Convorbiri telefonice

Roberto Bolaño (1953-2003), născut în Chile, narator şi poet, s-a impus ca unul dintre scriitorii latinoamericani esenţiali ai timpurilor noastre. Opera sa, parţial publicată postum, a creat un adevărat cult în lumea literară internaţională a ultimilor ani, fiind tradusă pe toate meridianele globului.

Printre lucrările sale cele mai cunoscute se numără romanele Los detectives salvajes, 2666, Monsieur Pain, Amuleto, Amberes, La pista de hielo, Una novelita lumpen, Nocturno de Chile, Estrella distante, precum şi volumele de povestiri Llamadas telefónicas, El gaucho insufrible şi Putas asesinas.

Pentru creaţia sa, Bolaño a fost distins cu Premiul Heralde pentru roman şi Premiul Rómulo Gallegos, iar postum, în 2009, i s-a acordat în Statele Unite prestigiosul National Book Critics Circle Award.

Personaje din cele mai diverse - un bătrân scriitor sud-american angajat alături de un tânăr debutant într-o cursă a premiilor literare provinciale, o fostă divă a cinematografiei porno, un scriitoraş fără talent, dar posedat de literatură, un vagabond de lux poreclit Viermele şi vorbitor al tuturor dialectelor indiene din Mexic, două femei-picaro în căutarea dragostei - călătoresc în perfectă libertate prin lume şi între ficţiunea şi realitatea care se imită reciproc, într-un permanent şi rafinat joc de aluzii culturale şi autoreferenţiale uneori pline de umor, alteori vădit încrâncenate, dar dându-ne mereu câte ceva de gândit.

"Un volum de povestiri autentice şi originale, intense şi sfâşietoare." (J.A. Masoliver Ródenas, La Vanguardia)

"Cehov, Kafka, Borges şi Carver: chintesenţa operei lor se află la temeli acestor naraţiuni." (Fernando Valls, Quimera)



Această istorie s-a petrecut în Franţa cu puţin înainte, în timpul şi puţin după cel de-al Doilea Război Mondial. Protagonistul se numeşte Leprince (numele, fără să se ştie de ce, i se potriveşte, deşi el este complet opusul unui prinţ (Leprince, le prince \'prinţul' (fr.). - n.trad); de clasă mijlocie scăpătată, nu are bani, nici o bună educaţie, nici prieteni acceptabili) şi este scriitor.

Bineînţeles că este un scriitor ratat, adică supravieţuieşte semnând în presa de scandal pariziană şi publicând poezii (pe care poeţii proşti le consideră proaste şi poeţii buni nici măcar nu le citesc) şi povestiri în reviste provinciale. Editurile - sau cititorii editurilor, această subcastă detestabilă - , par să-l urăsc, fără ca el să ştie de ce. Manuscrisele lui sunt mereu respinse. E de vârstă mijlocie, e celibatar, s-a obişnuit cu eşecul. În felul său, este un stoic. Îl citeşte pe Stendhal cu mândrie şi cu un soi de sfidare. Îi citeşte pe unii suprarealişti pe care în fond îi detestă (sau invidiază) din tot sufletul. Îl citeşte pe Alphonse Daudet (ale cărui pagini sunt un balsam) şi din fidelitate pentru tatăl său îl citeşte şi pe lamentabilul Léon Daudet, care nu este un prozator prost.

În 1940, când Franţa capitulează, scriitori, divizaţi înainte într-o sută de mişcări înfloritoare, se adună după furtună în două grupări total antagonice: cei ce cred că se poate rezista (subîmpărţiţi la rândul lor în rezistenţi activi - cei mai puţini - , pasivi - cei mai mulţi - , rezistenţi simpatizanţi, rezistenţi prin omisiune, prin sinucidere, prin exagerare, prin fair play, prin delicateţe etc.) şi cei ce cred că se poate colabora, subîmpărţiţi de asemenea în multiple secţiuni, toate aflate sub influenţa gravitaţională a celor şapte păcate capitale. Pentru mulţi, la umbra revanşelor politice, a sosit vremea revanşelor literare. Colaboraţioniştii ajung la conducerea unor edituri, a unor reviste, a unor ziare. Leprince, care la prima vedere se află pe pământul nimănui, sau care după părerea lui se află pe pământul nimănui, înţelege dintr-o dată că teritoriul lui (patria lui) este cea a scriitoraşilor de duzină, a invidioşilor, a scribilor fără stofă.

