Testament. Cuvinte de folos

Părintele Arsenie Papacioc este unul dintre cei mai mari duhovnici pe care neamul românesc i-a avut în secolul XX şi la începutul secolului XXI. În cartea de faţă sunt adunate câteva interviuri în care părintele vorbeşte despre importanţa mărturisirii dreptei credinţe în aceste vremuri de apostazie. Cei care nu l-au cunoscut pe părintele faţă către faţă se vor bucura să se hrănească din cuvintele sale, pline de putere. Iar cei care l-au cunoscut vor avea bucuria de a-l regăsi, regăsindu-i cuvintele.

Testamentul său e simplu, şi l-a repetat de sute şi poate de mii de ori în faţa mulţimii de pelerini veniţi să ia binecuvântare. E vorba de îndemnul de a apăra Ortodoxia fără teamă, şi dacă este nevoie chiar cu preţul vieţii...


Cartea de faţă conţine mai multe interviuri cu părintele Arsenie Papacioc. Mare parte dintre ele pot fi urmărite - în format video sau audio -, pe site-ul areopag.ro.

Tema principală este mărturisirea credinţei ortodoxe. Titlul volumului, Testament, a pornit chiar de la titlul unuia dintre interviuri, luat cu mai mult de trei ani înainte de trecerea părintelui la Domnul (Din testamentul părintelui Arsenie Papacioc - "Moartea nu înseamnă moarte")

S-a respectat oralitatea stilului părintelui. Ideile care se repetă au fost lăsate ca atare tocmai pentru că arată o preocupare deosebită a părintelui faţă de subiectele abordate. Întrebările sau poziţiile celor care au venit să ceară cuvânt de folos sunt trecute cu italice, iar răspunsurile părintelui Arsenie cu corp de literă normal.



Danion Vasile: În ziua de astăzi, se spune că e bine să facem pace unii cu alţii, să fie înţelegere între confesiuni, înţelegere între religii. Că Dumnezeu primeşte rugăciunile oamenilor, indiferent de religia în care se află.
Părintele Arsenie Papacioc Asta o spun oamenii, că Dumnezeu vrea pace. Vrea pace mai mult decât oricine, dar nu cu dracul! Ce întâlnire are adevărul cu neadevărul? Pentru care motiv, după 1054 de ani, s-au despărţit? Şi acuma vor să ne împăcăm?! Mai mult decât ei, vrem noi pace - dar în adevăr! Îi primim cu toată plăcerea.
Eram în preajma hramului. Şi a sosit un preot din Paris, probabil cu gândul să slujească a doua zi, că era Sfânta Maria. Era şi P.S. Serafim, în casa arhierească. Şi a venit acolo acest părinte, şi s-a prezentat când a intrat - că era camera plină cu musafiri, vreo treizeci de persoane distinse din Constanţa. Eram la o gustare, că a doua zi era hramul, obiceiul locului. Şi ăla s-a prezentat, până a ajuns la mine şi la P.S. Serafim. Şi: "Arsenie! Arsenie! Arsenie!..." Făcea teatrul ăsta. Zic: "Nu-mi place deloc." Ce să spună el Apusului din partea părintelui Arsenie? Să vină la Răsărit, fără pretenţii şi smeriţi. "Păi, [ei - n.n.] zic că au dreptate." Dreptate şi dracu' zice că are. Ăsta nu e un argument. În sfârşit, nu mă lăsa deloc.

