După faptă şi răsplată

Fragment
 

Jackson şi-l amintea pe Richard Moat din anii optzeci, nu-l găsise interesant atunci şi nu-l găsea interesant nici acum. Se pare că nici publicul nu-l găsea prea interesant - Jackson fusese şocat cât de răutăcioase fuseseră huiduielile şi fluierăturile. Aţipise de vreo două ori dar condiţiile erau prea puţin favorabile somnului. Când Richard Moat îşi încheiase numărul, în aplauzele iritate, Jackson se gândi: s-au mai dus două ore din viaţă. Era prea bătrân acum, prea conştient de natura limitată a ceea ce-i mai rămăsese, ca să mai irosească timp preţios cu o comedie stupidă.
 
O luă din loc cât putu de repede şi se îndreptă spre adâncurile subterane ale sălii Juliei, dar găsi locul gol şi cufundat în întuneric. Într-o zi, va găsi acolo un Minotaur. Julia îi spusese că vor sta câteva ore, dar nu era nici o mişcare. Îşi scoase telefonul şi găsi un mesaj de la ea: Am terminat, ne vedem la apartament.
 
Găsi o ieşire de incendiu şi făcu greşeala să iasă din clădire pe-acolo, aşa că atunci când ajunse în stradă habar n-avea unde se afla. Citise în National Geographic (îşi făcuse recent abonament, prin urmare, o confirmare de necontestat a statutului său de individ de vârstă mijlocie) că geneticienii dovediseră faptul că femeile se orientau după puncte de reper şi bărbaţii după indicatoare. Era întuneric şi, cum nu erau deloc indicatoare, încercă să găsească puncte de reper, să caute Royal Mile, să recunoască turnurile şi frontoanele în trepte care culminau cu măreţia şi fastul Castelului. Se uită după clădirea masivă a muzeului de pe Chambers Street. Încercă să găsească podurile de peste străzi, dar nu dădu decât de intrarea pe o străduţă întunecată, o intrare îngustă care ducea spre un şir nesfârşit de trepte de piatră. Văzu lumini la capătul scării şi auzi agitaţia participanţilor la Festival, apoi o porni pe-acolo fără să se gândească prea mult; asta trebuia să fie o scurtătură. Un gang, aşa îi spunea când era copil. Alt limbaj, alte timpuri.
 
Jackson îi atrăgea atenţia tot timpul lui Marlee (şi de fapt şi Juliei, dar ea nu asculta niciodată) asupra nesăbuinţei de a umbla pe străduţe întunecate. (Tati, eu nici măcar n-am voie să ies pe întuneric, îi spunea Marlee cuminte.) Desigur, dacă erai fată sau dacă erai femeie, nu era nevoie să umbli neapărat pe o străduţă întunecată ca să fii atacată. Puteai să stai în tren, să cobori din autobuz, să stai în birou şi să faci fotocopii şi un individ nebun să-ţi ia viaţa. Nici măcar nebun, asta era problema, cei mai mulţi nu erau nebuni, erau doar indivizi şi punct. Jackson ar fi fost mai fericit dacă femeile din viaţa lui n-ar fi ieşit niciodată din casă. Dar ştia că nici asta nu era destul ca ele să fie în siguranţă. Eşti ca un câine ciobănesc, Jackson, îi spusese Julia, răspunzător până la ultimul miel.
 
Lui Jackson nu-i era teamă de străduţele întunecate, credea că probabil el însuşi era o ameninţare mai mare într-un loc întunecat decât oricine pe care l-ar fi putut el întâlni, dar desigur că nu se aşteptase să apară bărbatul cu Honda. Matahala incredibilă, plină de steroizi şi pompată cu propria-i glorie, rostogolindu-se de nicăieri şi bălăbănindu-se, lovindu-l pe Jackson cu toată graţia unui înaintaş la rugby. Iisuse Hristoase, se gândi Jackson în timp ce  ateriza, ăsta da oraş. Minotaurul ieşea din labirint.
 
Se ridică instinctiv în picioare, niciodată să nu rămâi pe jos, jos înseamnă lovituri, jos înseamnă mort, dar, înainte ca Jackson să poată raţiona şi să fugă - de ce? ar fi fost o întrebare bună pentru început -, bărbatul cu Honda îi trânti un pumn puternic precum o lovitură de berbec. Jackson auzi aerul ieşind cu zgomot - Uffff... - din propriu-i corp, după care se prăbuşi la pământ. Diafragma i se blocă şi pierdu orice intenţie de a gândi raţional, singura lui grijă fiind mecanismul respiraţiei sale - de ce se oprise din respirat, cum să reînceapă să respire? Reuşi să se ridice în patru labe, ca un câine, şi fu răsplătit de bărbatul cu Honda cu o talpă pe mână, o mişcare bestială, după Jackson, o durere atât de mare, încât îi veni să urle.
- Ai să uiţi tot ce-ai văzut, spuse bărbatul cu Honda.
- Să uit ce? Ce-am văzut? gâfâi Jackson.
 