După un timp încearcă să-l atragă colaboraţioniştii, care văd în el, pe bună dreptate, un seamăn. Fără-ndoială, în afară de prietenos, gestul este şi generos. Noul director al ziarului său îl cheamă la el, îi explică noua politică a cotidianului de acord cu politica Noii Europe, îi oferă o funcţie, mai mulţi bani, prestigiu, avantaje minime pe care Leprince nu le-a cunoscut niciodată.

În acea dimineaţă înţelege în sfârşit anumite lucruri. Niciodată până atunci nu avusese conştiinţa rolului său minuscul în piramida literaturii. Niciodată până atunci nu s-a simţit atât de important. După o noapte de meditaţie şi de exaltare, refuză oferta.

Zilele următoare sunt o adevărată încercare. Leprince vrea să-şi continue viaţa şi munca de parcă nu s-ar fi petrecut nimic. Ştie, cu toate acestea, că aşa ceva este imposibil. Încearcă să scrie, dar nu-i iese nimic. Încearcă să recitească autorii săi preferaţi, dar paginile par a fi albe sau minate de semnale misterioase care îl asaltează la fiecare pagină. Încearcă să citească, dar e incapabil să se concentreze, să înveţe, să se delecteze. Are coşmaruri, uneori vorbeşte singur fără să-şi dea seama, face, de câte ori poate, lungi plimbări prin cartiere pe care le cunoaşte foarte bine şi care, spre uimirea lui, rămân neschimbate, impermeabile la ocupaţie şi la schimbare. După scurtă vreme stabileşte legături cu câţiva nonconformişti, cu persoane care ascultă Radio Londra şi cred că lupta este inevitabilă.

La început, participarea lui, prezenţa lui în locurile unde este se reuneşte rezistenţa, este minimă. Figura lui discretă şi senină (deşi în legătură cu seninătatea sa opiniile sunt împărţite) trece neobservată. Cu toate acestea, cei ce poartă pe umeri responsabilităţile (şi care nu aparţin nicidecum breslei scriitorilor) nu întârzie să-l ia în seamă, să aibă încredere în el. Această încredere se datorează poate faptului că sunt puţini cei dispuşi să rişte. Oricum, Leprince intră în rezistenţă şi sârguinţa şi sângele său rece îl fac în curând demn de misiuni tot mai delicate (în realitate, scurte deplasări şi încăierări fără prea mare importanţă, bineînţeles în afara breslei literaţilor).

Şi tocmai pentru aceştia, Leprince constituie o enigmă şi o surpriză. Cei ce înainte de capitulare se bucurau de o anumită celebritate şi pentru care Leprince nu exista, încep să-i caute cu asiduitate compania peste tot, şi, mai rău, să depindă de el pentru a fi protejaţi sau în ceea ce priveşte planurile lor de a fugi. Leprince apare ca ivit din neant, îi ajută, le pune la dispoziţie tot ce are (nu prea mult), se arată dispus să colaboreze şi este eficient. Scriitorii stau de vorbă cu el. Conversaţiile au loc noaptea, în încăperi sau pe coridoare în întuneric şi niciodată nu sunt altceva decât murmure. Câte unul îi sugerează să se apuce să scrie povestiri, versuri, eseuri. Leprince îi asigură că asta face din 1933. Scriitorii vor să ştie (nopţile de aşteptare sunt lungi şi tulburătoare şi unii au chef de vorbă) unde şi-a publicat scrierile. Leprince înşiruie titluri de reviste şi ziare mizerabile, a căror simplă menţiune produce greaţa sau tristeţea ascultătorului. Întâlnirile se sfârşesc de obicei în zori, când Leprince îi lasă într-o casă sigură, cu o strângere de mână sau o îmbrăţişare scurtă urmate de câteva cuvinte de mulţumire. Şi cuvintele sunt sincere, dar după ce se despart, scriitorii încearcă să se descotorosească de Leprince, să-l uite ca pe un vis urât lipsit de importanţă.