D.V.: Era catolic?
P.A.P.: Era ortodox, dragă, venea de la Paris, voia să slujească a doua zi la noi... A venit un catolic să slujească şi nu i-am dat voie. Şi i-am spus multe lucruri, şi i-am spus şi lucrul acesta: "Napoleon a omorât un demnitar. Şi i-a spus cineva: «Sire, pe lângă marele păcat pe care l-aţi făcut că l-aţi omorât, aţi făcut şi o nedreptate.»" Aia era mai important decât moartea unui om. Şi aşa este! Nu putem să susţinem un adevăr după cum vrem noi. Biserica Ortodoxă n-a făcut nicio greşeală în manifestarea ei mistică, ca să zică acum: "Hai să ne împăcăm!" N-a făcut nicio greşeală. Să vedem de unde au plecat ei, primii, chiar cu cafea, dacă vor. Dar nu vor! Şi acum să punem o întrebare: "Dacă vii să ne împăcăm, renunţi la Filioque? Renunţi la primatul papal? Renunţi la indulgenţe? Renunţi la imaculata concepţie?" Nu renunţi la nimic. Vizibil, vor să pună mâna... Dar, ceea ce este important... Dacă ai ochi de văzut, vezi că îi roade ceva. Îi roade dorinţa de hegemonie, ori un vierme care nu-i lasă în pace - pentru că nu sunt în adevăr. Pentru că nu putem trece cu vederea. Dumnezeu nu vede toate aceste lucruri? Nu le suportă cu multă plăcere. Adevărul este singurul care odihneşte. Dacă nu eşti în adevăr, nu eşti în Dumnezeu. Şi e numai unul adevărul. Eu sunt Adevărul şi Viaţa. Ce putem ciunti din adevăr? Nu ciuntim nimic. E vorba de credinţă, dragii mei, nu-i vorba de păcate de moarte, capitale şi nu mai ştiu cum. E vorba de cele mai grozave păcate. Pentru că au fost anatemizaţi. Patriarhii Sinoadelor Ecumenice pe Nestorie l-au anatemizat, şi anatemizat a rămas. Pur şi simplu nu a mai convenit, la 1054, ca acel Humbert să ne pună anatema pe sfânta masă. Şi demonstrativ, şi îndrăzneţ! Măcar că Roma era primus inter pares la sinoade, primul între egali adică. Dar atâta era, mai mult nu poţi. Şi, în sfârşit, s-au dat de gol catolicii prin mărturisirea papei, prin care a fost declarată [Biserica Catolică drept - n.n.] singura Biserică. De ce mai rezistăm atâta timp? Mă rog, mă rog! Dar noi cine suntem? Şi cu cine vreţi să vă împăcaţi, dacă voi sunteţi singurii, singura Biserică? Şi suntem obligaţi să stăm drepţi la astfel de afirmaţii şi astfel de dorinţe bolnave?

D.V.: Dar ce trebuie să facem?
P.A.P.: Murim! Pentru adevăr, asta facem. Nu se pune problema: apărăm adevărul, orice ar fi. Dacă e moarte, e sfinţenie, dacă nu e moarte, e laşitate.

D.V.: Şi cum scăpăm de frica de moarte?
P.A.P.: Dragă, viaţă înseamnă moarte continuă. Uite, a venit, îl înfruntăm. Mă culc liniştit, şi ăsta nu e lucru puţin - ca un creştin să doarmă liniştit în privinţa adevărului. Şi noi suntem cei care trebuie să mărturisim adevărul. A anatemizat Biserica lumea de pe stradă? Nu, ci pe cei care au susţinut un punct de vedere greşit. Pe Nestorie şi pe ceilalţi, nu-i luăm pe toţi. Pentru că cuvântul ăsta [Filioque - n.n.], cu Sfântul Duh, că vine de la Fiul, s-a discutat în toate sinoadele, şi niciunul n-a acceptat. Sfântul Vasile cel Mare a fost foarte activ în răspunsurile astea... Ca şi cum Duhul Sfânt ar fi nepotul lui Dumnezeu, ştii, că e tata, e fiul şi e şi nepotul acuma. E de o fiinţă Tatăl cu Fiul, cu Sfântul Duh. În trei chipuri, în trei feţe, în trei persoane. Sigur că lumea care crede într-un Dumnezeu o să întrebe: "Cum sunt trei?" Ei, Sfântul Spiridon - care e [prăznuit - n.n.] chiar astăzi - a dovedit [adevărul prin minunea - n.n.] cu cărămida. Acest grozav Spiridon n-a făcut niciun fel de teologie, n-a făcut. Teolog e cine susţine adevărul. Ce teologie ceri? Avem teologi: Sfântul Ioan Evanghelistul, Grigorie de Nazianz şi Ioan cel Nou [care a teologhisit apărând adevărul în faţa musulmanilor - n.n.]. Vrei să faci pe teologul? Ce teologie? Adevărul poate să-l apere oricine ar fi creştin.

