Arhitectura la români?

A apărut de ceva timp primul volum dintr-o sinteză monumentală, pe care autorul - Ioan Godea, antropolog şi fost director al Muzeului Satului din Bucureşti - o vede ca suplinind un gol. Cel al unei, cum o numeşte dumnealui, Istorii a arhitecturii în România. Cartea se cheamă, însă, Arhitectura la români - De la obârşii până la Cozia: sinteze, crestomaţie, reconstituiri (Oradea: Primus, 2007). Armătura metodologică şi de filosofia istoriei, însă, este şubredă în cazul dlui Godea. Dumnealui preferă să dea, dintru bun început, un număr de definiţii ale termenului de arhitectură, care, însă, nu îi aparţin. Dar nu sunt nici citate de autoritate, ci provin de la Gh. Sebestyen şi Gh. Curinschi Vorona: autori stimabili în breaslă, dar nu tocmai cei la care te gândeşti prima oară când ai de oferit o definiţie de o asemenea generalitate. Mai apoi, se întreabă de ce lipseşte o sinteză de anvergura celei pe care domnia sa o preconizează. Aici, este mult de scris. În primul rând, ele nu lipsesc: atât Grigore Ionescu, cât şi mai sus citatul Gh. Curinschi Vorona au încercat şi, în proporţii diferite, au şi reuşit să ofere asemenea sinteze. Este adevărat că, din 1980 şi până acum, nu au mai apărut sinteze globale şi de unic autor. Îmi amintesc că, la o facultate de arhitectură din Anglia, se preda un singur curs de istoria arhitecturii, care se numea De la origini la postmodernism. Ce să spui mai întâi într-un astfel de crash-course? Ce să spui, esenţial, cum ne cere dl. Godea, într-o carte, care să nu exceadă, nolens-volens, domeniul propriu de competenţă al unui singur om, oricât va fi fiind acesta de encicloped? Dimpotrivă, anii din urmă, nu doar la noi, au fost anii istoriilor parţiale, de epocă scurtă, de regulă modernă şi contemporană. Amintesc aici excepţionala lucrare a lui Kenneth Frampton: Modern Architecture - A critical history, care se tot aduce la zi de către autor. Sau istoria de la 1900 încoace, a lui WJR Curtis. Sunt multe. Ce au ele în comun? Conştiinţa faptului că nu e cu putinţă să fii în acelaşi timp extraordinar de competent pe verticala unui domeniu şi pe orizontala, ca şi infinită, a întregului domeniu. Când ne-am pus problema redactării de studii de istorie, unii dintre cei ce am comis istoria arhitecturii sau încă o fac(em) ne-am limitat la Teme ale arhitecturii din România secolului al XX-lea (Bucureşti, Ed. ICR 2005); iar câţiva dintre noi chiar şi această schiţă sumară de peisaj al unui secol au considerat-o prea vastă, prea panoramică.
 
Desigur, autorul ştie prea bine că întrebarea dumisale este retorică. Într-un fel, pare să înţeleagă că o sinteză nu poate, nu mai poate fi decât operă colectivă. Deopotrivă colectivă în sensul numărului de autori implicaţi, cât şi în sensul de colectivitate a perspectivelor de instrumentar metodologic în cercetare. O şi spune în cuvântul înainte de nici două pagini, care e mai mult o sumă de precauţii decât o declaraţie de intenţii de cercetare. Spre pildă, ne anunţă că se va baza masiv pe, citez, lucrări de specialitate semnate de autori iluştri (pag.5). Ne oferă o listă din care înţelegem generozitatea folosirii termenul de ilustru. Ne anunţă că bibliografia este minimală din motive de spaţiu tipografic (spaţiu cu care, însă, se răsfaţă când e vorba despre reconstituiri grafice, ipotetice, dar proprii). Pentru că se citează generos, autorul îşi ia precauţia să ne spună că este vorba despre o crestomaţie a muncilor altora decât a sa proprie şi, deşi intenţiile iniţiale ni se anunţau generoase, cartea aceasta, ca şi cele care, suntem ameninţaţi, vor urma, este mai mult decât orice un curs de istorie care să se adreseze studenţilor într-ale arhitecturii de la Oradea.
 
