Adam & Eve & The City

Cred că puţine, foarte puţine, sunt lucrurile care se "bucură" de o reticenţă a receptării comparabilă cu aceea pe care o stârneşte poezia. În parte e de vină rima, privită ca o condiţie sine qua non a genului, ca un accesoriu care face textul artificial şi, nu de puţine ori, rizibil.

În principal, însă, cred că e exhibiţionismul genului. Faptul că vorbim despre o emoţie, o imagine, o stare sublimate într-o formă care presupune cadenţă, unitate ritmică, precizie matematică, eufonie şi aşa mai departe... E un teritoriu foarte periculos, un etern teren accidentat. Nimic mai simplu decât să calci strîmb şi să cazi în gol.

Cred că toţi am fost expuşi, mai mult de o dată, la acele mutilări incredibile, fără sens, ale ideii de vers, care te fac să te tăvăleşti pe jos de râs şi să fugi mâncând pământul de următorul poet, dedat încârligărilor patetice de cuvinte forţate într-un mariaj imposibil.

Altfel spus, e uşor s-o dai în bară.

Pe urmă ar mai fi problema traducerii. De curând, am citit versurile în română ale unui poet care, altfel, îmi place şi mi s-au părut de un ridicol perfect. Ideea era tot acolo, dar forma, greoaie, stângace, supraîncărcată, părea că se bălăngăne nelalocul ei în jurul unei imagini pe care o ştiam fină şi provocatoare. Evident, acestea sunt lucruri care se pot întâmpla şi cu traducerile din proză sau dramaturgie, dar rezultatul e arareori la fel de grotesc.

Cred că am mai spus-o, dar (şi) acestea erau lucrurile pentru care, într-o vreme, îmi camuflam cu jenă afinitatea pentru o formă de creaţie căreia i se putea atât de uşor pune eticheta.

Nu o mai fac de ceva timp.

Zilele astea, când am câteva minute libere şi nu suficientă disponibilitate pentru proză (da, mi se întâmplă) citesc online un volum de versuri de William Carlos Williams. Se cheamă Adam & Eve & The City.

E o lectură preponderent nocturnă, cu un Adam englez, solitar, refugiat pe un vas plin de instrumente muzicale, într-o latentă furtună spaniolă. Post-paradisiac şi pre-infernal. Cu insule amintind de shakespearianul Prospero şi naufragiul lui în lumea sălbatică a vrăjitoarei Sycorax. Cu foarte multe oglinzi, reflectând o geneză pasageră, aproape neintuibilă, în geana dimineţii (dau de ele şi mă trezesc gândindu-mă la Black Swan, filmul lui Darren Aronofsky). Cu Eve negre, cam ca Tahitienele lui Gaugain, scrutând marea, înainte de răsărit.

Echilibrul nu e întotdeauna perfect. Iar eu nu sunt întotdeauna suficient de permeabilă unui tablou pe care, câteva zile mai târziu, îl găsesc halucinant de frumos.

Mă întorc, însă, acolo, cu încăpăţânare. În cartea de pe net. Şi mă bucur, de câte ori o fac. Ieri noapte m-am trezit gândindu-mă că, atunci când renunţ să-mi exersez acest tip de lectură pentru o perioadă mai lungă, e ca şi cum mi-aş amputa o celulă invizibilă, în absenţa căreia imaginea mea exterioară rămâne aceeaşi, în timp ce, pe dinăuntru, eu nu mai sunt eu.