D.V.: Dar mai sunt astăzi oameni simpli, cum a fost Sfântul Spiridon? Înainte de a deveni episcop, el avea grijă de oi, de animale. Mai sunt oameni simpli astăzi, care au curăţia credinţei lui?
P.A.P.: Fără discuţie. E liber fiecare să apere adevărul. Teologia rânduieşte lucrurile, dar nu e singura care are cuvânt. Toţi Sfinţii Părinţi, de la Sinoadele Ecumenice... Sfântul Atanasie era mai teolog, şi era diacon. Şi avea libertatea să apere adevărul, chiar dacă nu era arhiereu. Că la sinoade se alegeau, veneau arhierei. Dar adevărul îl poate apăra oricine. Că, acolo unde e adevărul, e Biserica. Nu unde e mulţime, unde e gălăgie, unde e "hai, dom'le, să ne-mpăcăm!". Repet: "Biserica Ortodoxă n-a făcut nicio greşeală în manifestarea ei mistică, ca să zică: Să ne-mpăcăm acum, hai! Am greşit şi eu, şi tu..."

D.V.: Aşa pun mulţi problema: au greşit catolicii, am greşit şi noi, hai să cădem la pace!
P.A.P.: Adică, să-mpărţim pomana, ştii? Să-mpărţim colacii. Nu-i aşa, poziţia demnă. Şi, acum, i-aş întreba chiar pe ei, să spună ei, teologi, şi papi, şi ce sunt: "Unde e adevărul?" Dar hai să ne-mpăcăm, nu? La un pahar de bere... Sunt foarte siguri că mai dă un rând, nu?

D.V.: Dar ne acuză că suntem tradiţionalişti, că suntem fanatici.
P.A.P.: Este o poziţie revoltătoare chiar. Aşa. A început să miroasă greu, şi ei singuri nu mai pot să suporte propriul lor miros. Dragii mei, vreţi să fiţi fericiţi? Muriţi pentru adevăr! Pentru că nu se poate chiar aşa... Eu, când eram în închisoare, m-a chemat un colonel, cu santinele, cu puşti, şi mă duceau la el - la Aiud era. Eu eram lângă Aiud, acolo. Şi m-a întrebat, să-i spun dacă există Dumnezeu. Şi i-am spus: "Domnule colonel, asta e o întrebare de şcoală primară. Şi nu mărturisesc ochii mei şi ochii dumneavoastră? Mărturisesc că există! Inima, sentimentele, comparaţia între valori, între culori, între... Dar, dumneavoastră, ce motiv aveţi de spuneţi că nu există?" Dar pentru asta trebuia un mare curaj, că acolo erai otreapă, nu erai... Zice: "Păi ce, războiul din Rusia, care s-a dat în numele crucii..." "Ce, în numele crucii? Nebunul ăla de Hitler voia să cucerească lumea! Ce, în numele crucii?" Şi el a fost biruit, şi-am spus: "Şi de ce nu credeţi?" Şi mi-a spus aşa - şi-a dat seama că era înfrânt: "Şi acuma, care e ultimul cuvânt?" "Sunt gata să mor pentru tot ce spun! Dumneavoastră încercaţi să muriţi pentru ce spuneţi?" "Luaţi-l de aici!" - asta a fost ieşirea tiranului: "Luaţi-l de aici!" Eu am fost bucuros că nu m-a împuşcat pe loc, ştii? Că asta era situaţia la Aiud. Asta era una dintre marile probleme care te frământau: nu erai sigur că trăieşti până mâine. Mărturiseam prin morse, prin perete, şi le spuneam: "Dacă muriţi până mâine, e valabilă dezlegarea mea." Le dădeam dezlegarea prin perete, aşa. "Dar dacă nu muriţi şi daţi de un preot, mărturisiţi-vă păcatele..." - că nu era cu mâna pe cap [dezlegarea], nu era... Înţelegeţi? Starea de spirit... Vreau să spun, în ce stare de spirit trăiam. Asta era. Aşa că moartea era foarte binevenită. Şi acum, la fel. Apără adevărul. Moartea nu înseamnă moarte, dragii mei. Ai trecut de la moarte la viaţă. Dar, cel puţin, lucrurile se văd, pentru că ai apărat adevărul. Ce ziceţi? Vorbim de conştiinţa noastră, nu vorbim numaidecât despre adevăruri istorice. Dar lumea nu stă de vorbă cu conştiinţa proprie. Hai să vedem de adevăr. Ce-au hotărât Sfinţii Părinţi? Ce caută Filioque ăsta, când s-a hotărât la două sinoade - în primul şi al doilea - [învăţătura despre - n.n.] Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Cât l-a costat pe Grigorie de Nazianz să apere adevărul? Chiar la moarte a zis: "Mă duc la Treimea mea."

