Congresul European de Cultură a stat sub semnul artei pentru schimbare socială şi a încercat prin discuţiile propuse şi prin artiştii invitaţi să susţină ideea că arta nu este străină de dimensiunea economică şi socială a societăţii. S-a încercat astfel să se schimbe atenţia dinspre modalitatea "stereotipă" de a privi cultura în termeni de identitate naţională, cu valenţe civilizatoare şi în care patrimoniul are prioritate, spre o abordare socio-economică. Cultura a fost recunoscută de organizatorii evenimentului drept un factor de creştere economică, un element cheie pentru turismul cultural, pentru atragerea de investitori, pentru revitalizarea anumitor oraşe sau pentru construirea de capital social. Mentorul Congresului a fost un mare teoretician al culturii şi unul dintre creatorii conceptului de postmodernism, profesorul Zygmunt Bauman. Acesta a deschis Congresul cu o prelegere de o oră în care a vorbit despre dimensiunea culturală a Uniunii Europene şi importanţa acesteia pentru viitorul european. Cu ocazia Congresului a fost lansată şi cartea sa Culture in a Liquid Modern World, ca un cadru intelectual pentru dezbateri şi o introducere pentru întregul eveniment.
Congresul de la bun început s-a poziţionat ca fiind grandios, fără precedent, "centrul universului cultural". Şi a reuşit să impresioneze. Principalele evenimente au avut loc în prototipul sălii polivalente de astăzi, proiectată de Max Berg în 1911, monumentul UNESCO - Centennial Hall. Inaugurarea şi concertele au deschis un spaţiu de câteva mii de locuri, în timp ce dezbaterile şi evenimentele artistice s-au răspândit prin sălile recent renovate sau păstrate într-o degradare controlată, amintind de epoca germană a vechiului Breslau. "Oferta" a fost extraordinar de bine echilibrată, fiecare persoană implicată în cultură putând să găsească zone de interes: artişti, manageri culturali, oficiali, studenţi, ONG-uri, cercetători, critici, profesori etc. S-au dezbătut astfel subiecte diverse precum: legătura dintre cultură şi economie, cultura ca vector de schimbare socială, noile tehnologii şi ştiinţa în relaţie cu arta, interdisciplinaritatea culturii contemporane, cultură şi putere, despre ce poate însemna reciclare în artă pentru spaţiul social, despre libertate în cultură şi nu în ultimul rând despre ce înseamnă să fii european (temă care nu a fost deloc plată precum sună). Fiecare discuţie a fost condusă de mai mulţi invitaţi printre care: Gerald Matt - directorul Kunsthalle Wien, una dintre cele mai importante instituţii de artă contemporană din Europa; Gianni Vattimo - filosof, profesor şi autor al cărţii Sfârşitul modernităţii; Stefan Kaegi - co-fondator al grupului german Rimini Protokoll; Jan Fabre - coregraf belgian, regizor de teatru şi operă, dramaturg, artist multimedia, scenograf; Tigran Mansurian - compozitor. România a fost prezentă la una dintre dezbateri prin Alina Şerban, istoric de artă şi curator, co-fondator al Centrului de Introspecţie Vizuală din Bucureşti.
