Tehnocraţia salvează România?

Ce este un tehnocrat? Şi cine este tehnocrat în România? Numele ne indică nu doar competenţă verificată, internă şi/sau, de preferat, internaţională, într-un anumit domeniu de expertiză, ci şi capacitatea de a exercita o formă de putere, sau de a fi protejat de aceasta. Or, ce fel de putere, alta decât politică, există într-un sistem democratic? Poate, cea inefabilă, a prestigiului respectivului expert. Dar asta e o putere simbolică, fără acoperire în voturi parlamentare. Prin urmare, este vorba, la noi, despre eventuali experţi înregimentaţi politic, sau susţinuţi de politicieni atâta timp cât acest lucru le convine. Puterea adevăraţilor specialist este doar puterea prestigiului lor. Ea nu se verifică decât în interiorul propriilor sisteme de validare, nu la scara întregii societăţi. Sunt absolvenţii de facultate tehnocraţi: Nu, evident. Dar cei cu diplomă de doctor, ca expertul în fraude fiscal Genică B.? Nu, iarăşi. Dar profesorii universitari de la diferite antreprize de generat diplome care nu valorează nici cât hârtia pe care sunt tipărite?

Or, pe de altă parte, nu există nicio garanţie că o formă de expertiză sectorială, oricare, face din posesorul ei în chip automat şi un bun administrator al domeniului respectiv, un manager sau, şi mai puţin evident, un bun ministru. Amintindu-mi un text al profesorului Andrei Pleşu, avem de-a face aici cu o manifestare a sindromului virtuţilor prost plasate: accesul la funcţia de conducere pare să reprezinte pentru orice expert român, aflat la jumătatea drumului vieţii sale (profesionale) sau, şi mai rău, la începuturile acestuia, un soi de apoteoză. Prea puţini dintre tehnocraţii români se uită înainte în zare şi văd un portofoliu, nu şi mai multă acumulare şi exercitare a domeniului propriu de competenţă. Viitorul nu reprezintă mai multe cărţi (eventual în străinătate), mai multe articole (co)semnate (eventual în publicaţii cotate ISI, citite şi citate), care să rezulte din încă şi mai multe proiecte de cercetare (internaţionale, de preferinţă ca şef de colectiv), ci sinecura, şefia de ceva, orice, sau portofoliul, oricât de efemer.

Un chestionar

Mai deunăzi, cutare săptămânal economic îmi cerea să dau numele de miniştri tehnocraţi pe care îi cred cei mai competenţi în "domeniul meu" şi, fireşte, a unui prim ministru, care, vorba legendei, îi şi întrece. Cred că răspunsul nu a plăcut, devreme ce nu a mai fost publicat. Am ricanat de la bun început: nu-i de la sine înţeles că soluţia tehnocrată este panaceul la problemele de azi. Apoi, am mai scris despre domeniile pe care mi le atribuia organizatorul anchetei ca fiind cele în care, nu-i aşa? oi fi fiind eu însumi barem un soi de "experţel" (adică, unul cu destulă techné, dar aşa, mai fără kratos). Care erau acestea? Păi, dezvoltarea regională (sau ceea ce ar trebui să se cheme, într-o ţară normală, lucrări publice) şi cultură. În paranteză fie spus, deşi sunt profesor universitar şi am la activ proiecte de cercetare cu bani autohtoni, dar şi americani şi europeni, nu mă calificam de tehnocrat pe-acolo. Dar să trecem.

Iată ce mai am răspuns, dincolo de delimitările iniţiale. La lucrările publice, în loc de un nume de ministru, prefer să observ că perspectiva oricărora dintre cei de până acum (începând cu primul, de centru-dreapta, care a avut o astfel de perspectivă decelabilă, adică dl. ing. Nicolae Noica), a fost una, din nou şi din nou, etatizantă. ANL este o companie a statului. Statul este regulator, dar şi, prin ANL, jucător pe piaţa de investiţii imobiliare, în condiţii pe care niciun investitor privat nu le-ar putea vreodată egala. În loc să creeze condiţii egale pentru cei ce ar investi pentru tineri şi alte categorii sociale dezavantajate, sau în loc să se limiteze să le ajute pe acestea în plus pe o piaţă egală pentru toţi, statul intervine şi distorsionează chiar piaţa pe care o legiferează şi, unde, ai zice, ar trebui să fie observator neutru, reprezentant al binelui public. Inutil să mai precizez: chiar şi în aceste condiţii dezavantajoase pentru concurenţă, ANL a construit, până acum, nu pentru cei cărora şi-a propus să li se adreseze, ci, în chip covârşitor, dacă e să judecăm numai după ce a descoperit presa, pentru privilegiaţii de rangul doi şi trei ai regimurilor succesive. Statul creează, astfel, el însuşi condiţii pentru propria corupere. Cuvinte similare sunt de zis şi despre compania de investiţii şi despre alte instituţii din sistem. Nu ştiu dacă, prin urmare, un expert în domeniul - care? infrastructură? lucrări de artă? urbanism? arhitectură? management? ar fi superior politicianului. Aceste instituţii sunt şi acum conduse de asemenea specialişti sectoriali, dacă-i vorba.

