Concursul pentru un nou Teatru Naţional în Bucureşti nu poate fi complet descris în absenţa proiectului celui mai radical, cel publicat în revista Arhitectura 5/1962, în cadrul articolului "Studiu pentru o rezolvare contemporană a teatrului", semnat de Liviu Ciulei, Paul şi Stan Bortnovschi. După cum se ştie, Liviu Ciulei este arhitect, devenind ulterior un eminent actor şi regizor, în vreme ce Paul Bortnovschi, de asemenea arhitect, este şi un reputat scenograf. Liviu Ciulei se va manifesta din nou, de altfel, în 1968, în această dublă calitate şi în reamenajarea sălii Studio (azi "Toma Caragiu") a Teatrului Bulandra.
 
Articolul - evident polemic în raport cu spiritul timpului şi al soluţiilor oferite pentru Teatrul Naţional - vorbeşte despre un nou destin social şi, deci, despre nevoia de reformare a spaţiului de joc. Odată cu această deschidere, arhitectura însăşi a "cutiei" unui teatru ar trebui în întregime rescrisă. Arhitecţii şi oamenii de teatru ar trebui, credeau autorii, dînd ei înşişi cel mai grăitor exemplu în acest sens, să conlucreze în vederea acestui scop. Iată de ce studiul pe care ei îl propun are în vedere un teatru cu "geometrie variabilă", care să ia în vedere nu doar scena italiană sau cea complet deschisă - ambele forme de exclusivism -, ci o soluţie suficient de flexibilă încît să îngăduie adoptarea oricăreia dintre formele de relaţie scenă-sală constituite istoric, precum şi a celor ce ar fi urmat să mai apară. Spaţiul de joc va fi atunci generat "de însăşi epura razelor vizuale ale spectatorilor". Sloganul modernităţii, potrivit căruia "forma urmează funcţiei", ar trebui aici înlocuit cu un altul: forma urmează privirii. Aceasta avea să decupeze, ca un laser, forma optimă, esenţială, a teatrului; fără turn, fără separatrici de plan sau volum între emiţător (actorii în spaţiul de joc) şi receptor (spectatorii în sală).
 
Alexandru Iotzu, în mod evident fascinat de propunerea celor trei autori ai acestui articol, al cărui conţinut trebuie să fi sunat radical în 1962, îl consemna în 1981 ca fiind "o corespondenţă organică între funcţiune şi expresie". Venind din partea unui arhitect modern de teatru, acesta era un compliment ultim. Articolul a rămas însă fără urmări. Teatrul propriu-zis va fi construit după un cu totul alt proiect, cel care, acum, după intervenţia din 1980, care l-a "romanizat" (Cezar Lăzărescu a reluat, poate, aici, intenţiile proiectului Dâmboianu, din 1962), urmează să fie reinstaurat. "Cel mai mare scaun de WC din ţară" îşi va recăpăta prezenţa în oraş. Era un proiect care pastişa strict biserica lui Le Corbusier, Notre-Dame-du-Haut de Ronchamp, cu acoperişul său în formă de scoică întoarsă, la 15 ani după original.
 
Îl vom vedea curând refăcut. O fi bine, o fi rău? Personal, nu cred în corectarea istoriei şi nici în restaurarea originalelor.

După 1977
 
Şi, după această incursiune în trecut, să revenim în "prezentul extins". Cutremurul din 1977, combinat cu politica ceauşistă de după el, a dus la dispariţia unei biserici aflate odinioară vizavi de Intercontinental, deşi ea putea fi restaurată fără probleme. Blocul actual, de inspiraţie interbelică, este elegant, dar grinzile interioare, supradimensionate în raport cu spaţiile apartamentelor, ne vorbesc despre teama proiectanţilor de atunci.
 
Atunci şi-a căpătat piaţa configuraţia actuală, după ce intervenţiile de completare a Institutului de Arhitectură au delimitat şi frontul străzii Edgar Quinet, dinspre Universitate. Pînă la revoluţie, modificarea din 1980 a Teatrului Naţional a schimbat raportul de forţe din piaţă, în ceea ce priveşte massele construite. Amplificarea sălii mari a adus-o pe aceasta, ca gabarit, în postura de personaj principal al pieţei. În orice caz, deşi secţionate de bulevarde, pieţele dimprejurul Universităţii şi al Teatrului Naţional alcătuiesc un sistem coerent de pieţe urbane al Bucureştiului, singurul comparabil cu cel care s-ar putea coagula împrejurul Palatului Regal, al Bisericii Kretzulescu, Ateneului şi Ministerului de Interne.
 
1989
 
Acest sistem de pieţe este şi cel care a adunat iniţial, în 21 decembrie 1989, mulţimile; ulterior, cel de-al doilea le-a preluat în 22 decembrie. Peretele arhitecturii a devenit, în timp, un zid / text care a consemnat, prin inscripţii şi graffiti, evenimentele din 1989, 1990 şi după. În 2000, ca furii, noaptea, trimişii Primăriei Sectorului 1 au acoperit cu bidinelele lor acest zid/text, exact cînd se discuta monumentalizarea instituţională a acestui memorial ad hoc al Revoluţiei. Vă mai amintesc că şi centrul intersecţiei a suferit modificări. Iniţial, drept memorial, s-au amplasat nişte "morminţele" placate cu piatră. Ele au dispărut şi au fost înlocuite cu troiţe. Inscripţiile de pe pereţii Universităţii şi ai Arhitecturii, cu angajamentul lor politic cu tot, au fost înlocuite cu mash-uri publicitare. Se mai strîng la fîntînă tineri în pauze şi bătrîni resentimentari, cîte un artist mai intervine acolo fie vopsind apa fîntînii, fie amintind intervenţiile brutale ale minerilor din 13-15 iunie. Capitalul simbolic al pieţei rămîne semnificativ şi trebuie, din vreme în vreme cel puţin, repoziţionat în memoria colectivă. Dacă terenul de pe colţul Colţei este vizat de cîte un turn, fie în varianta nord-coreeană vizată de Ceauşescu imediat înainte de 1989 (şi pentru realizarea căruia au fost trimişi arhitecţi în vizită de lucru acolo), fie în varianta contemporană, iată că, deocamdată, colţul rezistă în postura de spaţiu urban concurent pieţei propriu-zise, din faţa Arhitecturii. Teatrul va fi re-remodificat. Hotelul a fost placat - nefericit - cu aluminiu, deşi piatra de dinainte era superioară ca expresie şi putea fi restaurată. Arhitectura (facultatea de) e în refacere, iar carnaţia pietrei celei roz uimeşte din nou, sper, pe trecători. E o faţadă splendidă, o recapitulare a întregului potenţial expresiv al neoromânescului, aşa cum mai era el privit la 1927. Universitatea e şi ea în refacere masivă, deşi tabla "ţigănească" de pe acoperiş nu face cinste instituţiei.
 
Istoria locului continuă!