Prezenţa sa provoacă o respingere inexprimabilă, inclasabilă. Ştiu că se află alături de ei, dar în fond refuză din răsputeri să îl accepte. Îşi dau seama, poate, că Leprince a stat mulţi ani în purgatoriul publicaţiilor sărace sau de scandal şi ştiu că de acolo nu scapă nici om, nici animal sau că scapă doar cei ce sunt foarte puternici şi strălucitori şi bestiali.

Leprince, se înţelege de la sine, nu se încadrează în nici unul din aceste modele. Nu este fascist, şi nu s-a înscris în Partid, şi nu face parte din Societatea Scriitorilor. Aceştia, poate, îl văd ca pe un parvenu (Parvenit - în fr., în orig. - n.trad.), un oportunist pe invers (pentru că normal ar fi ca Leprince să-i denunţe, să-i înjure, să participe la interogatoriile lor împreună cu poliţia şi să se dăruiască cu trup şi suflet colaboraţioniştilor) care într-un acces de nebunie, atât de frecvent la scriitorii-ziarişti, s-a situat în mod inconştient de partea corectă, aproape ca bacilul unei boli contagioase.

Domnul D, de pildă, exuberantul romancier din Languedoc, scrie în jurnalul său că Leprince i se pare o umbră chinezească, fără nici un alt comentariu. Restul, cu două-trei excepţii, îl ignoră. Referinţele la persoana lui sunt rare, referinţele la opera lui sunt inexistente. Nimeni nu se deranjează să afle ce scrie scriitorul care le-a salvat viaţa.

Străin de toate, Leprince continuă să lucreze la ziar (unde trezeşte tot mai multe suspiciuni) şi să-şi cizeleze poeziile. Riscurile pe care şi le asumă zilnic depăşesc cu mult minimul necesar ca să-şi păstreze faţă de el însuşi un anumit simţ al decenţei. Curajul său depăşeşte adesea temeritatea. Într-o noapte îl protejează pe un poet suprarealist urmărit de Gestapo, care îşi va sfârşi zilele (dar nu din vina lui Leprince) într-un lagăr de concentrare din Germania, care se desparte de el fără să-i spună măcar mulţumesc; pentru poetul Leprince există doar ca tovarăş de restrişte şi la acest nivel e de prisos orice mulţumire, nu în calitate de coleg (cuvânt groaznic), nici de seamăn în aceeaşi anevoioasă profesiune. La un sfârşit de săptămână îl însoţeşte până într-un sat din apropierea frontierei spaniole pe un eseist care în trecut scrisese vorbe dispreţuitoare (poate îndreptăţite) despre una din cărţile lui şi care în acest ceas decisiv nici măcar nu şi aminteşte de asta, atât de mici, atât de fantomatice sunt opera şi cota lui publică.

Uneori Leprince socoteşte că faţa lui, educaţia lui, atitudinea lui, lecturile lui sunt vinovate de această respingere. Timp de trei luni, în momentele libere pe care i le lasă ziarul şi activităţile clandestine scrie un poem de 600 de versuri în care se scufundă în misterul şi martiriul poeţilor minori. Când termină poemul (care l-a costat suferinţă şi istovitoare eforturi) înţelege cu stupoare că el nu este un poet minor. Altcineva ar fi continuat să cerceteze, dar Leprince nu are curiozităţi privind propria sa persoană şi dă foc poemului.

În aprilie 1943 rămâne fără slujbă. Lunile următoare trăieşte cum poate, fugind mereu de poliţie, de turnători, de sărăcie. Într-o seară, hazardul îi oferă drept refugiu casa unei tinere romanciere. Leprince este speriat şi romanciera are insomnie, aşa că petrec amândoi multe ceasuri stând de vorbă.

