Chimia morţii

Fragment

Alergatul începea să-şi facă efectul. În sfârşit, simţea că începe să se dezmorţească, iar cârceii şi zonele dureroase i se destindeau pe măsură ce sângele începea să circule normal. Pădurea era chiar în faţa ei acum şi, privind înspre ea, o asociere sumbră s-a născut în subconştientul ei. La început, încă distrasă de amintirea a ceea ce se petrecuse la farmacie, nu a reuşit să-i dea o formă. Apoi i-a fost clar. Până acum, uitase de iepurele mort pe care îl găsise pe cărare cu o zi în urmă. Şi de senzaţia că e privită, pe care o avusese când intrase în pădure.
 
Dintr-odată, perspectiva de a intra din nou în pădure - mai ales pe o asemenea ceaţă - i s-a părut ciudat de nepotrivită. O prostie, s-a gândit ea, încercând să-şi alunge acea senzaţie. Totuşi, pe măsură ce se apropia, a încetinit pasul. Când şi-a dat seama ce face, a plescăit iritată şi a accelerat. Abia când a ajuns aproape de marginea pădurii s-a gândit la trupul de femeie care fusese descoperit. Dar nu s-a întâmplat în apropiere, şi-a spus ea. În plus, criminalul ar trebui să fie un masochist ca să umble pe-afară atât de devreme, s-a gândit ea, cinică. Apoi, primul şir de copaci s-a închis în urma sa.
 
A fost o uşurare când a văzut că presimţirea din ziua trecută nu s-a materializat. Pădurea era, din nou, pur şi simplu, o pădure. Cărarea era liberă, iar iepurele mort - cu siguranţă deja parte din lanţul trofic. Natură şi atât, asta era tot. A aruncat o privire la ceasul de mână, a văzut că pierduse un minut sau două din timpul ei obişnuit şi a grăbit pasul pe măsură ce se apropia de luminiş. Piatra înaltă era acum în raza ei vizuală, o umbră întunecată profilându-se în ceaţă în faţa ei. Aproape trecuse de ea, când a observat că ceva era în neregulă. Apoi, lumina şi umbra au devenit distincte şi orice intenţie de a alerga mai departe a dispărut.
 
O pasăre moartă fusese legată de piatră. Era o raţă sălbatică, prinsă cu sârmă în jurul gâtului şi de picioare. Venindu-şi în fire, Lyn s-a uitat repede în jur. Dar nu era nimic de văzut. Doar copacii şi raţa sălbatică moartă. Şi-a şters sudoarea de pe ochi şi s-a uitat din nou la ea. Sângele îi colorase penele acolo unde firul subţire îi intrase în carne. Neştiind dacă să o dezlege sau nu, s-a aplecat pentru a cerceta mai atent sârma.
 
Pasărea şi-a deschis ochii.
Lyn a ţipat şi s-a împleticit îndărăt, în timp ce pasărea începuse să se zbată, izbindu-şi capul de sârma care îi imobiliza gâtul. Mai mult îşi făcea rău singură, dar Lyn nu se putea urni să se apropie de aripile ce băteau frenetic. Mintea începea să-i funcţioneze din nou, stabilind conexiunile dintre pasăre şi iepurele mort din mijlocul cărării, ca şi cum fusese pus acolo ca ea să-l găsească. Apoi, acest gând i-a fost pus în umbră de altul şi mai important.
 
Dacă pasărea era încă vie, atunci nu era acolo de prea mult timp. Cineva făcuse asta cu puţină vreme în urmă.
Cineva care ştia că ea avea să o găsească.
O parte din ea continua să creadă că totul era o născocire, dar alerga deja pe cărare, înapoi. În timp ce fugea, crengile o biciuiau, nici gând să meargă la pas acum, doar scapă, scapă, scapă era gândul care îi tot urla în cap. Nu-i păsa dacă era ridicolă sau nu, tot ce voia era să iasă din pădure în terenul deschis de dincolo. Încă o curbă şi o să-l poată vedea. Respiraţia îi devenise aspră în timp ce alerga, privirea mişcându-i-se cu repeziciune de la un copac la altul, de parcă se aştepta să apară cineva de după ei în orice moment. Dar n-a apărut nimeni. Apropiindu-se de ultima cotitură, a scos un sunet jumătate geamăt, jumătate suspin. Nu mai e mult, s-a gândit, şi, când tocmai începea să se simtă în sfârşit uşurată, ceva i-a înhăţat piciorul şi a făcut să-i dispară pământul de sub picioare.
 