D.V.: Pe cei care apără învăţătura ortodoxă, ceilalţi îi acuză că sunt fundamentalişti: "Eşti extremist, eşti mândru!" Îi pun într-o situaţie delicată.
P.A.P.: Dragă, asta nu e o mândrie. Dar dacă e o mândrie à la Hristos, e binevenită. Apostolii au apărat adevărul, iar noi suntem mândri că apărăm adevărul. Poţi să-mi spui orişicum ai vrea! Dar nu noi ridicăm problema. Ei o ridică. Ce aveţi, dom'le, ce v-a apucat? De la 1054 până acuma? Mai ales noi, românii, avem o dovadă materială de la 1700: ne-au păcălit, să ţinem administrativ de ei. Ei, uitaţi-vă acuma: sunt mai catolici decât... mă rog, catolicii! Greco-catolicii...

D.V.: Sunt mai agresivi în manifestări.
P.A.P.: O maică m-a întrebat care drac e mai [rău - n.n.]... Toţi dracii sunt ai dracului, aia e!

D.V.: Ce să facem cu lipsa de dorinţă de a cunoaşte învăţătura Sfinţilor Părinţi? Se practică o Ortodoxie care nu are baze dogmatice. Unii vor să trăiască virtutea, fără să cunoască...
P.A.P.: Asta să îi spuneţi patriarhului, nu mie.

Iulian Liţă: Adică, şi în facultăţile de teologie, ce se învaţă acolo... Ştiţi? Asta e problema.
P.A.P.: Eu o să vă spun, după 60 de ani de preoţie: sunt şi călugăr, sunt şi creştin. Sunt şi puşcăriaş. Sunt şi pustnic. Am dreptul să apăr adevărul. Dar, chiar dacă aş fi oaie, cu glas aş apăra adevărul. Zic "oaie", pentru că am văzut, când eram mic, o oaie care a dat cu piciorul şi s-a culcat. Şi n-a fost pentru mine o întrebare s-o întreb pe mama, că am văzut altă oaie că a făcut aşa. Zic: "Mămică, de ce a făcut aşa?" "Se închină, mamă, se închină!" A, zic eu, dacă oaia aia mă învaţă pe mine, aia e făcută de Dumnezeu pentru Dumnezeu. Şi oricine e creaţia lui Dumnezeu. E prea frumoasă Ortodoxia să nu fie gratuită! Asta e...

D.V.: Aţi spus "sunt călugăr, puşcăriaş"... Dar ce ne facem, că mor bătrânii care au trecut prin închisori. Mor cei care L-au mărturisit pe Hristos fără frică...
P.A.P.: Pomeniţi-i la morţi! Ce să facem? E lucrarea lui Dumnezeu. O zi, cât mai avem de trăit, o săptămână, un an, o mie de ani - să susţinem adevărul! Puteţi să mâncaţi orice, să beţi orice, dar să fiţi în adevăr.

D.V.: Părinte, dar există o ruptură a acestei continuităţi duhovnic-ucenic, ucenic-ucenic şi tot aşa. S-a rupt, pur şi simplu, linia mărturisitoare. Părintele Cleopa a trecut la Domnul, n-a lăsat un ucenic pe măsură. Ce ne facem? Pentru că generaţia de azi e în criză. Are nevoie de modele şi...
P.A.P.: Întrebarea matale înseamnă că eşti ucenicul ăla. Recunoşti, zici: "Ce ne facem?" Ceea ce înseamnă că simţi răul pe spinare.

I.L.: Cum?
P.A.P.: Din momentul în care întrebi lucrul ăsta, îţi dai seama că e o neregulă. Pune-te la punct. Răspunsul la astfel de întrebări este ăsta: "Întâi să te pui la punct tu." Tu, care vezi lucrurile astea, stai aşa. Şi propovăduieşte adevărul mai departe. Dar pune-te la punct, că nu te ajută harul lui Dumnezeu dacă mărturiseşti adevărul şi nu crezi în el. [Asta - n.n.] e mai grozav decât ateismul, să-L recunoşti pe Dumnezeu şi să nu-L asculţi. Să-L recunoşti [aparent - n.n.] în sinea ta şi în realitate să nu-L recunoşti.