Cine ştie ce mecanisme oculte se declanşează în Leprince, dar în noaptea aceea îi mărturiseşte sincer toate frustrările, toate visele, toate ambiţiile sale. Tânăra romancieră, care frecventează, aşa cum numai o franţuzoaică e în stare s-o facă, cenaclurile literare, îl recunoaşte pe Leprince, sau crede că îl recunoaşte. În ultimele luni l-a văzut în sute de ocazii, întotdeauna în umbra câte unui scriitor de renume şi în pericol, mereu în holul vreunui dramaturg angajat, pe post de curier, secretar, valet. Sunteţi singurul pe care nu îl cunoşteam, îi spune tânăra romancieră, şi mă întrebam ce făceaţi în acele case. Păreaţi omul invizibil, adaugă, mereu tăcut, mereu disponibil.

Lui Leprince îi place sinceritatea tinerei, aşa că se lasă furat de ea. Îi vorbeşte de opera lui şi surpriza interlocutoarei este imensă. În mod inevitabil ajung la tema marginalizării lui Leprince. După câteva ore tânăra crede că ştie care este problema şi că i-a găsit soluţia. Îi vorbeşte fără menajamente; e ceva, zice, pe chipul lui, în felul lui de a vorbi, în privirea lui, care provoacă repulsia majorităţii oamenilor. Soluţia este evidentă: trebuie să dispară, să fie un scriitor tainic, să încerce ca propria literatură să nu-i reflecte chipul. Soluţia este aşa de simplă şi de puerilă, încât nu poate fi decât bună. Leprince o ascultă cu atenţie şi o aprobă. Ştie că nu va urma sfaturile tinerei romanciere, se simte surprins şi poate puţin ofensat, ştie că este prima dată că a fost ascultat şi înţeles.

A doua zi dimineaţa o maşină a Rezistenţei îl ia pe Leprince. Înainte să plece, tânăra romancieră îi strânge mâna şi îi urează noroc. Apoi îl sărută pe gură şi începe să plângă. Leprince nu înţelege nimic, năucit bolboroseşte o frază de mulţumire, pleacă. Romanciera îl priveşte de la fereastră. Leprince intră în maşină fără să se uite în urmă. Restul dimineţii (şi asta va visa într-un anumit mod într-un anumit loc Leprince, poate în inegala sa operă) tânăra romancieră se gândeşte încontinuu la el, dând frâu liber fanteziilor cu el, hotărând că este îndrăgostită de el, până când oboseala şi somnul o înving în cele din urmă şi adoarme pe sofa.

Nu se vor mai vedea niciodată.

Leprince, modest şi repugnant, supravieţuieşte războiului şi în 1946 se retrage într-un mic sat din Picardia unde lucrează ca învăţător. Colaborările sale în presă şi la câteva reviste literare nu sunt numeroase, dar sunt regulate. În sufletul lui, Leprince a acceptat în sfârşit condiţia de scriitor prost, dar a înţeles şi a acceptat şi faptul că scriitorii buni au nevoie de scriitorii proşti măcar ca cititori sau ca scutieri. Ştie de asemenea că, salvându-i (sau cel puţin ajutându-i) pe câţiva scriitori buni, şi-a câştigat cu propriile sale forţe dreptul de a mâzgăli hârtia şi de a greşi. Şi-a câştigat de asemenea dreptul de a fi publicat de două, poate trei, reviste. La un moment dat, fireşte că a încercat s-o revadă pe tânăra romancieră, să afle ceva despre ea. Dar când se duce la ea găseşte casa ocupată de alte persoane şi nimeni nu ştie unde se află tânăra. Leprince, bineînţeles, o caută, dar aceasta este altă poveste. Adevărul e că nu o mai întâlneşte niciodată.

Îi întâlneşte în schimb pe scriitorii din Paris. Nu aşa de des cum ar fi dorit în fond, dar îi întâlneşte şi uneori stă de vorbă cu ei şi ei ştiu (vag în general) cine este el, ba câte unul a şi citit unele poeme în proză de Leprince. Prezenţa sa, fragilitatea sa, îngrozitoarea sa mândrie sunt, pentru unii, un stimulent sau un memento.