N-a fost timp să reacţioneze. A căzut pe burtă, impactul făcând ca aerul să-i iasă din plămâni. Nu mai putea respira, nu mai putea să se mişte. Împietrită, a reuşit să mai inspire o dată, apoi încă o dată, sorbind mirosul de pământ reavăn. Încă ameţită, s-a uitat în spate la ceea ce o făcuse să se împiedice. La început, ceea ce a văzut părea lipsit de sens. Un picior era într-un mod straniu flexat în afară, cu laba piciorului răsucită într-un unghi ciudat. Un fir de undiţă încolăcit în jurul său lucea slab. Nu, şi-a dat seama, nu era un fir de undiţă.
 
Era sârmă.
Dar acest gând a venit prea târziu. În timp ce încerca să se pună pe picioare, o umbră s-a prăbuşit asupra ei. Ceva o presa pe faţă, sufocând-o. A încercat să îndepărteze duhoarea greţoasă, chimică, luptând cu toată puterea din picioare şi braţe. Nu era de ajuns. Acum, chiar şi această putere slăbea. Zbaterea ei devenea tot mai slabă, în timp ce lumina dimineţii pierea, brăzdată de întuneric. Nu! A încercat să reziste, dar deja se scufunda tot mai adânc în întuneric, precum o pietricică aruncată într-o fântână.
 
A mai existat vreun ultim semn de îndoială înainte de a deveni inconştientă? Posibil, deşi acel gând n-avea cum să fi rezistat prea mult.
Chiar deloc.
 
Pentru restul satului, ziua începuse ca oricare alta. Poate puţin mai agitată, animată de prezenţa permanentă a poliţiştilor şi de speculaţiile referitoare la identitatea femeii moarte. Era o telenovelă trezită la viaţă, melodrama Manhamului. Cineva murise, da, dar pentru majoritatea oamenilor era încă o tragedie la distanţă şi, în consecinţă, nu era, de fapt, o tragedie. Se presupunea în tăcere că era vorba despre un străin. Dacă ar fi fost cineva de-al locului, nu s-ar fi ştiut? Nu s-ar fi simţit lipsa victimei, iar răufăcătorul n-ar fi fost el demascat? Nu, mai mult ca sigur era cineva din afară, un paria al societăţii dintr-un oraş sau dintr-o metropolă, care se urcase în maşina greşită numai pentru a-şi găsi sfârşitul aici. Aşa că povestea era privită aproape ca o distracţie, o petrecere straşnică, ce putea fi savurată fără şocuri sau suferinţă.
 
Nici măcar faptul că poliţia întreba de Sally Palmer n-a fost suficient să schimbe atitudinea asta. Toată lumea ştia că era scriitoare şi călătorea adesea la Londra. Figura ei era prea proaspătă în mintea oamenilor pentru a o asocia cu ceea ce fusese descoperit în zona mlăştinoasă. Astfel că Manhamul era incapabil să ia în serios ce se întâmpla, fiindu-i necesar mai mult timp să accepte faptul că, dincolo de a fi un simplu spectator, rolul său era cu mult mai important.
Dar acest lucru avea să se schimbe înainte de lăsarea serii.
 
Pentru mine, s-a schimbat la ora unsprezece în acea dimineaţă, cu telefonul de la Mackenzie. Dormisem prost şi mă dusesem la clinică devreme, încercând să-mi alung din minte rămăşiţele încă unei nopţi bântuite de fantome. Când telefonul de pe biroul meu a sunat şi Janice mi-a spus cine era la capătul liniei, am simţit o nouă apăsare în stomac.
 
- Fă-mi legătura.
Pauza de conexiune a părut nesfârşită şi totuşi insuficientă.
- Am identificat o amprentă, a spus Mackenzie imediat ce a revenit legătura. E Sally Palmer.
- Sunteţi siguri? M-am gândit imediat că era o întrebare idioată.
- Nicio îndoială. Amprentele corespund cu mostrele din casa ei. Şi le avem şi pe ale ei, la dosar. A fost arestată în timpul unui protest pe vremea când era studentă.
Nu-mi păruse a fi genul militant, dar nici nu apucasem s-o cunosc cum trebuie. Şi, acum, nici n-aveam cum s-o mai fac.
 