Încerc să arăt cât de dificilă este o asemenea întreprindere din chiar titlul utilizat de diferiţi autori. Grigore Ionescu ne descrie arhitectura de-a lungul veacurilor pe teritoriul României. Cu alte cuvinte, indiferent de etnia, limba şi obiceiurile celor care vor fi stat (sau doar perindat) pe teritoriul care astăzi(şi, ca entitate statală, abia de un secol şi jumătate) poartă numele de România. În ediţia din 1981, unde autorul a introdus şi pagini dedicate perioadei comuniste, mai puţin marcate ideologic decât cele ale lui Gh. Curinschi Vorona, vedem că e vorba despre teritoriul actual al României, adică acela rămas după Tratatul de pace de la Paris. Gh. Curinschi Vorona rămâne pe criteriul statalităţii. Autorul de faţă, care doreşte să se adauge lanţului de producători de texte sintetice despre întregul fenomen al edificării, îşi propune să scrie despre arhitectura la români. Care e criteriul, atunci? Cel etnic? Dar întrebarea este chiar aceea cu privire la obârşiile din titlu: existau români la obârşii? Evident, nu. Prin urmare, este tot un criteriu geografic, camuflat într-unul etnic. Dar nostalgiile etnicităţii răsar de peste tot. Românii dlui Godea sunt, citez, neam vechi, mândru şi harnic (pag.5). Probabil că sunt. Este vreunul nou, fără stimă de sine şi leneş pe care să-l cităm în contrapartidă? Nu continuu discuţia, suntem într-o evidentă ipostază reziduală de discurs naţionalist de anii optzeci, de care, măcar în mediul strict academic, speram să fi scăpat.
 
Mai adaug doar două cuvinte la final. Multe dintre reconstituirile urmelor arheologice din carte sunt chestionabile. Asta nu înseamnă că sunt greşite. Dar, aşa cum chiar autorul ne-o spune, sunt ipotetice. Specializarea dânsului pe arhitectură vernaculară este evidentă. Primitivii dlui Godea, chiar şi dacii, sunt îmbrăcaţi ca şi ţăranii mai dincoace de Cozia. Sau, dimpotrivă, aceştia din urmă nu fac decât să păstreze tradiţiile dace, trace, iliace sau ce Dumnezeu vor mai fi fiind ele? Este mult de povestit despre relaţia dintre vernacular şi cult şi despre măsura în care o arhitectură ieşită din timp, deliberat, participă sau nu la o istorie în sensul conştienţei de sine, a apartenenţei deliberate la un grup, la o religie, la o manieră de a-şi apropria, decora şi semnifica spaţiul experienţei cotidiene. Atât de multe, încât autorul renunţă cu totul să ne mai înarmeze măcar cu metodologia acestei porţiuni din propria expertiză.
 
Sunt foarte multe lucruri utile şi expresive grafic în cartea de faţă. Cu precauţiile luate de autor, ştim că multe aparţin altora, iar cele proprii sunt, majoritatea, ipotetice. Să luăm aşadar această ofertă exact aşa cum ni se prezintă singură. Evident, nu este sinteza anunţată, sau măcar dezirată, de autorul Cuvântului înainte. Nu e un tratat de istorie. Nu este nimic mai mult decât materia unui curs modest de începuturi într-ale istoriei arhitecturii din arealul carpato-danubiano-pontic. Vor mai urma şi alte volume de astfel de cursuri: Nu ştiu. Nu cred că facultatea căreia i-ar fi destinate are viitor. Poate autorul va continua oricum. Şi atunci vom reveni şi noi, cu lectura.