D.V.: În fapte, nu. E foarte important ce ziceţi, pentru că, pe de o parte, sunt unii care ţin de valorile morale, dar se îndepărtează de învăţătura dogmatică, şi alţii, în extrema cealaltă, ţin de învăţătura dogmatică, dar nu trăiesc cum trebuie Ortodoxia.
P.A.P.: Se repetă lucrurile. Fiecare ins este obligat să se pună la punct, şi, dacă a făcut un mare efort, a devenit o mare forţă. Şi acolo e Biserica, la ăla care e pus la punct. Unde e Adevărul, acolo e Biserica. Şi dacă un ins o susţine acolo, nu e un singur ins acolo, e Biserica întreagă acolo, în el. Pune-te la punct tu, pentru că eşti un microcosmos în care se oglindeşte un macrocosmos.

D.V.: Care sunt primii paşi pentru a se pune cineva la punct? A înţeles cum stau lucrurile, a înţeles care e adevărul. Cum să se pună la punct?
P.A.P.: Îşi face o cruce ortodoxă în faţa lor. "Dom'le, eu sunt ortodox" - dar să faci cruce! Nu cu toată mâna [ca şi catolicii - n.n.]. Şi chiar crucea în sine. Când s-a făcut această cruce, s-a făcut tot de către Duhul Sfânt: Tatăl - toată înălţimea, Fiul - toată adâncimea, Sfântul Duh - toată lăţimea; invocarea Sfintei Treimi. De aceea şi fuge dracul, asta e mărturia cea mai bună că e sfântul adevăr, că fuge dracul de cruce. Nu fuge numai de semn, fuge şi de invocarea semnului.

D.V.: Numai că oamenii sunt dezinformaţi. Li se spune, de exemplu, că părintele Stăniloae a fost ecumenist, când părintele Stăniloae, înainte de a muri, a spus într-un interviu: "Ecumenismul este erezia vremurilor noastre. Eu, unul, îl socotesc produsul masoneriei..." Interviul există, e şi pe internet, poate fi ascultat. Dar ecumeniştii zic: "Nu, părintele Stăniloae a fost ecumenist."
P.A.P.: Dacă vrei să interpretezi că Tatăl nu e Tatăl şi Fiul nu e Fiul, Sfântul Duh nu e Sfântul Duh, eşti liber! Însă răspund: "Nu putea un Stăniloae să fie ecumenist." Eu am stat de vorbă cu el, şi chiar ne întâlneam, şi cu el, şi cu părintele Cleopa, nu mai vorbesc! Am trăit împreună în pustii.

D.V.: Şi de părintele Cleopa se zice că a fost ecumenist. E chiar un articol pe tema asta - "Părintele Cleopa, model de ecumenism".
P.A.P.: Dragă, dacă se hotărăşte aşa, şi Sfântul Nicolae este ecumenist.

I.L.: Părintele Stăniloae a spus că "ecumenismul e produsul masoneriei". Şi a avut dreptate părintele Justin Popovici când a spus că e "panerezia vremurilor noastre". Unii au spus că i s-a luat un interviu forţat (interviul părintelui Stăniloae este înregistrat). I-au luat un interviu forţat şi l-au obligat să zică treaba aceasta. Şi că nu asta ar fi ceea ce credea părintele Stăniloae. Asta este problema.
P.A.P.: Nu putea [fi ecumenist - n.n.]! Era un mare trăitor. Eu nu vă pot spune nişte lucruri şi slăbiciuni ale părintelui Stăniloae... Dar nu denatura adevărul. Am fost într-un proces, cu Rugul Aprins, în sfârşit. Pe mine m-au condamnat la 40 de ani; părintele Stăniloae - şase ani, cinci ani. Voiculescu, Mironescu, ăştia toţi, câte cinci-şase ani. Mie atunci mi-au dat 40 de ani. M-a mişcat într-o formă veselă, când am auzit, dar m-a costat: acolo te trata ca pe un puşcăriaş, ca pe o fiară mare. Patruzeci de ani! Şi chiar s-a întâmplat, la Jilava, când mă dezbrăca şi mă tundea acolo, m-a întrebat un căpitan care comanda operaţia asta: "Ce ai făcut, mă?" Eu, de colo, zic: "N-am făcut nimic, mă!" Zice: "Mă, dacă nu făceai nimic, îţi dădea 10-15 ani! Nu-ţi dădea 40!" Şi s-a dat de gol, ştiţi? Şi el singur vedea, el conducea, cum s-ar zice, mascarada asta. Am spus, în cameră acolo erau şi [părintele - n.n.] Stăniloae, şi Voiculescu, şi Mironescu, şi [părintele - n. n.] Benedict [Ghiuş - n.n.]...