Mackenzie nu terminase.
- Acum, că am stabilit în mod clar identitatea, putem să ne apucăm de treabă. Dar m-am gândit că poate v-ar interesa să ştiţi că nu am găsit încă pe nimeni care să-şi amintească să o fi văzut după petrecerea de la cârciumă.
A aşteptat, ca şi cum ar fi trebuit să găsesc vreun înţeles în spusele lui. Mi-a luat o clipă să-mi adun gândurile, apoi am reuşit.
- Adică datele noastre nu se leagă.
- Nu, dacă presupunem că e moartă de numai nouă sau zece zile. E din ce în ce mai evident că lipseşte de aproape două săptămâni. Asta ne lasă câteva zile pentru care nu avem nicio explicaţie.
- A fost doar o estimare, i-am zis eu. E posibil să fi greşit. Ce spune patologul?
- Încă cercetează cazul, a spus el, sec. Dar, până acum, nu e în dezacord cu ce spunem noi.
 
Nu eram surprins. Dădusem odată de cazul unei victime ce fusese ţinută într-un congelator timp de câteva săptămâni, înainte ca ucigaşul să scape totuşi de cadavru, dar, în mod normal, procesul fizic al descompunerii urmează un program bine trasat. Poate varia în funcţie de mediu, poate fi încetinit sau accelerat de temperatură sau umiditate. Dar, odată ce toate acestea erau luate în calcul, procesul era uşor de descifrat. Şi ceea ce văzusem la mlaştini, cu o zi în urmă - încă nu făcusem legătura între acel corp şi femeia pe care o cunoscusem eu -, era la fel de incontestabil ca limbile unui cronometru. Era doar o chestiune de conştientizare.
 
Puţini patologi se puteau împăca, de fapt, cu asta. Exista, cu siguranţă, un nivel de suprapunere între antropologia medico-legală şi patologie, dar, odată ce descompunerea adevărată începea să se producă, majoritatea patologilor se declarau învinşi. Domeniul lor de expertiză este acela de a determina cauza morţii, iar asta devine tot mai dificil de realizat odată ce corpul încetează să mai aibă viaţă în el. E punctul de unde începe munca mea.
 
Nu mai începe, mi-am reamintit.
- Sunteţi încă pe recepţie, doctore Hunter? a întrebat Mackenzie.
- Da.
- Bun, pentru că trebuie să ne confruntăm cu o situaţie dificilă. Într-un fel sau altul, tot trebuie să explicăm acele zile în plus.
- Poate a plecat, pur şi simplu, pe undeva. A fost chemată într-un loc fără să aibă timp să anunţe pe cineva.
- Şi a fost ucisă imediat cum s-a întors, fără s-o văzut cineva din sat?
- E posibil, m-am încăpăţânat eu. Se poate să fi surprins în flagrant delict un hoţ de locuinţe.
 - E posibil, a acceptat Mackenzie. În orice caz, oricum ar fi, trebuie să ştim.
- Nu văd care e rolul meu în povestea asta.
- Dar cum rămâne cu câinele?
- Câinele? am repetat, dar ştiam deja la ce anume vrea să facă aluzie.
- E logic să presupunem că cine a omorât-o pe Sally Palmer i-a omorât şi câinele. Aşa că întrebarea e de cât timp e mort câinele?
 
Oscilam între admiraţia sinceră pentru agerimea lui Mackenzie şi iritarea că nu văzusem eu primul asta. Bineînţeles, încercasem din răsputeri să nu mă gândesc deloc la caz. Dar, cândva, n-aş fi avut nevoie să-mi atragă cineva atenţia asupra unui detaliu în acest fel.
 
A continuat.
- În cazul în care câinele e mort cam de aceeaşi perioadă, atunci teoria dumneavoastră cu spărgătorul de locuinţe ar avea mai mult sens. Se întoarce de nu ştim unde, câinele ei îl surprinde pe spărgător, care îi ucide pe amândoi şi scapă de cadavrul ei aruncându-l în mlaştină. Sau ceva de genul ăsta. Dar, în cazul în care câinele e mort de mai mult timp, lucrurile apar sub o altă lumină. Pentru că înseamnă că oricine ar fi ucis-o, nu a făcut-o imediat. A ţinut-o prizonieră câteva zile, înainte de a se plictisi şi a o ciopârţi cu un cuţit.
Mackenzie a făcut o pauză pentru ca vorbele sale să-şi facă efectul.
- Acum, aş spune că asta e ceva ce ar trebui să ştim, nu-i aşa, doctore Hunter?