Semne clare că încerca să converseze, se gândi Jackson. În patru labe şi totuşi vorbeşte, daţi-i o medalie omului. Expiră şi inspiră din nou.
- Nu încerca să pari al dracului de deştept, ştii foarte bine ce-ai văzut!
- Ştiu?
În replică, bărbatul cu Honda îi trase una cu piciorul în coaste, ceea ce-l făcu să dea înapoi, în agonie. Tipul avea dreptate, nu mai trebuia s-o facă pe deşteptul.
 
- Mi s-a spus că ai început un tărăboi, domnule Brodie. (Tipul îi ştia numele?) Jackson se gândi să-i spună că nu începuse el aşa ceva, că, de fapt, într-adevăr, se abţinuse să spună ceva poliţiei despre altercaţia din trafic, şi că nu-şi manifestase dorinţa de a fi martor; dar tot ce reuşi să rostească se rezumă la un Uh!, pentru că bărbatul cu Honda îi mai administră o lovitură zdravănă cu bocancul. Trebuia să se ridice de la pământ. Trebuie să încerci să te ridici în picioare. Toate filmele Rocky păreau să-i treacă prin faţa ochilor. Stallone strigând la sfârşit numele soţiei sale, de parcă ar fi fost pe moarte. Adrian! Filmele Rocky,  I-V, erau pline de lecţii de morală pe care oamenii ar trebui să le înveţe ca să trăiască, dar oare ce te învăţau aceste filme despre situaţiile în care luptai cu duşmani imposibili? Continuă, în ciuda obstacolelor. Când nu mai rămâne nimic de făcut, vezi cum o scoţi la capăt.
 
Bărbatul cu Honda stătea ghemuit ca un luptător de sumo şi-şi bătea joc de Jackson făcând gesturi cu mâinile de parcă l-ar fi ajutat să dea înapoi într-o parcare, gesturile universale ale unui macho care mima hai, dă-i drumul!
 
Tipul era de două ori mai mare decât el, mai mult o forţă de nestăvilit a naturii decât o fiinţă umană. Jackson ştia că nu avea cum să se bată cu el şi să-l învingă, nu avea cum să se lupte cu el şi să supravieţuiască. Deodată, îşi aduse aminte de bâta de baseball. Unde era? Ascunsă în mânecă? Nu, asta ar fi fost ridicol, şiretlicul unui scamator. Se învârteau în cerc ca nişte gladiatori de stradă, cu genunchii uşor îndoiţi. Evident, bărbatul cu Honda nu avea simţul umorului, pentru că dacă l-ar fi avut, ar fi râs de Jackson care nu părea să aibă nici o şansă împotriva lui. Unde era bâta de baseball?
 
Celălalt lucru pe care Jackson încercase dintotdeauna să-l facă înţeles pentru Marlee - şi pentru Julia - era ce trebuia să faci când erai atacat pentru că fusesei destul de prost să ignori sfatul lui de a nu umbla pe o străduţă întunecată.
- Eşti în pierdere, le spunea el. Înălţime, greutate, putere, toate sunt împotriva ta, aşa că trebuie să lupţi necinstit. Degetele mari în ochi, alte degete în nări, genunchiul în vintre. Şi să strigi, nu uita să strigi. Tare. Şi dacă lucrurile se înrăutăţesc, muşcă unde poţi - nas, buze, dar nu te lăsa! Strigă! Strigă cât te ţine gura!
 
Trebuia să uite cum se bate un bărbat şi să lupte ca o fată. Mişcându-se precum sexul frumos nu-i prea reuşi, totuşi se repezi cu degetele la ochii celuilalt, nu-l nimeri, de parcă ar fi sărit la rama unui coş de baschet. Atacă nasul, îl muşcă şi rămase aşa. Nu era cel mai dezgustător lucru din viaţa lui, dar nici prea departe. Bărbatul urlă - un sunet supranatural de uriaş dintr-un basm.
 
Jackson îi dădu drumul. Faţa celuilalt era plină de sânge, acelaşi sânge al cărui gust îl simţea Jackson în gură, metalic şi rău. Urmă propriul sfat şi strigă. Voia să vină poliţia, voia să apară cetăţeni responsabili sau măcar trecători indiferenţi, voia să vină cineva, oricine care să-l poată opri pe nebunul acela, un munte de bărbat. Din nefericire, strigătul îi atrase atenţia câinelui, şi Jackson îşi aminti - nu de bâta de baseball trebuia să se teamă, ci de câine. Câinele se năpusti spre el, cu dinţii dezveliţi ca un copoi din iad.
 
Ştia cum să omoare un câine, teoretic cel puţin -  îl apuci de picioarele din faţă şi practic îl rupi în două -, dar un câine teoretic era diferit de un câine adevărat, un câine adevărat turbat, numai fibră şi colţi, a căror ambiţie era să-i sară la gât şi să i-l rupă.
Bărbatul cu Honda se opri din urlat destul cât să-i comande câinelui. Arătă spre Jackson şi ţipă:
- Atacă-l! Omoară-l!
Jackson se uită  mut de groază, paralizat, cum câinele făcea un salt în aer spre el.