D.V.: Oamenii se tem că, dacă apără Ortodoxia, au necazuri: sunt daţi afară de la serviciu, sunt văzuţi ca nişte ciudaţi - le e frică că pierd, pur şi simplu, locul pe care-l au. Ce să facă oamenii? Cum să biruie această teamă?
P.A.P.: Dragă, eu v-am spus: pentru adevăr trebuie să şi mori, nu numai să-ţi pierzi serviciul. Dar, dacă nu e vorba de adevăr, ci este vorba de o intervenţie oarecare, de un examen oarecare, atunci apără-te pentru locul ăla. Dar, dacă nu se poate, în final, să te aştepţi... şi cu niciun chip... pentru că te aşteaptă o veşnicie neagră, o veşnicie, îngrozitor, vorba lui Coşbuc: "Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei." Pentru că ai avut ocazia să fii în fruntea unei veşnicii albe şi ai renunţat. Nu ne jucăm! Viaţa nu e asta, decât arvunim pe cealaltă cu asta, adică cu viaţa de pe pământ. Şi repet ce-a spus Mântuitorul: "Şi veţi trece de la moarte la viaţă." Viaţa atunci începe. Vă daţi dumneavoastră seama? Nu cunoaşteţi bucuria care te cuprinde atunci când aperi adevărul - faţă de alte bucurii: că ţi-a mers bine la serviciu sau ţi-a mărit leafa. Asta e o bucurie care te renaşte... Şi pentru ce [să ne fie teamă - n.n.]? Dragii mei, teama de moarte este o mare greşeală. Teama de moartea fizică... murim în câteva clipe. A murit cutare, a murit pe scaun. Ţi s-a oprit răsuflarea, în nişte secunde, şi ai terminat. Dar ce urmează? Ce gândiţi, că moartea vine să-i faci o cafea? Vine să te ia, nu-i chiar glumă! Dar cum te ia? Cum te duce?


Cartea de faţă a fost tipărită ca o mulţumire adusă părintelui Arsenie Papacioc pentru ajutorul pe care mi l-a dat în momente de cumpănă a vieţii mele. Vreau să dau mărturie despre o minune pe care am trăit-o lângă părintele Arsenie, ultima dată când ne-am întâlnit. Ajunsesem la el împreună cu câţiva preoţi care veniseră în România ca să vorbească cu mari duhovnici. Părintele Arsenie era foarte slăbit, abia putea gesticula când vorbea. De aceea, nu ştiam dacă să îl mai deranjez şi eu cu problemele mele. În prezenţa celorlalţi nu voiam să vorbesc despre ele. După ce ceilalţi au luat binecuvântare de plecare, părintele m-a mângâiat pe obraz, iar apoi, fără ca eu să fi apucat să îi spun ceva despre problema mea, în câteva secunde mi-a spus exact ce trebuie să fac în problema respectivă. Ba chiar a reprodus gândurile mele într-o anumită problemă, gânduri pe care le avusesem în timpul rugăciunii şi pe care nu le discutasem cu nimeni. Nu putea fi vorba de o coincidenţă, sub nicio formă.

Mai mult, ajungând după aceea la Muntele Athos, cum l-am văzut pe părintele Iulian de la Prodromu, acesta a început să îmi spună, detaliat, exact acelaşi lucru pe care mi-l spusese şi părintele Arsenie în câteva secunde. E greu de exprimat în cuvinte ce am simţit atunci. M-am gândit să îi pun părintelui Iulian o întrebare, apoi mă gândeam să îi pun o alta. Părintele Iulian a început să îmi răspundă la prima întrebare, apoi mi-a răspuns la a doua, fără ca eu să fi formulat întrebările cu voce tare. Îmi venea să strig că Dumnezeu există şi că le dă harul Său robilor Săi.

Am simţit atunci că acelaşi Dumnezeu mi-a vorbit prin gura părintelui Arsenie şi prin gura părintelui Iulian. Astfel de oameni sunt pur şi simplu comori pentru cei din jurul lor. Aşa că, neştiind cum să îi mulţumesc părintelui Arsenie pentru binele pe care mi l-a făcut prin cuvintele sale, m-am gândit să tipăresc o parte din cuvintele sale de folos, unele - inedite, altele, nu.

Fie ca cititorii acestei cărţi să se folosească de cele citite, pentru că nu sunt cuvinte luate de părintele Arsenie din alte cărţi, ci sunt cuvinte udate cu sângele nevoinţei şi al rugăciunii...
(Danion Vasile)