La două dintre întâlniri, cele despre economie şi politică, s-a abordat subiectul finanţării artei. Pe tandemul "yes to privatization, no to privatization" s-a insistat pe necesitatea privatizării culturii în sensul de autonomie a deciziilor artistice, dar s-a exclus categoric idea privatizării în sensul de renunţare la finanţarea publică în favoarea celei private. Participanţii au fost de acord că Europa deţine un mare avantaj faţă de America prin banii publici alocaţi artei şi culturii. La acelaşi capitol s-a subliniat şi nevoia imperioasă de performanţă în cultură, pentru ca banii cheltuiţi să meargă mai mult spre artă şi mai puţin spre susţinerea unei birocraţii aglomerate. Interesant a fost şi faptul că majoritatea participanţilor la discuţii au simţit nevoia să definească arta şi cultura. S-a punctat de asemenea rolul artei în creşterea coeziunii sociale, atât la nivel naţional, cât şi la nivel european. Referitor la Europa s-a mai dezvoltat şi ideea nevoii imperioase de a se acorda o mai mare importanţă culturii şi noilor tehnologii, pentru a corecta lipsa de solidaritate care caracterizează în prezent spaţiul bătrânului continent. De asemenea, accentul s-a schimbat şi dinspre creator spre public, spre nevoile şi dorinţele acestuia, în relaţie cu diferite provocări ale lumii contemporane, cum ar fi internetul de exemplu. Gerald Matt, prezentând activitatea Kunsthalle Wien, a subliniat rolul jucat de audienţă în misiunea unei organizaţii culturale şi a vorbit despre cum managementul ar trebui să ia decizii în funcţie de particularităţile vizitatorilor / spectatorilor. Politica culturală a fost atinsă şi ea în contextul dezbaterii sistemului de finanţare şi a infrastructurii disponibile pentru manifestări artistice, deşi nu foarte pregnant. Discutând despre direcţiile şi "trendurile artistice" pe care politicile culturale uneori le trasează, a venit şi remarca ironică despre faptul că uneori organizaţiile acţionează voit în dezacord cu acestea, riscând în schimb accesul la fonduri. De aici s-a abordat şi subiectul relaţiei dintre politicieni şi cultură, cei dintâi fiind acuzaţi că nu cunosc domeniul pe care îl reglementează. Întâlnirile au fost vii, nu întotdeauna sub semnul consensului general, de aceea cel mai bine ar fi ca cei interesaţi să le vizioneze personal.
O altă componentă interesantă a congresului a fost "lunch with...": posibilitatea de a participa la întâlniri restrânse, de maxim 10 persoane, cu figuri marcante ale culturii. Cei interesaţi puteau astfel să prânzească cu Andrei Waida, Victor Erofeev, Ganzeer - un tânăr artist implicat activ în revoluţia din Cairo şi mulţi alţii.
Un alt aspect care mi-a plăcut mult la acest Congres a fost acela că Ministerul Culturii a profitat de ocazie pentru a "raporta" activitatea ultimilor ani. În cadrul expoziţiei a fost amplasată o instalaţie circulară formată din fâşii de cauciuc transparent în centrul căreia, pe un suport, se puteau vedea investiţiile Ministerului, câţi bani au fost alocaţi şi în ce zonă a Poloniei s-a făcut investiţia. De asemenea, în librăria Congresului erau disponibile publicaţii gratuite care detaliau investiţiile Ministerului pe următoarele paliere: teatru, instituţii muzicale, opere, muzee, şcoli şi universităţi de artă.
Congresul a cuprins în umbrela sa şi mici festivaluri anuale ale Wroclaw-ului: de teatru, film, muzică, reuşind să atragă astfel un public mult mai variat decât o putea face un simplu congres cu dezbateri despre cultură. Concertele însoţite de veritabile instalaţii de laser şi lumini ale lui Brian Eno, Krzysztof Penderecki, Jonny Greenwood şi Aphex Twin au adunat mii de oameni în complexul Centennial Hall.
Spuneam la început că evenimentul a reuşit să fie grandios prin spaţii, program, invitaţi şi participanţi (despre evaluarea numerică cu multe zerouri a congresului se poate citi pe site-ul lor). Trebuie să adaug că întreaga organizare a fost impecabilă: nu lipsea nicio informaţie, locul era împânzit de voluntari care te puteau direcţiona uşor şi orice dorinţă a participanţilor sau eventuale complicaţii au fost perfect anticipate: restaurante creativ amenajate şi răspândite în întreg complexul, secţiune de "last minute tickets" pentru cei neînregistraţi, wireless pretutindeni, transport gratuit pe parcursul zilelor de congres, informaţii turistice...
Deşi s-a terminat "fizic", Congresul continuă online. Câteva dintre dezbateri au fost integral uploadate şi sunt disponibile pe site-ul www.culturecongress.eu, celelalte urmând să fie încărcate. De asemenea, există proiecte care au fost gândite exclusiv pentru web, iar altele care îşi vor continua viaţa virtual. Congresul European de Cultură a înţeles noile obiceiuri de comunicare şi a luat în serios sintagma tot mai des uzitată: ne vedem pe net!
PS.: Wroclaw este un oraş care merită vizitat în 2016, când va fi Capitală Europeană alături de San Sebastian (Spania).