În ce priveşte cultura, mi-e şi mai greu să definesc ce înseamnă un tehnocrat aici, dincolo de domeniul managementului cultural. Observ că aceştia nu prea au căutare, fiind eliminaţi de-a dreptul din sistem, sau marginalizaţi, iar conducerea trece, prin algoritm politic, în mâinile unor persoane cu totul străine de domeniile pe care le conduc, dumnezeu ştie cum. Nu cred că este nevoie de un minister pentru a distribui puţinii bani pe bază de programe, aşa cum se obţin de la agenţia similară a Germaniei. Repet: Germania nu are un minister al culturii; noi tindem mai degrabă către o caricatură a modelului etatist francez, dar fără resursele acestuia. Să mai spunem cât este, dintr-o umbră de PIB ca al nostru, procentul "alocat" culturii? Sau, din el, vai! - atât de plânselor monumente? Monumentele au legislaţie şi instituţii proprii, nu le lipseşte mai multă birocraţie, ci le dăunează şi cea care e, în absenţa unei înţelegeri a nevoii legiferate a dialogului şi a negocierii cu proprietarii de monumente. De asemenea, monumentelor le lipseşte o programă dedicată tinerei generaţii de "nespecialişti", care să le educe ochiul şi mintea şi să o înveţe ce e un monument şi de ce trebuie el păstrat, cam cum fac manualele de istoria artei şi arhitecturii din Italia, dacă tot e să ne inspirăm după modele occidentale mai pricopsite. Bocitoarele de serviciu ale monumentelor, "lideri de opinie" netocmiţi, ar pune mai bine osul la treaba să scrie astfel de manuale, în loc să tot probozească. Avem nevoie şi de vulgarizare la fel de urgent ca şi de expertiză adusă la zi, de teorie şi de acţiune robace.

Ministrul ca "amator avizat"

Trebuie spulberată şi iluzia neutralităţii ideologice a expertizei profesionale. Pot argumenta în mai multe domenii ale disciplinelor socio-umane, dar şi tehnice, însă mă voi limita, fireşte, la domeniile mele de competenţă. Există perspective asupra oraşului, a arhitecturii şi a aproprierii mediului natural care sunt la fel de contaminate de paradigme politice ca şi deciziile eminamente politice însele. Eu însumi mă străduiesc, fără a fi foarte convingător, să federez un număr de specialişti în domeniu şi experţi politici, pentru a publica împreună un volum de perspective politice asupra oraşului. Este, în definitiv, un subiect informat de un soi de tautologie originară. Căci, ce este politica la Aristotel, în cartea omonimă, decât buna administrare a polis-ului (unde, în treacăt fie spus, politeţea este şi un fel de soft al urbanităţii). Dar nu este mai puţin adevărat că un primar social democrat ar trebui să fie radical diferit în politicile sale urbane de unul creştin-democrat / popular şi, ambii, de unul liberal sau libertarian, bunăoară. Este vorba despre acelaşi oraş, este vorba despre specialişti recunoscuţi. Unii văd ca benefică ordinea urbană a unui regim (cel naţional-comunist) care, vai, a introdus nu dezordine, ci haos în capitala României. Altul se uită la Bucureşti şi vede structură originară de plan prestabilit, specifică utopiilor renascentiste, iar un altul - o federaţie slabă de curţi boiereşti împrejurul unei curţi domneşti. Tot un specialist se uită la acelaşi oraş şi vede coprezenţă, straturi, violenţa înlocuirii reciproce a acestora, care continuă.

Închei spunând că prezenţa specialiştilor este bună, utilă, în ipostaza de consilieri şi de furnizori de proiecte alternative de viitor, fie în think-tanks independente (mă rog, pe cât de mult e posibilă o astfel de inocenţă în România), fie în centre de studii doctrinare ale partidelor, fie în spaţiul academic şi institutele de cercetare ale acestuia. Mai departe, însă, partidele ar trebui să îşi crească, în pepiniere proprii, tehnocraţi angajaţi politic, pentru a alcătui echipe de decidenţi în fiecare domeniu sectorial, aşadar cei capabili să judece politic, după ce le-au înţeles, opiniile divergente, dacă nu de-a dreptul concurente, ale experţilor neangajaţi politic, precum şi ale diferitelor grupuri de lobby dintr-un domeniu sau altul conjugate cu cele ale societăţii civile nu neapărat experte. Decizia politică informată însemnează, atunci, exercitarea mandatului de reprezentare transmis prin vot, pe baza căruia trebuie apoi, să îi judecăm pe miniştrii noştri, tehnocraţi sau "doar" oameni politici.

Dimpotrivă, am spus săptămânalului ce mă chestiona, răspunderea, ca şi puterea, trebuie exercitate politic, pentru că aşa au fost şi încredinţate politicienilor. Neavând forme de accountability, prin care performanţa oamenilor politici care ne guvernează să fie estimată şi, eventual, penalizată, "noi" nu putem decât schimba prin vot situaţia existentă. Dar, dacă acum politicienii vorbesc despre guvern tehnocrat, recunosc implicit eşecul capacităţii lor de a guverna, care este singurul motiv pentru care sunt votaţi. Or, auzim astăzi un soi de conversă a propoziţiei următoare: "criza aceasta a fost creată de specialişti, nu de politicieni". Prin urmare, ni se spune acum, "specialiştii ar trebui să scoată castanele din foc cu mâna lor, de ce să încasăm noi, oamenii politici, nota de plată a crizei"? Când sistemul politic îşi recunoaşte în chip majoritar eşecul, poate că este vremea ca întregul sistem politic să fie amendat, fie şi doar moral.

Sau, poate, schimbat cu totul.